Internetul, postacii și aurolacii!
Dec 23rd, 2011 by admin
De ani buni, Internetul a devenit un fel de drog pentru intelectuali, studenți sau elevi, artiști sau militari, acesta fiind locul unde elitele își manifestă prezența prin luările de poziție sau materialele publicate.
Puţini sunt cei ce se încumetă să lanseze website-uri sau reviste culturale exclusiv online, cu toate că jurnalismul online este mai creativ decât cel din presa scrisă, cheia fiind interactivitatea.
Informaţia, în special cea culturală, este prezentă mai frecvent pe bloguri sau, de cele mai multe ori, constituie o parte din conţinutul publicaţiilor tipărite.
Slavă Domnului! – Internetul este o mană cerească. Pentru cei născuți şi crescuţi cu computerul în casă este ușor azi să citești, să înveți, să comunici și să socializezi pe rețelele existente. Spre exemplu, Facebook-ul este un fenomen care va ajunge inclusiv pe bursă, cu rezultate înspăimântător de bune, într-o perioadă de criză.
Pentru cei născuţi înainte era mai complicat, se putea citi și învăța în varianta tipărită, dar costa mult, iar presa străină nu intra în competiție. Bibliotecile îți puneau la dizpoziție (pentru cei de vârsta mea), în principal, teoriile iluștrilor savanți sovietici, care erau, uneori, de tot hazul (așa i-au învățat sovieticii pe chinezi, prin diverși pseudo oameni de știință, precum Trofim Lîsenko, în timpul primului plan cincinal al lui Mao denumit Marele Salt Înainte, să cultive plantele fără spațiu între ele, însămânțate la mare adâncime în sol și în zone unde unele culturi nu se pretau a fi cultivate). Eșecul a fost garantat.
Am cunoscut valoarea Internetului în 1996, când, la Universitatea Națională de Apărare a SUA, am primit, pentru orele de studiu, un laptop și acces la Internetul universității. Au fost momente de satisfacție deosebită. Puteam citi presa din România, cărți și articole apărute în diverse publicații sau universități din SUA. Exista o rețea a universităților americane unde accesul era asigurat.
Îmi place să citesc, nu doar ce scriu jurnaliştii, dar şi reacţiile cititorilor. Cu alte cuvinte, comentariile la articole. Aşa că, după ce mă delectez – bunăoară – cu un editorial, mă duc în josul paginii şi arunc o privire peste reacţiile cititorilor.
Lectura textului mi-a dat de fiecare dată senzaţia că – în locul destinat comentariilor – va urma dialogul dezirabil, între jurnalişti şi cititori, spre beneficiul ambelor părţi.
În America am constatat că în Washington Post şi Wall Street Jurnal, în general, cei ce comentează au, înainte de toate, observaţii pertinente, la obiect.
Dacă în articolul cu pricina este vorba despre – să zicem – administrația Obama, comentariile lor se referă doar la acest subiect… nu la rolul razelor de lună asupra pantofilor de gumă.
Apoi, am constatat adresarea politicoasă către autorul articolului cu „doamnă“ sau „domnule“, care este, de fapt, o regulă. În fine, am mai observat că mulţi cititori au, de cele mai multe ori, întrebări pentru autor, cer detalii, solicită nuanţarea vreunei afirmaţii etc.
Vi se pare o abordare dogmatică? Nu. Este un act necesar de educaţie, pentru cititori. O stare de normalitate.
Încerc, plin de bunăvoinţă, ca să găsesc acelaşi lucru pe ediţiile online ale ziarelor şi revistelor româneşti. Nu reuşesc. Trec peste „comentariile“ din tabloide, unde difuzul popor cititor îşi manifestă pofta de dialog prin diverse expresii verbale datorate unei stări, jalnic mimate, de excitare intelectuală (Hahahaha!!!, Uauuuuu! şi altele mult mai „tari“ ce nu pot fi reproduse) plasate sub pozele divelor senzuale ale momentului.
Dar și la ziarele considerate serioase ajung liniştit la concluzia că dialogul între jurnalişti şi public funcţionează la fel ca mai sus… tra-la- la. Hopa! Am început și eu.
Mai mult, comentariile apar sub diverse pseudonime, dintre cele mai ciudate, precum Romeo, Don Juan, Bibi, Oprescu și podul său, flo, câinele verde sau albastru, Manix, James Bond sau mai știu ce alt nume… cucernice!
Sunt, desigur, şi destule comentarii inteligente, la obiect, argumentate.
Cu toate acestea tot felul de… măgari, impertinenţi, aurolaci, prost-crescuţi, amatori de „teoria conspiraţiei“, băieţi deştepţi care „s-au prins“, postaci (cei care sunt în slujba unor servicii), narcisişti de periferie, cărora le place să se vadă „publicaţi la ziar“, şmecheri care vor să vadă dacă mai e cenzură în România şi scriu porcării doar aşa, „la oha“, să vadă dacă site-ul ziarului îi primeşte, grafomani care au prea mult timp liber şi alte asemenea subspecii alături de care trăim cotidian, dar pe care abia tehnologia de ultimă oră i-a ajutat să se exprime în văzul a mii sau sute de mii de oameni. Hai că am trecut în tabăra lor(!?)
Sigur – îmi veți spune – că problema se poate rezolva prin moderarea forumurilor (vă recomand articolul lui Andrei Pleșu – Ce este un forum?) şi a comentariilor. Este o soluție pentru blogurile personale.
Dar avem și o soluție nouă. Care? Un paznic. Aveți dreptate! Punem un paznic, facem cenzură sau mai știu eu ce. Orice, astfel încât să părem curați. Dar mai multe like-uri înseamnă mai mulți cititori, care se recompun într-o nouă reclamă și în mai mulți bani.
Și la urma urmei, libertatea de exprimare, chiar și într-o formă indecentă, nu trebuie atinsă, altfel Internetul nu mai este un spațiu deschis și democratic al liberei exprimări! Ce vorbești franț, lăsăm toate dejecțiile verbale să curgă fără nici o milă? Ce nu faci în numele democrației?
Pe Internet au dat buzna tot felul de neaveniţi dintre care unii ne spun de la obraz că cei ce scriu sunt plătiţi de moguli, alţii – dimpotrivă – zic tăios că cei care scriu sunt oamenii lui Băsescu. Aici, în acest areal te bați pe burtă cu elitele (Manolescu, Liiceanu, Pleșu, Patapievici, Lucian Boia, Răzvan Teodorescu etc), scuipi și înjuri ca la ușa cortului, mănânci semințe. E tare! Devii un alt om important și priceput. Ce mai meșter făurar.
Hai să luăm un exemplu oarecare din presă. Într-un articol, dintr-un ziar online, apare o știre cu dezvaluiri privitoare la afacerile unui potentat al zilei. Ca să aibă greutate, articolul postează și niște “stenograme”.
Treaba jurnalistului e să-și facă ancheta, să întrebe, să aducă probe. Treaba celui întrebat e să răspundă sau să-l cheme la tribunal, dacă se simte lezat – că doar suntem o țară liberă.
Un fenomen straniu se întâmplă în subsolul articolului cu pricina!
La doar câteva ore de la publicare: zeci de “comentarii” pline de invective, jigniri, noroi, mizerii greu de citit, chiar și cu masca de gaze, se revarsă sub articol, despre cel implicat sau despre ziarist. Acolo nu mai este o dezbatere. Este o bășcălie.
Avem nevoie de reguli. De ce? Pentru că asta e cheia unui popor civilizat.
Dar mai este o folosire mult mai subtilă, a comentariilor la textele de autor, sau la interviuri.
Atacul la persoană, care apoi este preluat de unii oficiali cu formula: ia te uită ce scrie presa despre Popescu!
Te întrebi: care presă? Cea care postează astfel de comentarii triviale?
Metode ale KGB-ului sau cum au învățat unii la Moscova, sau poate pe la alte școli sovietice – un fel de Maskirovka.
Ei, cine are urechi să audă, că doar nu suntem de capul nostru pe aici, prin zonă.
