Turcia încotro?
Mar 18th, 2014 by admin
Președintele Turciei, Abdullah Gul declara de curând că Orientul Mijlociu riscă să intre într-o era neagră, similară celei din Europa Evului Mediu. În opinia acestuia, Orientul se îndreaptă către o ciocnire în cadrul civilizației musulmane, bazata pe intensificarea conflictelor etnice si religioase. Gul vorbea de două scenarii: primul ar fi și cel mai periculos, întrucât, dacă statele își vor urmari doar interesele geopolitice, fară alte rațiuni, vor permite escaladarea acestor tipuri de tensiuni; un al doilea ar putea evita scindarea lumii musulmane, însă în opinia liderului de la Ankara, statele din Orientul Mijlociu sunt obligate sa renunțe la politicile de promovare a identităților religioase și etnice. Gul declara: Trebuie să ne uitam la exemplul Uniunii Europene, unde statele au renunțat la astfel de interese. Știm cu toții că integrarea economică și arhitectura de securitate au fost implementate de Europa ca urmare a războaielor și conflictelor care au oferit o lecție acestor țări. Secenariile prezentate mai sus de președintele Turciei sunt deja în derulare în Siria, Liban și Irak. Cu un război în Siria și un conflict etnic la granița cu Irakul, Turcia are probleme și la Marea Neagră cu ocuparea Crimeei de Federația Rusă, probleme generate de etnicii tătari pe care a promis că-i va apăra. Turcia a avut parte în ultimul an de o serie de evenimente care au schimbat modul de acțiune la nivel guvernamental și au introdus-o într-o perioadă de ambiguitate. Primul eveniment este legat de scrisoarea adresată de liderul Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), Abdullah Ocalan (aflat în detenţie în Turcia din 1999), kurzilor din Turcia şi militanţilor PKK de încetare a luptei amate împotriva statului turc. Scrisoarea deși în sine nu conţine formulări de genul încetare a focului, armistiţiu sau încetarea ostilităţilor este considerată un punct de turnură cu efecte care depăşesc cadrul strict al relaţiilor turco-kurde, având un potenţial generator de modificări profunde ale scenei Orientului Mijlociu în ansamblul său datorate și extinderii geografice a etnicilor kurzi în state ca Siria, Turcia, Irak și Iran. Negocierile cu militanţii kurzi, începute în luna ianuarie 2013, după 2 ani de confuntări intense, răspund unor calcule strategice şi interese de securitate imediate ale statului turc. Pe de o parte, din perspectivă geopolitică, noua abordare kurdă a Turciei este o lovitură puternică împotriva intereselor axei Teheran-Bagdad-Damasc pe de altă parte, creşterea influenţei PKK asupra minorităţii kurde din Siria ale cărei tentaţii spre autonomie capătă tot mai mult contur, devine un scenariu tot mai ameninţător care obligă autorităţile turce să acţioneze. Noua politică kurdă a Turciei ţinteşte evidente ambiţii regionale şi redesenarea balanţei strategice în competiţia tot mai acerbă pentru dominaţie şi influenţă pe direcţia Ankara-Teheran. Noua Turcie pare să se despartă de modelul kemalist, centrat pe principiile seculariste şi naţionaliste care au stat la baza contruirii statului modern turc. Elaborarea unui articol nou în cadrul Constituției care să elimine componenta etnică din definiția cetățeniei, rezolvarea revendicărilor kurzilor, eliberarea miilor de politicieni kurzi aflați în închisoare sau reevaluarea conținutului anumitor legi în baza cărora se mențin acuzațiile îpotriva deținutilor kurzi sunt câteva din soluțiile pe care statul turc ar fi posibil să le aplice. Cu toate aceste elemente încurajatoare șirul evenimentelor derulate în ianuarie 2013 la Paris cu ocazia Congresului național al Kurdistanului au dus la declarația de anul acesta al co-preşedintele Partidului Democrat Popular din Turcia, Ertuğrul Kürkçü, care a afirmat că autorităţile de la Ankara sunt responsabile de uciderea a 3 femei kurde, activiste PKK participante la congresul din capitala Franței. Afirmaţia este susţină de rapoarte şi declaraţii apărute în ultima perioadă privind posibila implicare a serviciului de informaţii turc – MIT, în evenimentele din capitala franceză. Informaţiile se află în curs de verificare de către serviciul german de securitate, fiind vorba despre o înregistrare audio şi un document care indică numele unei dintre cele trei femei ucise. De partea celaltă oficialii turci, prin vocea vicepreşedintele partidului aflat la putere, Husein Celik, afirmă că cele trei femei sunt victimele neînţelegerilor din interiorul comunităţii kurde, în timp ce o a treia teorie consideră că responsabilii aparţin grupului de kurzi care se opun negocierilor dintre Turcia şi PKK, negocieri reluate la sfârşitul anului 2012. Există și o altă variantă recentă care presupune colaborarea între MIT și PKK. Ancheta va dezvălui, în cazul în care se dorește, adevărata față a scenei politice din Turcia, Ankara trezindu-se în mijlocul unui scandal de proporţii pentru o astfel de acțiune desfășurată în mijlocul Europei Occidentale. Indiferent cine este autorul procesul de pace între turci și PKK se va opri pentru o lungă perioadă de timp iar ostilitățile vor continua. Organizaţia Naţională de Informaţii (MIT) reprezintă structura de informaţii a statului turc care a fost înfiinţată în anul 1965, pentru a înlocui Serviciul Naţional de Securitate. Sub conducerea lui Recep Tayyip Erdoğan, structura turcă de informaţii a căpătat valenţe noi şi puteri suplimentare, ajungând să fie o componentă importantă pentru premierul aflat în prezent la putere. Al doilea eveniment este generat de discuția telefonică dintre premierul israelian și omologul său turc. În mod cu totul neaşteptat, premierul israelian Benjamin Netanyahu l-a sunat pe omologul său turc, Recep Erdogan, în prezenţa preşedintelui american Barak Obama. Oficialul israelian şi-a expimat regretul şi şi-a cerut scuze pentru uciderea celor 9 pasageri turci în incidentul din mai 2010 al navei Mavi Marmara (Flotila Libertății). Gestul a fost unul fără precedent în diplomaţia israeliană. Erdogan îşi vedea, astfel, îndeplinite două mari ambiţii: scuzele exprimate public de către Israel şi acoperirea mediatică extinsă asupra evenimentului. De menţionat că discuţia telefonică a avut loc într-un spaţiu public în prezenţa jurnaliştilor şi a altor oficiali, extrem de suprinşi, la rândul lor să asiste la un astfel de spectacol diplomatic turco-israelian. Incidentul din 2010 a marcat începutul unei radicalizări extreme a atitudinii Turciei faţă de Israel, Ankara suspendând legăturile comerciale şi militare cu Israelul, solicitând deopotrivă, tuturor diplomaţilor israelieni de rang înalt să părăsească teritoriul său. Alianţa strategică turco-israeliană a fost considerată un vector cheie al sistemului de securitate american/occidental în Orientul Mijlociu. Accentuarea tensiunilor pe acest palier riscă să compromită în mod dramatic calculele şi ecuaţiile strategice regionale în condițiile în care Irakul este instabil iar Siria este în război civil. Al treilea eveniment este legat de scandalurile de corupție la nivelul administrației turce. Din data de 17 decembrie 2013, cabinetul condus de primul-ministru Erdogan este afectat de cea mai gravă criză politică din ultimii 11 ani. Aceasta a debutat neaşteptat, când poliţia turcă a arestat în Istanbul şi Ankara pe fiii a trei miniştri (de Interne, al Economiei şi cel al Mediului şi Planificării Urbane), un magnat în domeniul construcţiilor, un bancher şi un primar din partea AKP, ca parte a unei anchete de corupţie la nivel înalt ce a inclus 49 de arestări. O serie de convorbiri telefonice înregistrate între prim-ministrul Recep Tayyip Erdoğan şi fiul său Bilal Erdoğan au fost făcute publice pe Internet pe 24 februarie şi îi incriminează pe aceştia de acte de corupţie. Acest eveniment a determinat partidul de guvernământ să-şi înăsprească poziţia faţă de mişcarea condusă de clericul islamic stabilit în SUA, Fethullah Gülen, pe care îl acuză de orchestrarea scandalului de corupţie şi de publicarea înregistrărilor telefonice. De la izbucnirea scandalului, guvernul a destituit sute de procurori, judecători şi ofiţeri de poliţie implicaţi în investigarea cazurilor de spălare de bani, contrabandă cu aur şi luare de mită. Mulţi suspecţi în acest caz au legături de familie sau de afaceri cu membrii Partidului Justiţie şi Dezvoltare (AKP), inclusiv cu fiii arestaţi ai celor trei miniştri, directori de companii şi alţi oficiali importanţi. Până acum, criza a avut un impact negativ semnificativ asupra instituţiilor politice cheie, sistemul judiciar fiind în capul listei. Reacţia dură a premierului de a concedia şi a retrograda 350 de poliţişti care au fost mai mult sau mai puţin implicaţi în anchetarea cazurilor de corupţie, de a reforma sistemul judiciar şi de a înăspri controlul asupra Internetului au fost măsuri puternic contestate atât la nivel intern, cât şi extern. În acest context al celor trei evenimente, criza politică turcă se dovedeşte a fi decisivă pentru viitorul politic al lui Recep Tayyip Ergogan, cu atât mai mult cu cât este an electoral: alegeri locale în martie şi prezidenţiale în august. Cel puţin pe termen mediu, Turcia şi-a pus în pericol avansarea negocierilor pentru aderarea la UE, în condiţiile în care oficiali europeni au criticat în repetate rânduri deciziile guvernului, îndemnându-l să accepte standardele UE privind statul de drept şi să îndeplinească criteriile politice ale aderării la UE. Și totuși cum situația la Marea Neagră și în Caucaz este tensionată apropierea Turciei de UE devine o necesitate pentru a nu intra într-un scenariu ucrainian sub o altă formă generată de o posibilă criză energetică. Turcia este importantă în toate scenariile despre Orientul Mijlociu dar și în Europa de sud la granița cu Federația Rusă deținând cheile de intrare în Marea Neagră. Criza siriană rămâne însă marea încercare geopolitică a Turciei prin prisma definirii ecuaţiei politice regionale şi, implicit, a viitorului politic intern al Turciei, cu referire la la potenţialele acţiuni ale kurzilor. Armata turcă are însă o valoare importantă în ecuația stabilității Orientului Mijlociu ea fiind a doua ca număr de militari dintre țările Alianței NATO. A fost și este garantul secularismului la porțile Orientului. Deși a trecut prin transformări complexe armata Turciei rămâne garantul securității la granița de sud a unei Europe care-și caută indentitatea instituțională și liniile directoare necesare unei politici externe coerente.
