Europa în vacanță!
Aug 2nd, 2013 by admin
În cancelariile europene bate vântul tradiționalei vacanțe de vară. Furtuna finaciară din Portugalia a trecut, fiind nevoie de 7 zile și de demisia ministrului portughez de finanțe pentru a controla și calma piețele financiare. Pe un front mai extins, intrarea Croaţiei în UE, decizia de a începe negocierile de aderare cu Serbia, pregătirea Moldovei pentru semnarea Acordului de Asociere la Uniune şi aprobarea cererii Letoniei de a se alătura zonei euro au arătat atracţia continuă faţă de unitatea europeană. Grecia ca și Portugalia supravieţuieşte datorită ajutorului internaţional, creditorii găsind căi să trimită fonduri de urgenţă atât la Atena cât și la Lisabona în schimbul reformelor, unele încă incomplete. Europa ar trebui să iasă din recesiune în a doua jumătate a acestui an. Semnalele sunt încurajatoare, în schimb ele nu furnizează o dovadă reală a atenuării crizei. De fapt, pur şi simplu, se intră într-o fază diferită a crizei. În aceste condiții următoarele 12 luni vor aduce provocări politice, sociale şi pe pieţele financiare care vor testa încă o dată abilităţile Europei de a administra noua situație. Creditările vor fi diferite între nordul și sudul Europei. Companiile italiene, portugheze şi spaniole, înfometate de finanţări convenabile, vor fi dezavantajate în mod evident faţă de rivalii din Austria şi Germania. Acest fapt dezechilibrează aşa-zisele beneficii ale monedei unice, făcând imposibil ca sectorul privat să pună capăt şomajului masiv din sudul Europei. După alegerile din 22 septembrie din Germania, când va fi posibil un guvern de centru-dreapta, centru-stânga sau de coaliţie, niciunul dintre cei care vor adminstra excedentul de cont german nu vor accepta o compensare a declinului economic al Europei de Sud pe seama acestuia. Și totuși nu acesta va fi momentul de cumpănă pentru idealul de unitate al UE. Alegerile europarlamentare din mai 2014 devin punctul de inflexiune deoarece vor deschide drumul, pentru numirea înlocuitorilor lui José Manuel Barroso în funcţia de preşedinte al Comisiei Europene şi a lui Herman Van Rompuy în cea de preşedinte al Consiliului European, unor lideri naționaliști din țările a căror economii suferă din cauza crizei. Nu vreau să fiu pesimist dar vom avea o explozie a partidelor populiste, anti-sistem şi anti-UE. Cât vor conta acestea în suportul unor parlamentari cu ideii revizioniste asupra Uniunii vom vedea. Cert este că scenariile pentru viitor duc la apariția unui climat politic rece pentru cei care favorizează iniţiativele ambiţioase de integrare și federalizare (punerea în comun a datoriei sau o uniune bancară încluzând garantarea comună a depozitelor). De unde această remarcă? Datorită limbajului cu care guvernul francez şi domnul Barroso s-au atacat reciproc săptămânile trecute fapt ce a dovedit fragilitatea spiritului european de solidaritate. Lupta Irlandei a Greciei sau a Portugaliei de a ieși din recesiune demonstrează că întoarcerea liniştită pe pieţele private de capital nu este garantată oricât de multe împrumuturi se pot acorda. Criza guvernelor respective arată limitele toleranţei politice şi publice pentru austeritate. Concret: răbdarea naţiunilor datornice confruntate cu austeritatea se apropie de sfârșit deși lupta cu creditori va continua până la finalul crizei. Statele europene dovedesc că au mari probleme să se adapteze condiţiilor supranaţionale specifice unei lumi globalizate. Era cândva o Europa admirată întrucât făcuse posibilă integrarea unor state sărace ca Irlanda, Portugalia sau Grecia. Atunci la Londra funcţionarii de la ambasada Germaniei înălţau în fiecare dimineaţă cu mândrie drapelul european, ştiind că acest lucru o scotea din sărite pe Margaret Thatcher, care-şi avea biroul peste drum. Au fost momente când Europa a funcţionat înainte chiar ca UE să existe: în 1953, la conferinţa de la Londra cu privire la datoria externă a Germaniei, participanţii au absolvit Germania Occidentală de obligaţiile de plată presante; atunci, şi Grecia a votat pentru scutirea de datorii. Acum e rândul Germaniei. Nu-i așa? În actualele condiții de criză a apărut și noulu bolnav al Europei: Uniunea Europeană. Remarca nu-mi aparține, ea fiind dată de Pew Research Center, un institut american care efectuează sondaje şi compară opiniile locuitorilor din aproximativ 40 de ţări în fiecare an, în ultimul studiu al său, efectuat în martie pe un eşantion de peste 7 600 de persoane, în opt state membre UE (Franţa, Germania, Marea Britanie, Polonia, Republica Cehă, Spania, Italia, Grecia). Conform sondajului francezii au mai puţină încredere în instituţiile UE decât italienii şi spaniolii. Înainte de criză, Franţa juca un rol important în Europa, în urma unui acord informal cu Germania, fiind cea care, în acest binom, putea lua decizii politice importante în timp ce Berlinul era motorul UE. Odată cu venirea echipei Merkozy (Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy) echilibrul a început să se schimbe, iar francezii nu apreciază deloc această schimbare. Francezii sunt enervaţi, printre altele, de noua repartizare a echilibrului de puteri în UE. Ce a adus criza în Europa? Somajul. Criza a creat în principal șomaj accentuat în rândurile tinerilor aceștia pecând în zone situate în America de Sud sau Africa în căutare de locuri de muncă. Europa are 26 de milioane de șomeri. În rândul tinerilor acesta depăşeşte 60% în Grecia, 55% în Spania sau 40% în Italia şi Portugalia, faţă de o medie europeană de sub 25%. Primarii din orașele belgiene Anvers, Mechelen şi Vilvoorde s-au întâlnit în aprilie în oraşul portuar pentru a discuta cu experţii în securitate belgieni şi olandezi despre problema tinerilor musulmani care merg în Siria pentru a lupta împotriva trupelor loialiste. Potrivit presei belgiene, între 50 şi 100 de tineri, majoritatea şomeri, provenind în principal din Anvers şi regiunea Bruxelles, s-au alăturat miliţiilor islamiste care se luptă cu regimul lui Bashar al-Assad. Este începutul unui fenomen cu urmări incalculabile pentru Europa. Ce vor face când războiul se va termina? Europa este una a diversității. Dacă diversitatea europeană, cu referire la tradiţiile culturale, s-a extins dincolo de frontierele naţionale în schimb, orice formă de mulţumire, sau chiar de toleranţă, dispare atunci când vine vorba de diversitate economică. Economiile țărilor din Uniune, în special cele din zona euro, trebuie să îndeplinească exact aceleaşi condiţii iar performanţele lor economice să fie măsurate conform aceloraşi criterii. De ce în acest caz nu mai contează faptul că tradiţiile economice europene sunt foarte diferite de la o ţară la alta? Problemle apar atunci când toți trebuie să funcţioneze conform aceluiaşi model, iar modelul și-a atins limitele. Țările îşi reduc cheltuielile şi votează reforme, în timp ce falimentele întreprinderilor se înmulţesc iar şomajul creşte. Aparatul de stat este în pană decizională. În Spania, o persoană din zece trăieşte astăzi sub pragul sărăciei. Provocarea pentru Bruxelles şi pentru guvernele europene este de a şti cum să combine politicile de reducere a deficitului şi a datoriei publice, cu lansarea măsurilor care să faciliteze creşterea economică. Este la fel ca și cum ai merge cu bicicleta pe sârmă fără coardă de protecție și fără ghidon. În aceste condiții de criză armatele din țările europene au de suferit din cauza reducerilor propiilor bugete. Anunţul din 2012 al preşedintelui SUA privind ajustarea negativă a bugetului apărării cu 500 de miliarde de dolari a fost primit cu deschidere de populaţia americană, care a văzut în această măsură o recalibrare a cheltuielilor militare externe în raport cu agenda internă. În acelaşi context, Barack Obama făcea pentru prima dată referire la zona Asia-Pacific ca fiind noul punct de interes pe agenda de politică externă a Casei Albe. Europa rămânea o țintă colaterală ceea ce a generat vii dezbateri și îngrijorare pe malul Estic al Atlanticului. Iniţiatorii acestei măsuri, respectiv republicanul Mike Coffman şi democratul Jared Polis, şi-au fundamentat demersul plecând de la premiza că pentru Statele Unite nu este legitim să susţină financiar apărarea Europei, în vreme ce actorii comunitari se întrec în tăieri la nivelul bugetelor naţionale de apărare. Acest punct de vedere aparent corect ascunde totuşi un sofism, întrucât staţionarea trupelor americane pe teritoriul bătrânului continent este în primul rând o decizie cu rol în consolidarea securităţii naţionale a SUA. Faptul că trupele staţionate în Europa contribuie, fără doar şi poate, la consolidarea sectorului de apărare regional este un efect, şi nu raţiunea primară a prezenţei lor în acest spaţiu. Unul dintre raţionamentele cele mai evidente pentru care SUA are nevoie de pivotul european este în relaţie directă cu poziţionarea geografică în proximitatea unor zone mustind a instabilitate şi faţă de care Washingtonul nutreşte interese dintre cele mai complexe. Cu toate că Europa şi perimetrul proxim plutesc într-o oarecare stare de acalmie, nu poate fi ignorată importanţa strategică a unui teritoriu care împarte propriu-zis graniţa cu Orientul Mijlociu, Federaţia Rusă, zona Arctică, Iranul, Marea Caspică sau Nordul Africii. Așa apare necesitatea de a împinge linia bazelor terestre către Est, care rămâne şi astăzi la fel de relevantă aşa cum a fost în ultimele 5 decenii, însă ce-i drept, având la bază un raționament diferit cel asociat Razboiului Rece. Zonele menționate au o generoasă istorie a conflictualităţii ce se poate reactiva subit cu repercursiuni asupra intereselor economice şi de securitate ale SUA. Aici în această zonă se regăsesc cele mai importante coridoare energetice de transport pentru Europa, rutele trans-caucaziene, dar și punctele nevralgice dispuse în mijlocul unor teritorii marcate de instabilitate precum Canalul Suez sau Strâmtoarea Gibraltar. Pe de altă parte, îngrijorările şi criticile aduse aliaţilor europeni ai NATO sunt îndreptăţite, dacă aruncăm o privire asupra bugetelor apărării, numai două state Marea Britanie și Grecia din cele 28 de membre au respectat angajamentul alocării a 2% din PIB pentru cheltuielile de apărare. Începând cu 2011, până şi Franţa a coborât sub 2 procente și se pare că va fi urmată de Marea Britanie care va opera aceleaşi ajustări începând cu 2015. Misiunea din Libia a fost o dovada clară că Europa nu are capacitatea militară, dar nici determinarea politică de a duce la bun sfârşit o operaţiune de asemenea amploare. Inițial, o iniţiativa franco-britanică, s-a transformat rapid într-o intervenţie asumată NATO, în interiorul căreia Statele Unite a îndeplinit obiectivul central. Robert Gates fostul ministru american al Apărării spunea despre episodul libian că deşi toate statele aliate au votat pentru intervenţia din Libia, mai puţin de jumătate au pus umărul într-un fel sau altul, în vreme ce sub o treime şi-au asumat operaţiuni propriu-zise de atac. Este un peisaj dezolant în zona apărării europene, chiar dacă bătrânul continent nu se mai confruntă cu acelaşi nivel de ameninţare ca în perioada Războiului Rece. Chiar şi într-un atare context, Statele Unite nu-şi pot periclita propriile interese de securitate din Europa din dorinţa de la le da partenerilor de alianţă o lecţie meritată. Viitorul? În toamnă, noiembrie 2013, nordul continentului va fi teatrul unor adevărate manevre de luptă: forţele NATO vor începe antrenamente pe scară largă în care ele vor apăra Estonia de atacuri, în timp ce de partea cealaltă, coaliția fostelor țări sovietice, Rusia şi Belarus, vor juca un scenariu de respingere a unui atac de pe teritoriul polonez. 3 000 soldaţi din 17 ţări ale Alianței vor participa la manevrele din Estonia. Exerciţiul va fi un simbol al unui NATO care revine la principiul apărării statelor membre. De fapt ne întoarcem de unde am plecat acum peste 60 de ani. Războiul Rece (RR.02) într-o variantă upgradată.
