A fost sau nu a fost Primavara arabă în Egipt?
Jul 11th, 2013 by admin
Dacă ar fi să luăm în calcul analizele efectuate la începutul anului 2011 a fost, dacă ne uităm la ce se întâmplă astăzi, nu a fost. Este doar o tranziție de la un regim condus de Hosni Mubarak și supravegheat de militari la un regim care va fi probabil condus de Mohamed El-Baradei și supravegheat de militari( nu chiar aceiași din vremea lui Mubarak!). Egiptul a fost și a rămas cea mai importantă țară arabă din Orientul Mijlociu, inima culturii arabe. Ceea ce se va intampla de acum în colo în Egipt o sa influențeze profund destinul a milioane de oameni în Nordul Africii și în întregul Orient Mijlociu. Guvernul islamist a lui Morsi (poreclit de opoziție Mubarak cu barbă) nu a reușit să convingă egiptenii. Mohamed Morsi a fost înlăturat de la guvernare printr-o lovitura de stat. Motivul? Președintele a încercat o democrație originală, prin care să-și asigure puterea totală, transformând Egiptul într-o teocrație islamică, cu o lipsă profundă de considerație față de drepturile opoziției și ale minorităților. Egiptul modern a fost fondat în 1952 printr-o lovitură de stat militară condusă de colonelul Gamal Abdel Nasser. Nasser s-a angajat în modernizarea Egiptului considerând armata ca singurul instrument real de a realiza acest obiectiv. Și de aici a început totul. Nasser, un socialist, animat de ideia că statele arabe trebuie să fie unite (nu pe baza religiei) a făcut ca Egiptul să pornească pe cale emancipării, introducând normele economiei socialiste, preluate de la Moscova și a garantat, ca militar, stabilitatea națiunii. Consilierii sovietici au invadat administrația și armata iar ofițerii egipteni au început să facă studiile militare la Moscova. Nasser a naționalizat Canalul Suez și a intrat în conflict cu Israelul, cea ce a dus la Războiul de șase zile război pe care Egiptul l-a pierdut cu tot sprijinul logistic acordat de sovietici. Nasser a fost urmat de Muhammad Anwar Al-Sadat, considerat în Egipt și în Orientul Mijlociu, figura cu cea mai mare influență asupra istoriei moderne. În 1973, Sadat, acompaniat de Siria intră în Războiul de Yom Kippur cu Israelul. După ce înițial, la începutul războiului, victoria a aparținut Egiptului în final trei divizii ale Israelului sub comanda generalului Ariel Sharon ajung până la Cairo și Damasc obținând victoria finală. La 19 noiembrie 1977 Sadat devine primul lider Arab care vizitează, în mod oficial, Israelul, se întâlnește cu premierul israelian Menachem Begin și se adresează Knessetului. Lumea arabă era revoltată de această vizită și mută sediul Ligii Arabe de la Cairo, suspendând Egiptul din organizație. Sadat era foarte hotărît sa-și indeplinească misiunea de pace lăsând la o parte problemele cu Liga Arabă. În 1978 se semnează acordul de pace la Camp David între Tel Aviv și Cairo. Egiptul devine, pentru Occident, centru politic și militar al Orientului Mijlociu, fapt concretizat ulterior sub președinția lui Hosni Mubarah. Când Primăvara Arabă a izbucnit, urmașii lui Nasser și-au căutat un adăpost instituțional nou: Frăția Musulmană. Primăvara Arabă a înlăturat o serie de dictatori dar nu a generat regimuri democratice lăsând în urma revoluților haos și dezbinare etnică. Revolta din Libia a dus la o intervenție militară occidentală care la îndepărtat pe fostul lider Moammar Gaddafi în locul lui rămând multă incertitudine. Ironia Primăverii Arabe a fost că a deschis ușa nemulțumiri populare dar nu a reușit instalarea unor democrații constituționale. Egiptul a fost un caz aparte. Hosni Mubarak a fost înlocuit în 2011 iar în 2012 au avut loc alegeri prezidențiale care au adus la conducere un lider al Frăției Musulmane. A reușit cu ceva Mohamed Morsi sa fie diferit de Hosni Mubarak pentru poporul său? Nici vorba! Când Morsi a devenit preşedinte anul trecut, a elaborat un plan care includea 64 de promisiuni. La numai câteva ore de la acest anunţ, un antreprenor egiptean, Abbas Adel Ibrahim, a lansat un site menit să monitorizeze progresul înregistrat de preşedinte în ceea ce priveşte îndeplinirea acestor angajamente. Potrivit sursei menţionate, până acum, el a îndeplinit numai 10 promisiuni din 64 şi a eşuat mai ales în ce priveşte rezolvarea problemelor de securitate naţională. Desigur, sarcina lui Morsi a fost încă de la început una dificilă pentru că 40 de procente dintre egipteni trăiesc în sărăcie, iar ţara se afundă în datorii. Incompetența guvernării lui Morsi și a Frăției Musulmane a atins cote critice. În ultimii doi ani rezerva valutară a Egiptului a scăzut de la 36 miliarde dolari la 13 miliarde dolari și un acord cu FMI nu a fost încheiat. Alimentația de bază este sever afectată: cereale, mazăre, linte, fasole, proteina animală nu sunt la îndemâna populației sărace în cantități suficiente. Egiptul are un deficit serios de combustibil: benzină, motorină, gaze naturale, lemne de foc. Industria turistică a suferit o prăbușire spectaculoasă: dintr-o flotă de aproximativ 320 nave turistice pe Nil, doar cinci sau șase mai circulă. În trecut Luxor era vizitat de 20 mii turiști zilnic; în prezent o zi bună înseamnă 400 sau 500 turiști. Egipt are nevoie de 20 miliarde dolari anual în subvenții externe pentru a se menține pe linia de plutire. Cu o rezervă valutară estimată la 630 miliarde dolari, Arabia Saudită este singura țară arabă capabilă să preia această notă de plată masivă. Însă până în acest moment ajutorul saudit a fost neînsemnat. Anul trecut a primit 5 miliarde de la Qatar. De fapt Egiptul a devenit un teritoriu de confruntarea între Qatar și Arabia Saudită. Frăția Musulmană nu este privită cu ochi buni la Riad, regimul saudit se teme de competiția pe care Frăția o reprezintă la forma de monarhie medievală din regat. Mohammed Morsi, primul președinte al Egiptului ales prin vot democratic, a fost înlăturat de la putere după ce i se dăduse un ultimatum de 48 de ore. La expirarea termenului, armata a anunțat eliberarea lui Morsi din funcția de președinte al statului și desemnarea unui guvern interimar. Morsi a fost inlocuit cu șeful Curtii Constitutionale, Adly Mansour. Islamiştii par depăşiţi numeric, ceea ce dă unele speranţe în privinţa alegerilor ulterioare promise de armată, deşi nu este clar dacă aceste proporţii se menţin şi în mediul rural. În aceste condiţii, problema este că Frăţia Musulmană (dacă va participa) are şanse să câştige un nou mandat prezidenţial (nu neapărat Morsi, ci un alt lider ce va candida), creând un nou impas. Se pare că singura soluţie rămâne un compromis între partidele islamice şi cele seculare (care acum se bucură de o susţinere mai mare). O astfel de formulă de împărţire a puterii ar preveni gesturi extreme din partea ambelor tabere. Oricum Egiptul nu a ieşit încă din tunelul întunecat de care avertiza generalul El-Sisi. Mişcarea anti-Morsi numită Tamarod (rebelii) şi formată din Frontul Salvării Naţionale, loialişti ai fostului regim şi copţi afirmă că a strâns 22 de milioane de semnături pentru înlăturarea preşedintelui Mohamed Morsi şi organizarea de alegeri anticipate. Liberalii sunt nemulţumiţi în special de noua Constituţie promulgată de preşedintele egiptean Mohamed Morsi pe 26 decembrie 2012, constituție ce include instituţii religioase în procesul legislativ (cu rol consultativ) şi legislaţia electorală, asemănătoare cu cea din alegerile anulate de Curtea supremă de Justiţie, ce dezavantajează partidele mici. De asemenea, modul de organizare a referendumului pentru constituţie a lăsat de dorit fiind înregistrate multe fraude şi nefiind posibil accesul observatorilor, ca urmare a unei legislaţii complicate cea fost votată cu puţin timp înainte de alegeri, astfel că autorităţile nu au avut timp să o aplice. Curtea Constituţională din Egipt a decis că şi componenţa camerei superioare a Parlamentului nu este validă, procesul electoral prin care a fost aleasă fiind neconstituţional – după ce a dat un verdict similar în cazul camerei inferioare cu aproximativ un an în urmă. Din motive tehnice – trebuie să existe un Legislativ pentru ca Guvernul să poată funcţiona – acesta nu va fi dizolvată până organizarea de noi alegeri, dar nu mai are nici un fel de putere pe restul mandatului (cu excepţii când este necesar). Pe plan extern, Egiptul se confruntă cu o criză diplomatică, după ce Etiopia a decis construirea unui baraj pe cursul pe Nilul Albastru, care împreună cu Nilul Alb formează fluviul Nil. Construirea barajului, conform etiopienilor, nu va afecta debitul fluviului în aval, dar decizia a creat tensiuni, mai ales că fluviul Nil este principala sursă pentru apa potabilă şi irigaţie din Egipt şi, oricum, debitul actual nu acoperă nevoile. Înlǎturerea de la putere, în Egipt, de cǎtre armatǎ, a Fraţilor Musulmani a provocat nu numai nelinişte în Occident ci şi o undǎ de şoc regionalǎ. Cel puţin douǎ ţǎri au resimţit aceste evenimente ca un efect de bumerang la propria lor politicǎ externǎ. Este de vorba de Turcia şi de Qatar. Ambele i-au finanţat şi i-au sprijinit prin toate mijloacele pe Fraţii Musulmani din Egipt (mai ales Qatarul), amândouă fiind vizate de evenimetele de la Cairo. O puternicǎ loviturǎ o primesc în acest context şi militanţii formaţiunii Hamas care sperau cǎ regimul încarnat de Mohamed Morsi i-ar fi putut ajuta în lupta lor împotriva Israelului. Ceea ce s-a întîmplat în Egipt îi neliniştește profund şi pe islamişti moderaţi din Turcia, în frunte cu primul ministru turc Erdogan. Prin debarcarea de la putere a Fraţilor Musulmani în Egip, model turc de democrație desenat la Ankara primeşte o loviturǎ dură. O întrebare rămâne fără raspuns: este islamismul politic compatibil cu modernitatea şi cu democraţia? Sunt state în regiune care au motive sǎ se bucure de ceea ce s-a întîmplat în Egipt: Emiratele Arabe Unite, Arabia Sauditǎ, Algeria şi Siria. Dintre acestea Damascul este încîntat pentru cǎ vede în evenimentele din Egipt o frînare, dacǎ nu, chiar o stopare a ceea ce s-a numit Primǎvara arabǎ. Revenirea armatei la putere în Egipt convine şi Algeriei, ţarǎ care şi ea este de fapt controlatǎ de casta militarǎ. Avem însă și nemulțumiți. Iranul are motive sǎ fie deziluzionat. Mohamed Morsi a fost primul şef de stat egiptean care s-a dus în visitǎ la Teheran de la revoluţia Islamicǎ din 1979. La fel ca în 2011 armata o deschis calea pentru opoziție (diferă de 2011) și acesta este punctul crucial care ne explică faptul că Egiptul devine din ce în ce mai instabil iar armata modelează rezulatele acestei instabilități. Militarii au evitat astfel o catastrofă: apariția, ca în Iran, a Gărzii revoluționare sub conducerea Frăției Musulmane. Politicienii egipteni joacă un rol efemer în viața țării pe când armata este cea care conduce din umbră statul egiptean de mai bine de 60 de ani. În ochii egiptenilor, însă, la doi ani după prăbuşirea regimului Mubarak, starea de urgenţă încă rimează cu dictatura. Dar adevaratul pericol este amenintarea drepturilor politice pe care egiptenii le-au castigat prin detronarea lui Hosni Mubarak. Din Chile în 1973 până în Pakistan în 1999, multe sunt exemplele în care intervenția armatei a fost aplaudată, dar regretată în anii ce au urmat. Istoria mișcarilor revolutionare din Egipt a dat mereu șah democrațiilor occidentale. Intâi au salutat detronarea lui Hosni Mubarak, cel pe care îl numeau înainte pilonul de stabilitate într-o zonă agitată, apoi au fost contrariați de consecințele politicii Frăției Musulmane. Principiile occidentale nu pot tolera o schimbare de putere dcât la urne. Dilema de astăzi este: după mișcările populare din Turcia și lovitura de stat din Egipt cine va deveni pilonul de stabilitate în Orientul Mijlociu și Africa de Nord? Pentru mine ca analist militar este clar că cele două state sunt dependente de armată pentru o stabilitate consolidată. Și totuși să nu ne impacientăm. Atât în Turcia cât și în Egip vor fi alegeri, iar cei care vor prelua puterea vor coabita cu armata pentru că asta este tradiția istorică în cele două puteri militare ale Orientului.
Armata conduce dar nu guvernează!
