Alexandru Grumaz

Secolul XXI a debutat abrupt şi violent. Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 au vizat obiective simbolice ale lumii democratice. Au urmat alte atentate teroriste la Londra şi Madrid care au declanşat un proces de transformare a mediului de securitate şi au generat consecinţe ce afectează, pe termen lung,  comunitatea internaţională. Într-o astfel de lume complexă, dinamică şi conflictuală, aflată în plin proces de globalizare, înţelegerea profundă a tendinţelor majore de evoluţie a securităţii internaţionale şi a modului în care fiecare ţară are şansa să devină parte activă a acestui proces constituie o condiţie esenţială a progresului şi prosperităţii. Prosperitatea însă necesită legături şi schimburi comerciale într-un climat de pace. Dar pacea nu se susţine ea însăşi. Raportul privind Tendinţele Globale 2025, raport ce reflectă consensul comunităţii de informaţii americane, anticipează apariţia unor noi puteri economico-militare-unele ostile- şi scoate în evidenţă nevoia de a avea o putere militară, precum cea americană, care să apere libertăţile democratice. Puterea militară şi nu lipsa ei aduce pacea de-a lungul lumii. Să ne amintim ce spunea Sun Tuz acum câteva mii de ani: „ Pe timp de pace pregăteşte-te de război, pe timp de război pregăteşte-te pentru pace. Arta războiului este de importanţă vitală pentru stat. Este o problemă de viaţă şi de moarte, un drum către bunăstare sau unul către ruină.În nici o situaţie nu trebuie neglijată”.

Acum printre membrii Alianţei circulă draftul documentului numit Conceptul Strategic un document care descrie rolul şi misiunile acesteia pentru rmătorii ani. Acest document urmează a fi aprobat la summitul de la Lisabona. Precedentul concept startegic fusese aprobat în 1999. Dezbaterile sunt concentrate asupra misiunii din Afganistan dar şi pe temerile ţărilor din Europa de Est şi Centrală în privinţa asigurării securităţii lor, în special în privinţa dorinţei Rusiei de aş-i reface controlul asupra fostul „lagăr socialist”. Alianţa a pus în dezbatere, de asemenea, teme noi precum pirateria, atacurile cibernetice şi securitatea energetică. Aceste noi ameninţări nu au făcut până acum obiectul misiunilor NATO. Deşi nu este pe agendă, situaţia bugetelor de apărare ale ţărilor participante la Alianţă este o temă critică în condiţiile economice actuale. Vorbind despre noul Concept Strategic secretarul apărării Robert Gates argumenta: „limitările bugetare devin o cultură şi un trend politic ducând la slăbirea Alianţei. Un triumf la secolului trecut a fost pacificarea Europei după secole de războaie care au ruinat-o.Dar…am atins un punct de inflexiune, când o partea a continetului (n.a. aliaţilor) a mers în cealaltă direcţie. Demilitarizarea Europei…a plecat de la  binecuvântare, în secolul XX şi a ajuns un impediment în realizarea unei securităţi reale şi a unei păci durabile în secolul XXI”.  Declinul bugetelor militare devine pe zi ce trece o ameninţare la propria securitate a Alianţei. În 2002 la summitul de la Praga s-a stabilit ca fiecare membru să cheltuiască pentru bugetul militar minimum 2% din PIB. În 2009, în afară de SUA (4,9%), numai 4 din cel 28 de ţări membre au respectat ţinta propusă (UK,Franţa, Grecia şi Albania). Dacă datele anunţate de diversele guverne pentru anul următor sunt reale atunci situaţia devine total nefavorabilă. În aceste condiţii se estimează că anul viitor nici un membru al Alianţe nu va cheltui peste 2% din PIB pentru bugetul militar.

Marea Britanie a apărut ca o putere militară importantă, europenă, după ce a înfrânt Armada spaniolă în 1588. După 1815, urmare a războaielor Napoleoniene, a devenit cea mai mare putere militară mondială. Cele două Războaie Mondiale au prins Marea Britanie nepregătită.  În trei decenii după cel de-al II-lea Război Mondial toate teritoriile coloniale pentru care Londra a dus războaie zeci de ani au dispărut de sub tutela regatului. Şi cu toate acestea Marea Britanie a rămas o putere militară de primă mărime în lume, capabilă să proiecteze forţe la mii de kilometri distanţă de Londra. În 1982 Marea Britanie a desfăşurat una dintre cele mai mari operaţiuni de debarcare din istoria militară, operaţiune care a rivalizat cu cea desfăşurată în timpul Războiului Coreean pe plajele de la Inchon şi denumită Operaţiunea Chromite. Londra a folosit 65 de nave de război şi 7000 de marinari pentru ocuparea insulei Falkland, în războiul cu Argentina. Armata britanică a fost cel mai important aliat al SUA în războiul din Golf (1991) şi în cele două războaie din Irak (2003) şi Afganistan (2001).În Războiul din Golf, Londra a trimis 45000 de militari incluzând o întreagă divizie blindată şi un număr important de brigăzi mecanizate. Astăzi, în Afganistan, sunt prezenţi peste 9500 de militari britanici. Dar zilele de glorie se pare că apun sub un guvern Tory care este dedicat de-a lungul istoriei sale, unui sistem de apărare puternic. Strategia de apărare şi securitate elaborată şi prezentată de cabinetul lui David Cameron se constituie într-o veste proastă pentru oricine mai crede că Marea Britanie va continua să participe, la acelaşi nivel, la operaţiuni în teatre militare situate în afara propriilor graniţe. Deşi substanţială, reducerea bugetului militar cu 8%, va însemna, oricum, cheltuieli mai mari cu bugetul militar decât îşi permit marea majoritate a ţărilor europene. Reducere financiară va însemna micşorarea numărului de militari şi renunţarea la o serie de programe de înzestrare precum şi la utilizarea echipamentele a căror mentenanţă este costisitoare. De la sfârşitul Războiului Rece britanicii au redus cu o 1/3 numărul militari iar acum urmează o altă reducere de 7000 de militari ajungând la 95500 ceea ce înseamnă 1/6 din mărimea forţelor armate americane. De asemenea vor fi reduceri cu 40% în numărul tancurilor şi cu 35% în numărul pieselor de artilerie ceea ce va face imposibilă derularea unui blitzkrieg de genul celor din conflictele din 1991 sau 2003 din Irak. În viitor Londra va putea disloca numai o brigadă cu 7500 de soldaţi pe o perioadă mai lungă într-un teatru de operaţii (mult sub numărul soldaţilor britanici dislocaţi acum în Afganistan). Atât marina cât şi forţele aeriene vor suferi reduceri în personal şi echipamente.Numai 40 din cele 138 de avioane F-35 comandate vor fi achiziţionate din SUA. Marina va scoate din uz deja învechitele avioane Harrier dar şi port drapelul flotei britanice portavionul Ark Royal. Armata va rămâne cu un singur portavion şi va putea operaţinaliza unul nou undeva în 2020. Numărul distrugătoarelor şi al fregatelor se va reduce de la 23 la 19 cel mai mic număr de la victoria împotriva Armadei. Inclusiv decizia privind înlocuirea submarinele nucleare Trident a fost amânată. Dacă Londra îşi permite aceste reduceri ţările din Europa Centrală şi de Est nu şi le permit.Tehnica învechită,fabricată în timpul Tratatului de la Warsovia cu tehnologie sovietică, participarea cu trupe în zonele de conflict necesită noi investiţii pentru protecţia propriilor militari.De asemenea restructurarea categoriilor de forţe armate, ieşirea din uz a unor categorii de tehnică (avioane, nave sau submarine) necesită fonduri suplimentare pentru ca acestea să-şi  indeplinească misiunile încredinţate de Alianţă. Lucrurile nu par a fi bune nici pentru aliaţii importanţi ai SUA din Asia. Procentul Japoniei din PIB este în jur de 1% iar în Australia de 2%.Corea de Sud are un procent de 2,8% având în vedere şi graniţa sa cu Coreea de Nord, cu care se află, tehnic, în război. În acest timp China îşi măreşte bugetul militar anual în timp ce Corea de Nord încearcă o creştere a arsenalului nuclear. Desigur procentul din PIB nu reflectă exact cât de mare este valoarea în dolari şi nici dorinţa de a se implica sau nu în teatrele de operaţii militare (vezi exemplul Danemarcii şi Australiei). Diferenţa bugetelor militare rezultă şi din diferenţa dintre valoarea PIB-ului în diferite ţări. La un PIB ca al Japoniei 1% înseamnă o valoare substanţială a bugetului militar.Valoarea procentului din PIB reflectă de fapt cât de mult este ţara respectivă decisă să acorde pentru securitatea sa şi a aliaţilor săi sau pentru dezangajarea unei eventuale agresiuni şi  păstrarea securităţi într-un teatru de operaţiuni extern, în conformitate cu angajamentele asumate. Nici America nu stă pe roze cu exerciţiul financiar,  administraţia Obama luând măsuri de reducere a cheltuielilor militare. Secretarul apărării Robert Gates a redus cheltuielile Pentagonului cu peste 300 de milarde de dolari. Dorinţa Washingtonului este să menţină aceiaşi structură de forţe din timpul administraţiei Clinton, o forţă absolut esenţială în îndeplinirea responsabilităţilor de securitate globale asumate de americani. În schimb în Europa, la ora actuală, este evident un declin în puterea militară. Vor plăti americanii cecul cheltuielilor pentru asigurarea securităţii în Europa? Nu. Timpurile crizei economice sunt grele pe ambele maluri ale Atlanticului. Declinul cheltuielilor militare europene este legat direct de creşterea acestora în sistemul de protecţie socială precum şi de modalităţile de administrare a bugetelor naţionale. O dată cu reducerea cheltuielilor din administraţie, atitudinea guvernelor de pe continent este să se uite la cheltuielile militare ca la o sursă de economisire. Dar economisirea din bugetul militar nu este neapărat o opţiune necesară. Doi cenţi economisiţi dintr-un dolar seamănă cu o picatură într-un pahar cu apă. Dacă acest lucru pare exorbitant atunci ar trebui ca cei care conduc Europa să evalueze costurile alternativelor.