Cum a reușit mareșalul Tito să țină Iugoslavia unită?
Jul 5th, 2015 by admin
George Bernard Shaw spunea: Devenim întelepți nu din cauza amintirii trecutului, ci din cauza responsabilității pe care o presupune viitorul.
Trecutul recent al vecinului de la sud de Dunăre este unul tulburător care s-a suprapus peste întreaga istorie a Europei din vremi îndepărtate. În iunie 1991 tancurile iugoslave au intrat în noua declarată Republică Slovenă declanșând un lung și atroce război. La un an de la începerea ostilităților erau 50 000 morți, peste 2 milioane de oameni fără un acoperiș deasupra capului și propietăți în valoare de peste 60 miliarde de dolari distruse. Numeroase sate croate, sârbești și musulmane au dispărut pentru totdeauna de pe hartă. Orașul Vukovar a fost trasformat în ruină iar capitala Bosniei, Sarajevo, a fost plasată sub un asediu nemilos, fiind bombardat zilnic astfel încât patina unui oraș medieval a dispărut pentru todeauna. Refugiații au împânzit Europa (200000 în Germania, 40000 în Suedia, 13000 în Elveția, 4000 în Olanda, 7000 în Italia). În 1991 Iugoslavia reprezenta o forță militară importantă în Europa, cu o armată de 642 000 de soldati și o rezervă undeva la 3 200 000 de oameni, în comparație cu Romania (similară cu țara vecină ca populație în jur de 25 milioane) care avea atunci 300 000 de soldati și 700 000 posibili rezerviști (membrii ai garzii patriotice). Pe lângă faptul ca avea o armata numeroasă, Iugoslavia avea și o tactică bazată pe războiul de gherilă, singurul mod prin care o țară mică poate înfrânge un agresor mult mai puternic. Astăzi, o asemenea remarcă pare comică sau folclorică, ea însă ilustrează foarte bine puterea și influența de pe atunci a Armatei Populare Iugoslave (JNA), care era considerată de unii experți drept cea mai puternica armata din Europa, ceea ce, desigur, e greu de dovedit astazi. JNA a început ca o mișcare de partizani care luptau împotriva nazismului în al Doilea Război Mondial. După instaurarea comunismului a la Tito, armata a devenit, împreuna cu miliția și cu serviciile secrete, unul din cei trei stâlpi pe care se sprijinea regimul. Ba chiar, întrucât Tito era comandantul suprem al JNA, el se sprijinea pe armata mai mult decât pe ceilalti doi stalpi ai puterii. De ce forțe dispunea aramată yugoslavă? Pe categorii de forțe (cifrele sunt din 1991) Fortele terestre: (1) 1614 tancuri T-55 + alte tancuri mai vechi (M4/M47/T-34); 73 tancuri T-72; 443 tancuri M-84 produse în Iugoslavia; 700 de distrugatoare de tancuri; 1000 de TAB-uri, 1000 MLI-uri (mașina de luptă a infanteriei/nu romanești); 10 platforme FROG-7 (sisteme de rachete de artilerie); 100-150 MLRS-uri (diverse tipuri de lansatoare multiple de rachete); 800 M-63 Plamen și M94 S Plamen (lansatoare de rachete multiple de producție proprie); la capitolul AA (apărare antiaeriană)- 120 Strela-1, 18 Strela-10, 60 S-75, 60 S-125 Neva (racheta care a doborât avionul american F117-ironia sorții sistemul era condus de radare rusești vechi cu câteva modernizări și care au reușit să descopere o țintă ultrasofisticată) și 80-90 2K12 Kub plus cateva sute de tunuri autopropulsate plus cateva mii de Strela-2. Forțele aeriene (reprezentau a doua forță ca mărime din Europa, cu peste 1000 de avioane și 200 de elicoptere): 150 MiG-21; 16 MiG-29; 300 avioane de atac la sol (Soko J-20/21/22); 30 avioane de transport; peste 300 de avioane de antrenament; 93 Mi-8 și 94 Soko Gazelle+14 elicoptere ASW (Ka-25/27 si Mi-14). Forțele navale: 900 de soldați într-o brigada de infanterie marină; 4 fregate; 3 submarine Heroj dotate cu torpile de 533mm; 2 submarine clasa Sava de mici dimensiuni intrate în serviciu în anii 70; 2 submarine clasa Stujeska destinate antrenamentului; 6 fregate din clasa Koncar; 10 fregate din clasa Osa (înarmate cu rachete sol-sol sovietice P-15 Termit, rachete sovietice sol-aer 9K33 și rachete anti-submarin); 14 nave din clasa Shershen; 16 nave de patrulare; 21 de nave fluviale; 4 navea clasa Vukov Klanac puitoare de mine, proiectate după modelul puitoarelor franceze, în zona de coastă a Iugoslaviei; 4 puitoare de mine englezești clasa Ham; 6 puitoare de mine clasa 117 construită local; 4 vehicule amfibii clasa Una și 4 clasa Mala (fiecare vehicul transporta 5 luptători și 250 kg de mine) destinate forțelor speciale pentru operațiuni de luptă submarină și de distrugerea a țintelor submarine. În 1990 10 nave clasa Kobra, dotate cu rachete suedeze RBS-15, urmau să înlocuiască vechile fregate sovietice clasa Osa. De asemenea pentru operațiunile navale cât și fluviale iugoslavi beneficiau de 4 nave de desant clasa 501, 10 nave desant clasa 211 ți 25 nave de desant clasa 601. Flota era coordonată de la Cartierul general de la Split (acum parte a Croației) și avea în subordine 10mii de marinari(4 mii militari și 900 de ofițeri, subofițeri și maiștri militari). Insulele Vis și Lastovo erau puternic fortificate iar în orșele port Split, Šibenik, Pula, Ploče și Kotor erau baze navale la Marea Adriatică și la Novi Sad pe fluviul Dunărea.
Mituri despre războiul din fosta Iugoslavia
Media a circulat o serie de mituri despre războiul dintre fostele republici iugoslave. Dintre acestea cele mai populare au fost: (1) conflictul dintre sârbi și croați ar fi vechi de secole; (2) războiul este în primul rând unul religios (între sârbii ortodocși, croații catolici și bosniacii musulmani); nimeni nu a anticipat războiul (a circulat printre oameni care nu au dat atenție situație reale din fost Iugoslavie); și regimul croat a fost la fel de opresiv ca și vecinii lor sârbi și a trebuit să împărtășească aceiași soartă a războiului. Niciunul dintre aceste mituri nu s-a dovedit a fi real. Referitor la primul mit croații și sârbii au trăit în pace înainte de secolul XX. Nu au fost probleme până la Primul Război Mondial când s-au unit cele două etnii într-un stat unitar. Guvernul sârb a ignorat protestele politicienilor croați și sloveni care doreau autonomie regională și au introdus un guvern centralizat în Belgrad și o constituție comună. În perioada interbelică guvernul sârb de la Belgrad a introdus o serie de măsuri cu carter discriminatoriu: taxare preferențială a sârbilor în favoarea celorlate etnii, interzicerea în școlile macedoniene a limbii naționale declarându-i pe aceștia sârbi, închiderea școlilor albaneze și expulzarea din Kosovo a peste 45 mii de etnici albanezi dar și confiscarea proprietăților acestora (au fost date ulterior la peste 60 de mii de coloniști sârbi), au asigurat un tratament prefențial la promovarea militarilor (erau preferați sârbii), au impus alfabetul chirilic croaților și câte și mai câte. Acestea au fost primele semne care au marcat represiunile din cadrul problemei naționale sârbe. În al doilea rând războiul nu a fost religios. Sârbii cu o populație de 11,6% în Croația și cu o populație de 31,5% în Bosnia dețineau 30% din teritoriul Croației și 70% din teritoriul Bosniei. Diferențele religioase nu au impedicat contactele sociale interetnice până când politicienii sârbi au manipulat sensibilitățile religioase și istorice pentru a dezvolta ura împotriva non-sârbilor. În al treilea rând au fost semnale începând din anii 70 și apoi 80 date de observatori externi dar și de cei interni că situația în Iugoslavia este cea premergătoare unui război civil. În vara anului 1971 Iosip Broz Tito era ales pentru a patra oară preşedinte al Iugoslaviei. În primăvara aceluiaşi an studenţii croaţi declanşau o serie de manifestări prin care cereau drepturi naţionale. La Washington Biroul Naţional de Estimări al CIA prezenta raportul Iugoslavia: o estimare informativă, raport din care am să prezint câteva pasaje în continuare (apropos cât de mult contează o echipă de analiști pregătiți care să-ți evalueze viitorul!). Analiști de la CIA prezentau liderilor americani situaţia de la Belgrad ca fiind una extrem de dificilă. Ei apreciau că pe termen scurt Iugoslavia va rămâne unită, însă problemele naţionale urmau să ducă la o dezintegrare a acesteia. Tito, părintele Iugoslaviei comuniste, era văzut de analiştii americani în 1971 la apogeul puterii sale drept principalul pilon al Iugoslaviei unite. Trebuie reţinut faptul că toate scenariile americane cu privire la Iugoslavia din 1971 luau ca punct de plecare al dezmembrării stârnirea tulburărilor interetnice. În acest context Kosovo era văzut la Washington ca o posibilă zonă secesionistă. A deveni peste aproape jumătate de secol. Evenimentele ulterioare au confirmat previziunilor CIA. Din acest Raport aș evidenția câteva aspecte semnificative inclusiv pentru situația geopolită de acum: (1) După cum am evidențiat mai sus la acea dată armata de la Belgrad era considerată una dintre cele mai moderne şi mai capabile din Europa de Est – de aceea analiştii americani au introdus în analiza lor eventualitatea unei lovituri de stat militare; (2) Fosta Iugoslavie făce parte din zona centrală a Europei, situată între Orient şi Occident, între Europa Centrală şi Balcani, cu ieşire spre Alpi şi Mediterană. Din punct de vedere istoric, evenimentele din şi care au afectat Iugoslavia au atins Europa ca întreg; (3) Atât NATO cât şi Pactul de la Varşovia au investit masiv în Iugoslavia, deşi nu aparţine niciuneia din grupări iar o eventuală modificare a aprtenenței la un bloc sau altul ar strica echilibrul securității europene; (4) O imixtiune sovietică ar duce la o situație tensionată în zonă și nu numai iar NATO o va privi ca pe o ameninţare la propria securitate deşi în mod formal nu este implicată soarta unui membru non NATO şi nu vor putea imagina un răspuns efectiv în lipsa unei participări depline a Statelor Unite; (5) O astfel de acțiune a sovieticilor ar deveni un test al angajamentului Statelor Unite pentru securitatea europeană; (6) O mişcare sovietică împotriva Iugoslaviei va avea implicaţii tulburătoare pentru restul Europei de Est şi probabil sovieticii sunt conştienţi de acest lucru. Toţi aliaţii URSS din Estul Europei, probabil cu excepţia Bulgariei şi a Germaniei de Est, nu îşi doresc să aibă loc un astfel de eveniment. Mai ales România va interpreta orice fel de acţiune sovietică împotriva Iugoslaviei ca pe o ameninţare asupra propriilor interese. România va refuza să coopereze într-o operaţiune militară sovietică împotriva Iugoslaviei şi ar putea fi forţată doar dacă va suferi ea însăşi o invazie. Ungurii şi polonezii vor încerca să evite o participare, deşi voinţa lor de a rezista unor presiuni sovietice puternice va fi probabil destul de limitată. În schimb bulgarii ar putea participa cu un anume entuziasm, mai ales dacă li se va permite să intre în Macedonia. Pe termen scurt, presupunând un succes sovietic, cele mai multe dintre ţările est europene vor fi copleşite de o invazie sovietică a Iugoslaviei. Însă istoria regiunii sugerează că acţiuni de acest gen nu intimidează pe termen nedefinit şi de fapt sursele de nemulţumire sunt mărite pe termen lung. De asemenea în 1983 un istoric sârb, Dusan Biber, care locuia în Elveția a avertizat că dacă problemele interne nu vor fi soluționate într-o decadă există pericolul unui război civil dar și a libanizării Iugoslaviei. Ecoul acestui avertisment a fost reluat de media din Occident dar și de cetățenii iugoslavi din străinătate începând cu 1987. Odată cu suprimarea societății culturale a croaților denumită Zora, în vara lui 1989, a devenit clar că o nouă escaladare a polemicilor croto-sârbe este în acțiune. În al patrulea rând referitor la derapajele croaților către a soluție autoritară în regiune ne amintim că sârbi sunt cei care au creat milițiile naționaliste și că ostilitățile au început în iulie 1991 și în Croația și în Bosnia de către acestea și de către forțele regulate ale JNA.
Cum a reușit Tito să mențină fosta Iugoslavie unită?
Când mareșalul Tito a murit pe 4 mai 1980 reprezentanți ai 122 de state, inclusiv lideri ai marilor puteri au participat la funeralii. A fost în mod universal onorat ca ultimul mare lider al celui de-al Doilea Război Mondial și cel care l-a provocat pe Stalin creatorul comunismului naționalist. Peste toate acestea el a fost onorat pentru a fi creatorul Iugoslaviei moderne, cel care a unit o țară istoric antagonică într-o federație stabilă. Să fi fost geniu lui Tito cel care a ținut-o împreună(!?). A dezvoltat economic zonele etnice precum Croația sau a construit Tito autostrăzi? Nu. Așa cum o spusese odata un general al Armatei Populare Iugoslave (JNA): Doar nu suntem nebuni să facem șosele din astea!… Păi, ganditi-vă că, în cazul în care ne atacă rușii, tancurile lor ar ajunge pe litoral în cateva ore dacă le mai construim și autostrada. Ori mai fi fost sau mai sunt încă astfel de situații în Europa de Est? Astazi, o asemenea remarcă pare comică sau folclorică, ea însă ilustrează foarte bine puterea și influența de pe atunci a JNA. Tito a condus Iugoslavia cu ajutorul JNA. JNA a început ca o mișcare de partizani care luptau împotriva nazismului în al doilea razboi mondial și unde viitorul lider a fost comandant. Întrucât Tito era comandantul suprem al JNA, el se sprijinea pe armata mai mult decât pe ceilalti doi stalpi ai puterii (miliția și serviciile). Traseul lui Tito a fost pro-sovietic până în anii 50 apoi s-a apropiat de Occident și a promovat mișcarea de nealiniere, păstrând astfel o balanță între Vest si Est, între NATO și Pactul de la Varșovia. Tito a continuat să cocheteze cu Vestul și să-i trimită pe cei mai capabili membri ai forțelor armate la perfecționare în SUA, JNA devenind un model pentru armatele țărilor din lumea a treia, iar Iugoslavia s-a transformat, în același timp, într-un important exportator de arme către aceleași țări. La scurt timp, conducerea armatei iugoslave a început să beneficieze de stațiuni speciale, la munte sau pe litoral. Armata s-a transformat rapid într-un stat în stat, cu propriile sale legi, propria sa justiție și cu o poliție specială (model preluat de țări precum Egiptul). Personalul militar nu era supus justitiei civile. Poziția antidemocratică și anti-modernizare aleasă de Tito au dus în final la fragmentarea țării. Adoptarea unei noi constituții, abiguii, lungi și extrem de greu de descifrat în 1974 au transformat Iugoslavia într-o federație. 8 oligarhii comuniste locale, bazate pe criterii etnice și care s-au opus pernmanent reunificării de facto, au apărut de-a lungul și de-a latul țării. Acolo ideologia de bază era condusă de spiritul anti-iugoslav. Eliminarea adversarilor, supunerea necondiționată față de lider a făcut ca la mijlocul anilor 80 să apară o stea în urcare cu numele Slobodan Milosevic. Iugoslavia lui Tito nu a fost un stat totalitar de tip stalinist dar a dat dovadă de autoritarism, a fost semi-eficient, corupt și ambiuguu în decizii. Garanții au fost partidul comunist și armata, la care s-au alăturat miliția și serviciile. Nicio altă forță națională nu l-a provocat. Geniul lui Tito s-a constituit în ascuderea și eliminarea liderilor creativi și reformatori în interiorul partidului comunist sau în afara acestuia. Ceeea ce Occidentul a catalogat titoism s-a demonstrat a nu a fi mai mult decât aptitudinea liderului iugoslav de a ascunde și a evita adevarul. Talentul lui a fost de a emite non-soluții care parțial funcționau transformând Iugoslavia într-un centru federal ce primea credite de la occidentali. Nimic din auto-managementul muncitoresc, politica externă de nealiniere sau din Iugoslavia nu a spraviețuit liderului. La a cinsprăzecea aniversare a morții lui Tito în 1995 nu au fost comemorări au fost decât remarci sarcastice și negative. Tablourile lui Tito care timp de zece ani au fost la loc de cinste în cazărmile militare au dispărut de pe pereți. Până în 1990 14 milioane de oameni au vizitat mausoleul lui Tito. În 1995 câțiva membri ai familiei alături de membrii Ligii Comuniștilor au fost prezenți. Garda de onoare de la mausoleu a dispărut la fel ca și mitul lui Tito.
