Vilnius… to be or not to be!
Nov 20th, 2013 by admin
Actualmente, zona ex-sovietică prezintă o situaţie din ce în ce mai volatilă şi instabilă. Exerciţiile militare Zapad şi Steadfast Jazz, Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, ultimele acţiuni ale Moscovei faţă de statele Baltice, dar şi faţă de Republica Molodva şi Ucraina întregesc un tablou ce oferă o imagine complexă a unei degradări graduale a relaţiilor dintre Rusia şi vecinătatea sa. Deunăzi, ministrul de externe lituanian, Linas Linkevicius, declara că relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Rusia sunt puse în pericol de ultimele acţiuni ale Moscovei, știut fiind faptul că între cele două țări au existat și există o serie de divergențe privind accesul în zona Kaliningrad controlată de ruși. Fără îndoială declaraţiile ministrului de externe vin în contextul în care Lituania, deţinătoare a preşedinţiei Uniunii Europene pentru următoarele 5 luni este stat organizator al Summitului Parteneriatului Estic și dorește să confere un semnal de încredere statelor ce urmează să participe luna viitoare la Vilnius. Ultimele acţiuni ale Rusiei, prin care aceasta a exercitat o presiune destul de mare asupra comerţului cu bunuri din zona baltică, dar şi din Ucraina şi Republica Moldova, coroborate cu ultimele exerciţii Zapad, aveau nevoie de un răspuns. Exerciţiile militare Zapad au drept scenariu eliminarea unei amenințări venită din partea statelor baltice, dar şi a Poloniei. Conform scenariului exerciţiilor militare, trupele trebuie să fie pregătite pentru a întâmpina un atac din partea ,,teroriştilor blatici” care ar ataca Belarusul. În altă ordine de ideii Moscova continuă presiunile asupra vecinilor de a intra în Uniunea Vamală unde Rusia reunește fostele state componente ale URSS și nu numai. Ținta sunt Ucraina și Republica Moldova dar și Georgia, Armenia și Azerbaigian. Astfel cele două axe strategice, în viziunea SUA și UE (Washington-Marea Mediterană-Georgia/Azerbaigian și Belgia-Polonia-Ucraina) care traversează continentul nu-și vor atinge punctele finale. Confruntată cu presiunea politică şi economică rusă, puterea de la Kiev, sub conducerea lui Viktor Ianukovici și a principalul său contributor financiar, cel mai bogat om din Ucraina, Rinat Ahmetov, s-a angajat pe calea unei ferme apropieri strategice cu UE. Guvernul a confirmat acordul de asociere şi de liber-schimb negociat deja cu UE. La începutul lunii septembrie, preşedintele ucrainean s-a adresat parlamentarilor pentru adoptarea textelor de lege necesare semnării şi ratificării acordului de asociere cu UE. Problema este de importanţă majoră pentru Ucraina. În schimb Moscova dorește Kievul în Uniune Euroasiatică, dar documentele de aderare nu garantează furnizarea de resurse energetice la preţul practicat pe piaţa internă rusească, căci aici întreprinderile sunt concurentele directe ale Rusiei, mai ales în sectorul agro-alimentar, chimic, al construcţiei de automobile şi al metalurgiei. Economic Ucraina depinde total de gazele ruseşti. În aceste condiții apropierea Summitului de la Vilnius mărește tensiunile între Ucraina și Rusia. Drept consecință Rusia a reacționat violent: scoaterea Urcrainei și implicit a Republicii Moldova de pe orbita alimentării cu gaz rusesc ceea ce va duce pe lângă lipsa alimentării cu energie a celor două țării și la pierderea a 2 miliarde de dolari, respectiv 400 milioane, venituri anuale din tranzitarea gazelor pe teritoriul național al celor două. Vor putea suplinii fondurile europene această pierdere pentru Ucraina, spre exemplu? În niciun caz. Atunci să fie vorba de relațiile pragmatice ale lui Ahmetov cu marea finanță europeană? Mai mult ca sigur, afacerile pe care Ucraina le face cu marii coloși industriali din Europa contează enorm. Copetitivitea vestul și cooperarea cu Kievul dă acestuia din urmă garanția că industria proprie poate exporta produse pe piața asiatică, unde Ucraina are o relație deosebită cu China. O altă notă asupra relației Kievului cu Moscova este dată, poate, de o întâmplare din începutul mandatului președintelui Inukovici, din 2010 când a semnat acordurile de la Harcov. Să fie aceasta cheia schimbări către vest a Kievului? Să ne aducem aminte. În schimbul prelungirii chiriei bazelor militare ruseşti (foste sovietice) de la Sevastopol, preşedintele ucrainean Ianukovici, proaspăt ales atunci, reuşise, aparent, negocierea unei reduceri impotante a preţului gazului. Însă formula de calcul a preţului gazului, prezentată ulterior de Gazprom, a transformat acest acord într-un fiasco total. Astăzi Ucraina plăteşte cel mai ridicat preţ din Europa. În tot acest joc strategia Rusiei se bazează de fapt pe gazoductul South Stream, care ocoleşte Ucraina, Republica Moldova şi România și care va deveni operaţional în 2016 dar și pe gazoductul TAP (Trans-Adriatic Pipeline) care face legătura între Turcia şi Italia, tranzitând Grecia, Albania şi Marea Adriatică. Gazoductul South Stream va traversa zona economică turcă de la Marea Neagră, înainte de a trece prin Bulgaria, Serbia, Ungaria şi Slovenia, pentru a ajunge la Tarvisio, în nordul Italiei, şi va costa în jurul a 16-17 miliarde euro. Ruşii încearcă să diminueze dependenţa Gazprom de conductele de gaz din Ucraina dar și de cele din România și Moldova. Kievul, la rândul lui a anunţat în repetate rânduri că va reduce importurile de gaze din Rusia, din cauza refuzului Moscovei de a micşora preţul. Astfel guvernul ucrainian a început în luna noiembrie a anului 2012 să cumpere gaze de la compania germană RWE în intenţia vădită de a reduce importul de gaze din Rusia cu peste 16 procente, începând cu 2013. Ce șanse au Ucraina sau Republica Moldova în apropierea de UE? Strategia Bruxelles-ului tinde spre o tranziţie de la o percepţie a unei atitudini laxe faţă de statele aflate strict sub influenţa istorică a Federaţiei Ruse, spre o atitudine directă, marcată de o voinţă comună de promovarea a intereselor geostrategice. UE este pregătită să semneze un acord de asociere cu Ucraina, dar cu trei condiţii: Kievul trebuie să-şi amelioreze sistemul juridic, să adopte un cod electoral conform recomandărilor Consiliului Europei, şi să rezolve problema aplicării selective a legii. Și totuși mai rămâne un singur obstacol în calea semnării unui acord istoric de asociere între Uniunea Europeană şi Ucraina, apreciază publicaţia EUobserver: graţierea prezidenţială acordată fostului premier Iulia Timoşenko, ce a fost condamnată în anul 2011 pentru abuz de putere, la finalul unui proces considerat politic şi în urma căruia Uniunea Europeană cere de atunci eliberarea politicianului ucrainean. Moscova, la rândul ei, pune din ce în ce mai multă presiune asupra Kiev-ului pentru a descuraja Ucraina să semneze acordul de asociere cu UE, care implică de fapt ieșirea ţării din sfera de influenţă a Rusiei. Cât de departe este Moscova pregătită să meargă? Moscova a adoptat deja o atitudine menită să diminueze entuziasmul Kievului. Cu ocazia vizitei lui președintelui Putin în Ucraina, vizită ocazionată de festivităţile celor 1025 de ani de la creştinizarea Kiev-ului, acesta a reafirmat asemănările culturale şi de civilizaţie ale celor două ţări fapt care, în final, nu a avut impactul scontat asupra ucrainienilor. Așadar Moscova a înlocuit metoda lămurii cu cea a constrîngerilor economice, începând un război comercial prin blocarea importurilor anumitor mărfuri ucrainene. Rusia şi-a folosit deja arma gazelor împotriva Ucrainei de două ori: în 2006 şi 2009. Un alt scenariu posibil ar fi ca Rusia să încerce să se asigure că alegerile prezidenţiale din Ucraina din 2015 vor fi câştigate de un candidat care îi este favorabil. Cât contează decizia președintelui Inukovici cel care promitea la alegeri transformarea limbii ruse în a doua limbă oficială a statului ucrainian? Trădat de nenumărate ori (în vara aceasta, preşedintele ucrainean l-a aşteptat pe Vladimir Putin timp de trei ore în timp ce întâlnirea propriu zisă nu a durat decât 15 minute), Ianukovici doreşte să demonstreze liderului rus că poate lua decizii independente care nu corespund în mod obligatoriu intereselor ruseşti. Şi, mai ales, că Ucraina nu este o nouă Armenie. Atitudinea pro-europeană a preşedintelui îi întăreşte popularitatea în vestul şi centrul Ucrainei, regiuni care îi sunt de regulă prea puţin favorabile aceasta fiind un factor de luat în considerare în orizontul alegerilor prezidenţiale din 2015. Situaţia este paradoxală. Un om politic important pentru aripa pro-Moscova devine liderul care finalizează politica multivectorială începută cu 20 de ani în urmă, deschizând calea integrării acestei ţări către UE. Moldova este într-o postură mai delicată, oscilând între dorinţa de a se integra în Uniunea Europeană şi cea de a-şi menţine relaţii bune cu Rusia, de care depinde complet din punct de vedere energetic. Moscova accentuează presiunile asupra fostei republici sovietice pentru ca aceasta din urmă să renunţe la acordul de cooperare energetică pe care l-a semnat în 2011 cu UE, propunându-i, în schimb, o reducere de 30% la preţul gazelor pe care i le furnizează. Desigur că, în contextul în care Armenia a trecut de partea Uniunii Eurasiatice, în care Georgia, deşi era convinsă în drumul său spre Occident, acum pare că s-a răzgândit, în cazul în care Ucrania oscilează, Republica Moldova a rămas lider al unui traseu care duce spre UE. Nu putem să-i negăm eforturile depuse de a se menţine pe traseul european, în ciuda problemelor pe care le are şi pe care le întâmpină odată cu decizia sa de a se reorienta către Occident. Care-i starea încleştării geopolitice dintre UE și Rusia din Estul Europei și Nordul Caucazului? Preşedintele rus, Vladimir Putin, a reuşit să impingă, în grabă, Armenia către Uniunea Eurasiatică. Prin urmare, niciun acord nu va fi semnat la Vilnius între UE şi această ţară. Armenia a cedat presiunilor Kremlinului. De ce? Datorită stării în care se găseşte Erevanul, şi anume în război cu Azerbaijdan asupra regiunii Nagorno-Karabah. Președintele armean Sarkisian a ales să cedeze în faţa lui Putin şi să aleagă să se alăture Uniunii Vamale, pentru a primi în schimb de la Moscova garanţii în sensul asigurării protecţiei în faţa statului vecin azer. Azerbaidjanul a devenit în ultimii ani mult mai puternic decât Armenia. În 2011 cheltuielile militare au crescut în Azerbaigian la 3,1 miliarde de dolari (reprezentând 6,2% din PIB). În prezent, bugetul militar al țării este egal cu întregul buget de stat al Armeniei. Un motiv în plus care a condus la cedarea Armeniei în faţa presiunilor Moscovei a fost decizia Rusiei de a vinde arme către Baku, arme în valoare de un miliard de dolari. Tipul de armament vândut azerilor este unul de ultimă generație tehnologică: 100 de tancuri T-90C, lansatoare de rachete multiple de tipul TOS-1A şi tunuri de artilerie Msta-A şi Vena. Motivul inițial al deteriorării relației între Moscova și Erevan s-a datorat cum era de așteptat creşterii preţului gazului rus în Armenia. După Armenia, vine rândul Azerbaidjanului să fie supus la presiuni – de exemplu se speculează cu privire la unele măsuri pe care Putin ar fi promis să le pună în aplicare în conflictul din Nagorno-Karabah, şi deci nu ar mai fi vorba doar de proceduri vamale penibile. Uniunea Europeană este pe cale să piardă (sau a pierdut deja?) bătălia din Caucazul de Nord, în timp ce pe malul de nord al Mării Negre presiunea Kremlinului a fost mai degrabă contra-productivă şi a incitat atât Ucraina, cât şi Republica Moldova, dar şi UE, să progreseze mai repede către o cooperare mai intensă. Blanța strategică nu este în echilibru în estul Europei. Strategic UE ar putea pierde Ucraina şi Republica Moldova, iar SUA vor scăpa o şansă istorică de a împinge sfera de influenţă rusă dincolo de Nipru.Vilnius devine un punct de infelxiune strategică și pentru Bruxelles și pentru Moscova.
