Alexandru Grumaz

America comemorează, astăzi,  11 ani de la atentatele care au marcat  nu numai SUA, ci o lume întreagă. De această dată, la comemorare de la  „Ground Zero”, un loc sacru, nu vor fi citite discursuri ale politicienilor, vor fi citite numele celor 2.753 de victime care au pierit în urma atacului asupra turnurilor gemene de la New York şi de la Pentagon.

Atentatele din 11 septembrie 2001 au fost comise de 19 membri ai reţelei al-Qaida, care au deturnat patru avioane comerciale şi au lovit turnurile gemene World Trade Center din New York şi clădirea Pentagonului.

Este America de după 11 septembrie 2001 capabilă să răspundă traumelor provocate de terorism? Este lumea mai sigură? Da. Dar fenomenul terorismului nu a dispărut.

Un român a scăpat din infernul de acolo și a povestit pentru presă momentele de coșmar petrecute în World Trade Center.

Stabilit în Statele Unit 1996 lucra, ca director de IT la o firma care se numea Dun and Bradstreet, și care avea sediul doar de doua luni în World Trade Center, la etajul 14. Fusese în concediu și s-a întors din Europa cu o noapte inainte. Nicu Benesh, căci despre el este vorba, specialist IT, se afla în World Trade Center în acea zi fatidică și a reușit să se salveze nu numai pe sine, ci si cativa colegi. Un interviu pentru Ziare.com (reproduc mai jos o parte din interviu restul poate fi citit pe site) ne face să retrăim momentele halucinante din viața unui conațional care o ironie a soartei l-a plasat în cel mai cutremurător loc al planetei, la începutul acestui secol.

Ce povestește:

A fost prima mea zi de lucru (11 septembrie). Locuiesc in New Jersey si ca sa ajung in New York City luam masina mea personala. Din cauza diferentei de fus orar, nu am dormit foarte bine, eram treaz dupa orarul din Europa si pentru mine era deja dupa-amiaza, dimineata aici, si atunci mi-am zis sa plec mai devreme la serviciu, aveam cu siguranta lucruri care se adunasera pe birou in perioada absentei mele.

Lucram la aceasta firma, Dun and Bradstreet, ca director IT. Si am ajuns la serviciu, mi-am parcat masina, incepusem sa ma uit prin hartii, si m-am indreptat spre locul unde era masina de cafea comuna, si in acel moment, am simtit socurile. Spun socuri pentru ca am simtit doua socuri, la interval de fractiune de secunda, dar au fost doua.

Initial, am crezut ca e un cutremur. Lumea a inceput sa tipe, cei care ajunsesera deja la serviciu, pentru ca era devreme, noua si cateva minute. In orice caz, m-am indreptat spre birou si biroul meu avea ferestre afara, era chiar pe partea unde a fost lovit turnul, eu eram in primul turn, turnul numarul unu, si am vazut cazand bucati. Bucati de constructie.

Atunci m-am dus la alta fatada, dinspre vest, unde este strada Henry Hudson, si m-am uitat in jos. Am vazut masinile blocate in trafic, unele de-a curmezisul, politie, si atunci m-am gandit ca poate nu a fost cutremur ci un mic avion, care a lovit turnul, un avion de un loc, m-am gandit, si probabil ca pilotul a avut harta sau ceva de genul asta.

Le-am spus colegilor sa mergem toti, sa nu ia ascensorul, una dintre colege, o secretara, s-a ascuns in dulapul cu haine, cu greu am convins-o sa iasa de acolo. In fine, am inceput sa coboram pe scari; pe masura ce coboram, fumul si mirosul de arsura se intetea si erau cativa care aveau in minte imaginile unui accident precedent, si aceia au crezut ca e acelasi lucru, ca a fost o explozie jos.

Cativa incercau sa urce, si le-am zis: nu urcati, coborati. De ce? Pentru ca eu lucrez aici ca director IT, dar ca educatie am facut Universitatea Tehnica de Constructii din Bucuresti, si stiam ca turnurile au centrala de ventilatie la nivel inferior. M-am gandit ca fumul vine pentru ca tevile sunt sparte si nu pentru ca acolo ar fi explozia – vazusem bucatile care cadeau.

Am inceput sa coboram pe scari. La un moment dat ne-am poticnit, ne-am incetinit coborarea, din cauza unei persoane corpolente care cobora mai incet, nimeni nu a incercat sa o impinga, sa o dea la o parte, practic am coborat in ritmul ei. Am ajuns la parter si la parter am iesit pe o usa care era exact pe fatada unde turnul intai a fost lovit, fatada de nord.

Am deschis usa, m-am uitat in sus, am vazut cum cad bucatile, am asteptat un moment de acalmie, sa nu mai cada, le-am am facut semn unui grup de trei-patru sa iasa, inca trei-patru, si tot asa pana i-am scos pe toti.

Am traversat aceasta autostrada Henry Hudson si ne-am indreptat spre raul Hudson, care separa New York de New Jersey, foarte aproape, intr-o zona care se numeste World Financial Center, si de-acolo, stand pe malul raului, am inceput sa privim cu totii flacarile.

Am vazut cu totii gaura, si ne-am intrebat cum este posibil ca un avion mic sa faca asa gaura? Am incercat sa cumpar de la un magazin foto o camera de unica folosinta sa fac poze, insa vanzatorul inchisese deja si nu am reusit. Si in timp ce priveam, am vazut avionul al doilea. Am vazut cum avionul loveste al doilea turn.

In acel moment, am avut doua ganduri: ori e un atentat terorist, ori ne-au invadat rusii.

Ce sa va spun, in ‘77, cand a fost cutremurul din Bucuresti, eu am fost in cladirea Restaurantului Dunarea, si atunci am scapat, tot asa, ca prin minune, si atunci tot la fel, s-a auzit un vuiet. Era imediat dupa cutremur, am iesit pe Magheru, intre Intercontinental si Dunarea, si ma uitam spre Piata Romana, cerul era, la ora 9,20 seara, in martie, rosu inchis, si se auzea un vuiet ca de avion. Si eram cu cineva care m-a intrebat ce se aude si i-am zis: ori e cutremur, ori sunt rusii. Asa si acum.

În final o rugăciune pentru cei care au murit. Onoare și respect pentru cei care ne apără de teroriști astăzi.