Assad între leviatan şi drumul fără întoarcere
Aug 4th, 2011 by admin
În patru luni şi jumătate de revoltă împotriva preşedintelui Bashar Al-Assad, „strada” nu se mai teme de renumitul aparat represiv al puterii. Puterea este izolată pe scena internaţională, represiunea a făcut ca aceasta să-şi piardă legitimitatea. Şi totuşi, clanul Assad rezistă. Situația este aproape fără ieşire. De o parte se găseşte regimul, care a jucat totul pe cartea represivă şi a eşuat, iar acum îşi joacă supravieţuirea. De cealaltă parte, sunt tinerii care nu mai pot da înapoi din faţa opresorilor. Instabilitatea se prelungeşte şi poate degenera în război civil. Clanul Assad este la răscruce. Lansând ofensiva în oraşul Hama, regimul de la Damasc a demonstrat că ignoră orice critică şi este dispus să facă orice pentru a se menţine la putere. Intensificarea represiunii împotriva unei populaţii paşnice, în plină lună de Ramadan, nu va rezolva problema, ba dimpotrivă, rebeliunea va ieşi mai puternică din această probă de forță cu autorităţile. Siria este un caz în care occidentalii par a fi de-a dreptul blocaţi. Şi nu este doar efectul conflictului din Libia sau al crizei economice. Faţă de familia Assad occidentul a avut o atitudine realistă. În anul 1982, acţiunile de reprimare ale regimului Afez al-Assad au condus la moartea a 20 000 de sirieni, care erau coordonaţi de mişcarea Fraţii Musulmani. Acel masacru a fost urmat de o tăcere generală. A câştigat realismul în faţa unui regim capabil de o politică internaţională abilă şi protejat de umbrela sovietică. Acum situaţia se repetă(!?). Interesul redus manifestat de europeni faţă de „primăvara arabă” arată că nu intenţionează să aibă vreo influenţă asupra mişcării democratice arabe.
Analiză
Ce a rezultat din aceste luni de manifestaţii de stradă: 1600 de morţi, peste 3.000 de persoane date dispărute, alte 13.000 sunt arestate. Stadioanele au fost transformate în lagăre unde sunt aduşi manifestanţii arestaţi. Armata conduce represiunea împotriva populaţiei. Aceasta este condusă de ofiţeri alauiţi (aceeaşi etnie cu a preşedintelui) şi este compusă în mare parte din sunniţi, aceeași tabără a majorităţii populaţiei siriene. Aşa apar situaţii în care soldaţii au refuzat să tragă împotriva manifestanţilor. În aceste condiţii Assad nu poate conta în fapt decât pe forţele de securitate şi câteva unităţi de elită ale armatei. Aceste forţe sunt însă prea puţin numeroase ca să poată garanta supravieţuirea pe termen lung a regimului sângeros de la Damasc.
Potrivit Institutului Internaţional de Studii Strategice din Londra în 2010 bugetul sirian al apărării era evaluat la 1,9 miliarde de dolari. Armata siriană este compusă din 325 de mii de soldaţi, dintre care 220 de mii în trupele terestre. Din armată fac parte o divizie specială şi o divizie a Gărzii Republicane amândouă mult mai bine echipate şi antrenate decât restul armatei siriene.
Militarii sirieni au la dispoziţie aproape cinci mii de tancuri şi peste cinci sute de avioane de luptă. Toate sunt în mare parte de origine sovietică şi considerate de observatori drept ieşite din uz, mai ales de când a dispărut URSS, principalul aliat şi furnizor al regimului de la Damasc. Forţele paramilitare siriene sunt estimate la 108 mii de oameni, dintre care o majoritate zdrobitoare formează poliţia populară a partidului Baas, aflat la putere în Siria, din 1963.
Cu toate neîmplinirile datorate echipamentelor învechite, aparatul militar sirian rămâne unul dintre cele mai importante din lumea arabă, lucru care ar putea da de gândit celor care sunt gata să plănuiască operaţiuni de genul celor duse în Libia de mai bine de patru luni de zile, fără succesul scontat, pentru moment.
În ciuda reprimării sângeroase a manifestaţiilor, aceste se întind şi în alte oraşe. Reprimarea cu şi mai multă violenţă a manifestaţiilor de la Hama la începutul de Ramadan – postul sacru al musulmanilor – i-a aţâţat pe cei mai credincioşi musulmani. Imamii moscheilor din alte oraşe ale ţării până acum liniştite, cum ar fi Alep sau chiar şi cei din capitala Damasc, au început să incite lumea la revoltă. Singurii în fapt care s-au abţinut de la orice acţiune împotriva regimului sunt membrii minorităţii alauite, cea din care face parte clanul al-Assad. Preşedintele însuşi este în fapt într-un fel prizonier al acestui grup minoritar.
Comunitatea internaţională acţionează cu încetinitorul şi este lipsită de coerenţă şi unitate. UE a aplicat noi sancţiuni împotriva apropiaţilor lui Assad dar nu şi-a rechemat ambasadorul de la Damasc. Parisul a făcut distincţie între situaţia din Libia şi cea din Siria precizând că în cazul Damascului nu se impune o intervenţie armată. La ONU deşi după mai multe săptămâni de blocaj, Consiliul de Securitate al ONU a ajuns în sfârşit la un acord asupra Siriei, s-au remarcat două tabere distincte. Tabăra europenilor care au dorit o rezoluţie şi tabăra condusă de China şi Rusia care au dorit o declaraţie fără valoare de constrângere. În urma confruntării dintre cele două tabere, a rezultat o condamnare sub forma unei declaraţii şi nu a unei rezoluţii, a reprimării protestelor îndreptate împotriva regimului condus de Bashar al-Assad. Declaraţia solicită regimului condus de Bashar al-Assad să oprească imediat violenţele. Cererea privind o anchetă independentă asupra violării drepturilor omului în Siria a fost abandonată.
Textul Consiliului de Securitate a fost de fapt rezultatul unei înţelegeri între ţările BRICS (Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud), care au încercat să minimizeze efectele documentului, pentru a nu deschide calea unei intervenţii în Siria, precum cea din Libia.
Libanul, datorită relaţiilor foarte apropiate cu Siria, s-a disociat de această declaraţie adoptată de Consiliul de Securitate al ONU (o procedură extrem de rară, care nu a fost aplicată de 35 de ani de Naţiunile Unite).
Care este soluţia de moment? Probabil o lovitură de stat(!?). Un ofiţer etnic alauit, susţinut de armată, care să preia puterea şi să îndepărteze de la putere familia Assad. Schimbarea din interior a regimului ar permite Siriei să evite un haos „în stil irakian”. Şi aşa învins Bashar Al-Assad îşi păstrează încă nişte aşi în mânecă.
PS(ultima oră): Preşedintele sirian, Bashar al-Assad, a promulgat un decret care autorizează sistemul multipartid în ţară, îndeplinind astfel una dintre principalele revendicări ale mişcării de contestare declanşate la jumătatea lui martie. Decretul stabileşte condiţiile de creare şi funcţionare a formaţiunilor politice, care pot exista alături de partidul Baas, aflat la putere din 1963 şi având statutul de „lider al statului şi societăţii”, potrivit Constituţiei. Acest decret permite ca măsura să se aplice imediat, fără a aştepta un vot al Parlamentului. Noile partide trebuie să respecte declaraţia universală a drepturilor omului, să nu fie fondate pe baze religioase sau tribale şi să nu provină dintr-o organizaţie sau partid care nu este sirian. De asemenea, acestea nu trebuie să aibă nici o formaţiune militară sau paramilitară, publică sau secretă, iar principiile lor, obiectivele şi sursele de finanţare va trebui să fie stabilite clar (precizări făcute de agenţia de ştiri siriană Sana).
