Criza europeană a imigrației, reacția siriană a Kremlinului și războiul multipolar din Siria
Dec 5th, 2015 by admin
Europa este blocată fără soluție în ciocnirea civilizațiilor. SUA a ezitat să intervină în Siria în schimb Rusia a devenit vioara întâi în geopolitica internațională și își clamează dreptul de mare putere globală acționând militar în vecinătatea estică și sudică UE. Siria a devenit terenul unei confrutări ruso-americane pentru preluarea controlului asupra Orientului Mijlociu. Fiecare are de partea sa propria coaliție.
Criza refugiaților bântuie cancelariile din Europa Centrală și de Est. Declarațiile oficialilor au scăpat de sub control. Pozițile naționale față de criză se schimbă de la o zi la alta. Negocierile din spatele ușilor fac ca cei care erau împotrivă să devină pentru. Occidentul este într-o situație delicată provocată de zecile de imigranți care-și caută adăpost în marile orașe vest europene. Granițele se apără cu garduri de sârmă ghimpată și cu armata. Criza vrem nu vrem se apropie de granița națională a României. Patru ani şi jumătate de inacţiune a Occidentului în faţa unei tragedii umane de proporţii uriaşe precum cea din Siria nu puteau să rămână fără pedeapsă. Occidentul a eșuat în relația cu Siria și Libia și a intrat în faza decontului. Ce vom face?
Robert Kaplan susţine în cartea sa Răzbunarea Geografiei: Ce ne spune harta despre conflictele viitoare şi lupta împotriva destinului[1], că, pentru a înţelege evenimentele curente – conflictele religioase, războaiele, instabilitatea politică –, e de ajuns să aruncăm o privire asupra hărţii. Harta, este de părere Kaplan, ne oferă primele indicii pentru a discerne o logică istorică legată de ce are să urmeze. Cu ajutorul hărții Kaplan explică situaţii actuale diverse, precum: De ce Teheranul manifestă influenţă de la Marea Mediterană şi până în Afghanistan şi că actualul regim iranian va cădea fiindcă nu este sincronizat cu istoria iraniană; De unde vin cinismul şi paranoia Rusiei şi ale lui Putin; De ce puterea Chinei este de necontestat, cum de ar putea deveni China superputerea Asiei şi de ce are de înfruntat totodată mişcările sociale interne; De ce vede Balcanii (de Vest) ca pe o trecere de la civilizaţia Europei Centrale spre sărăcia şi violenţa Orientului Mijlociu, pe o axă a conflictelor care începe în Bosnia şi ţine până la Bagdad.
Dilema Europei la valul de imigranți?
Numărul actual al refugiaților este descurajator pentru o Europă a cărei normalitate nu a fost clintită de peste 70 de ani, de la finele celui de-al II-lea Război Mondial. În primele 8 luni ale anului 2015, în jur de 400 de mii de refugiați au intrat în Europa în mare parte prin Italia și acum prin Turcia, Grecia, Macedonia, Serbia și Ungaria. Un fapt este clar imigrația nu este nouă, noi sunt volumele mari de oameni la care s-a ajuns. Organizația Internațională pentru Migrație din Geneva a estimat că peste 2500 de imigranți au pierit în valurile Mediteranei în aceste 8 luni ale lui 2015. Actuala migrație ridică o dilemă morlă pentru Europa pe care filozofii o denumesc alegerea tragică. Dezastrul acestei treceri în bărci pescărești vechi sau de cauciuc a Mediteranei trezește sentimente care nu pot fi ignorate. Imaginile video și pozele fac parte dintr-o manipulare subtilă a unei media subjugată uneori unor forțe anti-europene sau mai bine zis a unui fel special de manipulare denumită de generalii ruși Maskirovka. Durerea acestor sărmani este mare și acesta este adevarul, dar manipulare duce spre demolarea valorilor democratice ale unei Europe neconsolidate și măcinată de interese naționaliste. Astfel de imagini tragice aduc cu ele provocări descurajatoare pentru o Europă în recesiune care luptă cu un nivel ridicat de șomaj, cu posibile atacuri teroriste, cu istabilitatea politică și economică a unei țări membre ale zonei euro și a spațiului Schengen precum Grecia. Ce a stimulat această imigrație în primă fază? Xenofobia. Am avut peste 200 de atacuri ale caselor azilanților din Germania în acest an, atacuri descrise de Cancelarul Angela Merkel ca pe un lucru care nu-i aduce nimic bun Germaniei. Turcia a întredeschis doar puţin ușa de la taberele de refugiaţi arătând lumii întreaga slăbiciune, ipocrizia şi laşitatea. Liderii europeni care au tolerat disperarea unei naţiuni și care au asistat tăcuţi ani în şir la atrocitățile produse de guvernul sirian și de teroriștii Statului Islamic nu mai știu cum să procedeze împârțind felii din grupurile de refugiați între statele membre peste voința acestora. Uniunea Europeană pare K.O. în faţa crizei imigranţilor. Este nevoie de o regândire a întregii legislații comunitare inclusiv a Tratatului de la Lisabona, care să readucă în poziția de actor global o Europă dezbinată și lipsită de cooerență. Aici poate România ar avea un cuvânt de spus. „Cotele obligatorii” îmi aduc aminte de planul Valev un proiect de organizare economică a țărilor comuniste est-europene care prevedea specializarea respectivelor economii pe anumite ramuri de producție, României revenindu-i rolul de țară preponderent agricolă. Planul nu a fost adoptat, fiind puternic contestat de România. Acum România s-a alăturat Grupului de la Vișegrad. A făcut bine sau nu? Polonia a renunțat subit la opoziția față de planul Comisiei Europene privind distribuția migranților. O fi negociat ceva special Varșovia?
Întrebări fără răspuns
Într-o lume plină de tragedii ce fel de alegeri va trebui să facă o societate umanitară ca să-i asiste pe acești nevoiași? Sunt aceștia obligați să-i accepte pe toți care vor să vină la ei indiferent de efecte? Cine stabilește definiția refugiatului, a azilantului și a migrantului? Convențiile? Migrația la ora actuală trebuie înțeleasă ca un fenomen răspândit cu consecințe incalculabile. Mai mult de un miliard din cele șapte miliarde de oameni trăiesc cu mai puțin de 1,25 USD/zi. Riscându-și viața sirieni, libieni, afgani sau irakieni plătesc traficanții pentru a-i duce spre o lume a speranței. Există o psihoză a refugiaților printre statele Uniunii Europene. România nu face excepție. Media exacerbează această criză prin reportaje de la fața locului și prin povestirile unor refugiați. Câți dintre sirieni fug din calea ISIS și câți din calea lui Assad? ISIS a omorât peste 1800 de sirieni în condiții atroce dar și guvernul de la Damasc a omort sirieni, peste 11000 de suflete în bombardamente sau prin utilizarea de gaze toxice. Din 23 de milioane de sirieni jumătate au părăsit țara și se află în zona limitrofă sau au luat calea pribegiei spre Europa. În schimb raportul Eurostat arată că patru din cinci refugiați care intră în Europa mint că vin din Siria. Din cei 213.000 de migranți sosiți începând cu luna aprilie 2015 conform raportului oficial 27.000 vin din Afghanistan 17.700 sunt albanezi, iar 13.900 provin din Irak. Dintre refugiați numai 20% sunt sirieni adică 44000. Și încă un lucru pe care ar trebui să-l spunem: atunci când o populație se refugiază din calea războiului, dacă situația este foarte gravă, o face cu cățel și cu purcel. Cu alte cuvinte, nu pleacă doar bărbații, pentru că ar fi o ticăloșie extremă să își abandoneze soția, mama, sora sau copiii în mâinile dușmanulu. Or refugiații noștri sunt într-o majoritate covârșitoare bărbați, iar acest lucru ar trebui să ne pună pe gânduri(!?). Unde le sunt familiile? Le-au abandonat sau nu sunt atât de refugiați pe cât s-ar dori să se creadă? Cum se comportă acești migranți? Din relatările de presă sau din cele de pe rețelel de socializare au o agendă proprie, se deplasează pe unde vor în statele europene și fac ce vor. Credeți că acești oameni vin în Europa să se adapteze la specificul local? Nu! Ei vin să-și impună cultura, într-un plan al islamizării Europei care e de mult timp pe masa unor lideri arabi (foști sau actuali)! Și fac scandal dacă nu li se va permite acest lucru. Nu sunt rasist și nici nu-mi doresc să fiu doar mă întreb: care este de fapt realitatea acestei migrații intempestive? Poate că incapacitatea de a oferi locuri de muncă unei populații cuprinse între18 și 35 de ani, în mod sigur războiul, face din acești o masă de manevră teribilă. Unguri au ridicat garduri de sârmă ghimpată și au sfârșit prin a-i prelua pe imigranți cu mașina de la granița cu Serbia și a-i duce la granița cu Austria învâțând această procedură de la vecinii sârbi care-i preiau de la granița cu Macedonia și-i duc la granița cu Ungaria. Acesta este noul standard aplicat la ora actuală în Balcani cel care înlocuiște(!?) reglementările Dublin II. Toate acestea ridică unele întrebări despre soliditatea proiectul european incluzând două tratate fundamentale Tratatul de la Roma din 1957 și Tratatul de la Maastricht din 1992 (aici includem și alte documente precum Directiva privind libera circulație din 2004, Convenția Schengen din1990, Tratatul de la Amsterdam din 1997 și Reglementările de la Dublin din 2014). Documentele enumerate mai sus garantează circulația forței de muncă și a cetățenilor europeni pe continent, au desființa granițele ceea ce a fost considerată ca o mare realizare a Comisiei Europene, și au creat un sistem reglementat de înregistrare a solicitărilor de azil în prima țară în care s-a intrat în zona UE. Ce constatăm? Că toată această arhitectură de legi nu lucrează în fața puhoiului de refugiați care asaltează Europa și conform celor declarate de fostul premier portughez António Guterres, actualmente Înaltul Comisar ONU pentru refugiați, amenință sistemul de ajutor umanitar pe care Europa l-a construit cu mare greutate. Statele membre UE au început să ia măsuri de reinstalare a controlului la graniță. Politicieni de extremă dreptă critică politicile de imigrare europene și cer reanalizarea lor. Nu am trait cu atâtea garduri de sârmă ghimpată între state nici pe vremea cumplitului Război Rece. Lideri europeni înțeleg faptul că actuala situație implică provocări morale și poziții politice sensibile. În primul rând ei pot spune și face numai ceea ce este benefic în rezolvarea situației. De aceea ni se pare că avem o problemă cu poziția Cancelarului Merkel de astăzi. Putea face altceva decât ce a făcut până acuma? Guvernul german a fost unul care a acceptat de-a lungul timpului să acorde ajutorul umanitar necesar refugiaților (sunt peste 7 milioane de musulmai rezidenți în Germania). Problema este că aceste soluții de rezolvare a situației pot duce la rezultate viitoare complicate. Ne aducem aminte de marea migrație a cubanezilor în SUA așa numita Mariel boatlift (cubanezii au emigrat începând cu 15 aprilie și până în 31 octombrie 1980 când cele două state Cuba și SUA au încheiat un acord de oprire a exodului refugiaților) atunci când 125000 de cubanezi (Fidel Castro a scos din închisori și din spitalele de psihiatrie zeci de cubanezi pe care i-a suit în bărcile de refugiați) au trecut marea în Florida stimulați și de ajutorul umanitar promis de președintele Jimmy Carter. Ce a urmat? Jimmy Carter a pierdut alegerile prezidențiale în favoarea lui Ronald Regan.
Ce remarcăm în această migrație? Refugiați caută cele mai bune soluții în țările care au o politică umanitară favorabilă lor, precum Germania și Suedia. În al doilea rând migrația la nivele ridicate duce la probleme mari pentru partidele politice în propriile țări. Astfel în anii 90 Social Democrații din Germania au plăti un preț mare fiind sancționați de alegători pentru că au susținut reformele propuse de Creștin Democrații din Germania ca răspuns la o creștere haotică a numărului de azilanți. 10 ani mai târziu guvernul Laburist din Marea Britanie a suferit de pe urma aprobării accesului nelimitat la piața muncii pentru țările din Estul și Centru Europei care aderaseră la UE în 2004 (au estimat o cerere de 13000 de migranți și au constatat că au primit 750000). Deci dacă votanții vor considera că politicienii nu fac ceea ce trebuie pentru oprirea acestui val atunci cei favorizați vor fi naționaliști și cei care vor diminuarea politicilor umanitare în propriile țări. În al patrulea rând ajutor financiar acordat de UE celor trei state din jurul Siriei (Turcia, Iordania și Liban) a fost mai mult simbolic (41% din 1,3 miliarde solicitate de factorii responsabili ai ONU- ajutorul a scăzut la 13$ pe lună/persoană iar 184 de clinici deținute de Organizația Mondială pentru Sănătate în Irak au fost închise lăsând 3 milioane de irakieni fără asistență medicală). În al cincilea rând acțiunile împotriva grupurilor de traficați trebuie reanalizate și coordonate cu mare eficiență pentru lichidarea acestora înainte ca mare parte a profiturilor din această acțiune să ajungă în mânile celor care coordonează ordinea publică. În al șaselea rând este necesară realizarea unor zone de primire și triere a migranților pe continentul African eventual în Nigeria (un hotspot pilot va fi construit la Agadez sub egida Organizației Internaționale pentru Migrație) loc de unde ar urma ca acești în funcție de situația lor să fie transferți în alte țări din zona europeană. Pentru Europa se duc negocieri cu Albania și Bosnia. Abu Mahmoud fost medic în orașul Aleppo și aflat pe lista Interpolului a devenit numărul unu în traficul de sirieni spre Europa el însuși fiind un astfel de refugiat în Turcia. În opinia sa numarul mare de refugiati ajunși în ultimele luni în Europa se datorează politicii guvernului grec de a-și deschide granițele. Conform spuselor acestuia pentru publicația britanică The Telegraph: Este mai greu sa ajungi în Grecia, însă după ce ai ajuns aici este ușor să traversezi Europa pentru că granița este deschisă. Abu Mahmoud a vorbit și despre prețurile practicate: să ajungi în Grecia costă 1.100 de dolari de refugiat, în Germania poate ajunge la 2000 de euro, iar Suedia și Norvegia, la 3000-4000 de euro-conform cotidianului The Telegraph. Trimisul special al AGERPRES la Atena, Ionuț Mareș, spunea: Piața Victoria din capitala elenă Atena a devenit din luna august locul unde imigranții din Orientul Mijlociu, în majoritate covârșitoare fugiți din Afganistan, despre care spun că este zonă de război, se strâng și așteaptă în aer liber câteva zile, în special pentru a primi bani de la rudele din țară sau din diaspora și a-și putea continua drumul lung spre Europa Occidentală.
De unde a început criza refugiaților?
De la războiul civil din Siria. În cei patru ani de război lucrurile au devenit din ce în ce mai complicate iar Siria a devenit epicentrul unui Război Rece ruso-american, o variantă modernă a celui încheiat în 1990. Eforturile opoziției siriene în frunte cu Armata Siriană Liberă au fost deșarte câștigătorul în Siria fiind Statul Islamic și Bashar al-Assad, allawitului de la Damasc (ramură a şiiţilor), dictator de religie minoritară într-o ţară în care aproximativ 73% din locuitori sunt sunniţi (15% șiiți și 12% alte etnii). Haosul actual din Orientul Mijlociu este o consecință a luptei religioase dintre suniți și șiiți de-a lungul istorie, o consecință a împărțirii Orientului Mijlociu în state artficiale (Acordul Sykes–Picot din 1916 o înțelegere secretă între guvernele Angliei și Franței, cu aprobarea Imperiului Rus care venea să definească sferele de influență și control privind teritoriile care urmau să fie extirpate din trupul „Omului bolnav”, sintagma care reprezenta Imperiul Otoman în timpul Primului război mondial), o consecință a reîmpărțirii sferelor de influență între Turcia, Arabia Saudită și Iran, o consecință a inexistenței unui stat kurd indedependent a cărui populație este răspândită în Siria, Turcia, Irak și Iran (în jur de 26 milioane). Așa a apărut Statul Islamic ca urmare a unei guvernări lipsită de toleranță față de suniți la Bagdad, a unei Turcii care este procupată să-i zdrobească pe kurzi (în fond cei mai curajoşi şi mai dedicaţi luptători anti-ISIS din toată regiunea), într-un război de guerilă urbană în care armata turcă este lipsită de experiență, mai repede decăt să stabilizeze situația din Siria. După negocieri extrem de lungi SUA și Turcia au încheiat un acord privind utilizarea bazei de la Incirlik și formarea unei zone tampon de securitate în nordul Siriei, zonă eliberată de ISIS, unde se are în vederea construcţiei ulterioară a unor tabere de refugiaţi care să scadă presiunea imigrației asupra Turciei (în tabere în Turcia se aflau înaintea actualei migrații peste 2 milioane de sirieni și irakieni). În acest contex celălalt jucător important din regiune, Iranul, ar acționa împotriva ISIS cu hotărâre, dar ce te faci dacă acest fapt ar trezi sensibilităţile lumii sunnite, în special ale Arabiei Saudite și în mod sigur ar compromite încă labilul acord agreat cu marile puteri pe dosarul nuclear iranian.
Orientul Mijlociu este locul unde fiecare joacă propriile cărți iar Washingtonul încearcă să țină balanța de putere care la ora actuală se înclină spre Rusia. De ce? Pentru că rușii sunt cu armata în Siria iar administrația Obama mai are un singur an de guvernare dedicat conform cutumelor americane viitoarelor alegeri prezidențiale dar și problemelor interne. Rusia a speculat slăbiciunile şi lentoarea decizională a Occidentului şi încearcă să puncteze strategic în Siria, urmând probabil să fie prima care va desfăşura operaţiuni militare efective împotriva inamicilor lui Assad (opoziția siriană și probabil ISIS) de pe teritoriul Siriei. Și să nu uităm că Moscova a declanșat criză Ucrainiană și tot Moscova îl vrea pe Assad la conducerea Siriei. Una din consecințele acestora două este și criza migranților.
Prezența Rusiei în Siria – „Russian boots on the ground” (armata rusă a pus cizma în teritoriul Siriei)
Al doilea front al Noului Război Rece se deschide în Vecinătatea Sudică a UE și se alătură celui deschis în Vecinătatea Estică în Ucraina. Această situaţia este totuşi diferită faţă de cea din primul Război Rece, pentru că de data aceasta nu este vorba de un război bazat pe ideologii, ca în deceniile trecute, ci mai degrabă este bazat pe o competiţie Occident-Rusia pentru adjudecarea supremaţiei şi influenţei în Siria (de tipul „cine rezolvă primul problema în Siria va avea cuvântul cel mai greu după aceea”) și implicit în Orientul Mijlociu. Spre deosebire de Occident care dorește combaterea terorișilor din Statul Islamic, rușii vor combaterea, la fel ca și Assad, a tuturor opozanților regimului de la Damasc inclusiv a Armatei Libere Siriene și a formațiunilor de opoziție ce gravitează în jurul acesteia pe care le consideră teroriști la fel ca și pe ISIS. Colaborarea politică a Rusiei cu Siria a debutat în 1971 prin crearea primei baze militare sovietice din Marea Mediterană, în portul sirian Tartus. În același timp flota sovietică mai crea puncte de sprijin naval importante în Egipt, Ethiopia și Vietnam. În 1977 baza de sprijin din Alexandria și cea de la Mersa Matruh au fost evacuate și tehnica mutată în portul Tartus transformat în Punctul de sprijin tehnico-material/ Divizia nr. 720, un loc unde se repară și se realimentează navele aflate în misiune în Mediterană. Facilitatea condusă de personal rusesc găzduiește actualmente nava atelier din clasa Amur, PM-138 utilizată la întreținerea navelor rusești. Portul Tartus poate primi patru nave militare de dimensiuni medii în zona portuară destinată operațiunilor navale rusești în schimb nu poate găzdui nave de peste 129 metri lungime precum fregatele din clasa Neustrashimi sau distrugătoarele din clasa Udaloi de 163 de metri, cu atât mai puțin crucișătoarele din clasa Slava(186,4 metri), Kirov(252 metri) sau Kuznețov (305 metri). Baza navală Tartus face parte acum din Comandamentul Flotei Mării Negre și constă, la ora actuală, din două docuri flotante, un depozit de materiale și alte facilități necesare efectuării întreținerilor și cazării personalului. De când Rusia a scutit de la plata datoriei financiare Siria (aproximativ 3/4 din datoria de 13,4 miliarde USD adică 9,6 miliarde USD) Moscova a devenit singurul furnizor de armament al Damascului începând cu anul 2006, acest la rândul lui a aprobat ca prezența rusă în Tartus să fie consolidată. În 2008 odată cu războiul din Georgia și răcirea relațiilor dintre Federația Rusă și Occident președintele Assad a aprobat conversia într-o bază navală permanentă rusescă a portului Tratus acceptând și accesul navelor cu gabarit mai mare. Portul Latakia a fost construit cu sprijinul Arabiei Saudite în 1951 când s-au alocat 5 milioane de USD pentru amenajarea facilităților portuare. În 1973 în largul acestui port a avut loc prima confruntare dintre marina israeliană și cea siriană cu prilejul războiului de Yom Kippur. A fost o batălie navă de dimensiuni mici dar care a folosit pentru prima dată rachete navă-navă, nave sovietice din clasa Osa dotate cu rachete anti-navă și echipamente care asigurau măsuri de război electronic.
Cooperarea Rusia Iran în Siria
Creșterea prezenței trupelor rusești și iraniene în Siria este rezultatul întâlnirii dintre liderul militar iranian generalul Qasem Soleimani cu președintele Vladimir Putin și ministrul Apărării generalul Sergei Shoygu la Moscova, în august 2015 așa cum au anunțat surse ale Fox News. Rezultatul se vede astăzi în ridicarea construcțiilor militare din zona portului Latakia/Siria. Conducătorul forțelor iraniene Quds a trimis în zilele de început ale lunii august numeroase contingente de militari iranieni în Siria. Toate aceste au ca scop protecția lui Assad față de grupările militare de opoziție și față de ISIS. În același timp dronele și avioanele de vânătoare rusești survolează nordul Siriei unde se află zonele ocupate de opoziția siriană. Transportoarele blidate de tipul BTR-82A aduse recent în Siria, sunt aparent deja implicate în luptele împotriva opoziției siriene. Un nou turn de control al zborului a fost construit pe aeroportul Bassel al Assad din Latakia unde au mai fost efectuate lucrări de mărire a pistelor de aviație pentru a putea primi avioanele cargo ale armatei ruse dar și noi piste pentru elicoptere. Au fost aduse și echipamente de protecție anti-aeriană de tipul Pantsir-S1 (codificarea NATO fiind SA-22 Greyhound) un sistem de rachete cu rază scurtă și medie de acțiune utilizat împotriva avioanelor de vânătoare, a elicopterelor de atac, a muniției de precizie, a rachetelor de croazieră dar și împotriva UAV-urilor. De asemenea o serie de trasporturi efectuate de avioanele rusești Antonov 120-Condor au adus diferite echipamente militare de comunicații și arme pentru infanterie, logistică și militari ruși la Latakia. Soldații ruși destinați acțiunilor din zonă fac parte din Brigada Marină 810 staționată în Crimeea și care au ca misiune protecția instalațiilor militare rusești dislocate în zonă. Două nave de debarcare una din clasa Aligator și una din clasa Ropucha (din Brigada 197 a Flotei Mării Negre) au ajuns în portul Latakia cu trupe și echipamente militare. Alte 22 de nave militare de toate tipurile se îndreptă către Siria. Ruși au prepoziționat, de asemenea, 10 tancuri T-90 în jurul aeroportului de la Latakia pentru a-și proteja trupele (în jur de 200 de militari) dar și pistele care sunt în reconstrucție. Rusia a început să conducă operațiuni aeriene în Siria pornind la supravegherea anumitor zone cu drone (28 de drone sunt dislocate la Latakia). De asemenea, au fost dislocate în Latakia (sursă New York Times), alături de 18 elicoptere de atac 12 de avioane Su-24 Fencer (avion de bombardament și atac la sol) , 20 de avioane Su-25 (suport aerian al trupelor de uscat similar lui A-10 Thunderbolt de la americani) avioane Su-34, avioane SU-30 SM Flankers și patru avioane de realimentare în zbor Il 78.
În mai 2015 generalul iranian Soleimani a fost în Siria pentru a pregăti preluarea centrului de comandă al armatei siriene. Ofițerii sirieni au devenit ajutoare în camera operațională a propriei armate. Assad a pierdut mult teritoriu în ultimele luni iar atât rușii cât și iranieni (pentru care Siria este punte de legătură cu Hezbolahul din Liban) nu tolerează o astfel de situație. Rebelii Jabhat al-Nusra au preluat controlul provinciei Idlib iar aceasta este graniță cu zona Latakia fiind a doua provincie după Raqqa care iese de sub controlul Damascului. Assad are nevoie de ajutoare și la granița cu Libanul unde a cerut sprijinul formațiunilor Hezbollah pentru a zdrobii rezistența Frontului Nusra (Jabhat al-Nusra) și al ISIS în Qalamoun.
Nu știm dacă combinația ruso-iraniană va fi victorioasă în păstrarea lui Assad dar în mod sigur ISIS nu va ceda iar războiul civil va mai dura cel puțin un an. Rusia are două obiective în Siria: să controleze singura bază navală rusească din Mediterană și prin această să proiecteze puterea navală în Vecinătatea Sudică a Europei. Drept urmare o confruntare cu ISIS este mai puțin probabilă momentan în schimb este sigură o confrutare cu opoziția siriană înarmată și pregătită de SUA.
Dezescaladarea (deconfliction termen folosit de Pentagon) conflictului SUA-Rusia
Săptămâna trecută oficiali din Pentagon și din Ministerul Apărări al Rusiei au început discuții preliminare pentru dezescaladarea ( deconfliction) situație din Siria. SUA și Rusia au încetat relațiile militare bilaterale în martie 2014. Pe 18 septembrie secretarul Apărării Ash Charter și ministru Apărării rus Sergei Shoigu au avut o convorbire telefonică de 50 de minute pe tema dezescaladării militare în Siriei și a combaterii ISIS. Nivelul discuțiilor între cele două părți rămăne încă neclar. Nu știm propunerile EUCOM sau CENTCOM referitor la situație și se fac astfel numai speculații. Cert este că forțele rusești sunt la 160 de km de teritoriul ISIS de lângă Aleppo unde SUA derulează operațiunile militare. SUA folosește spațiul aerian sirian pentru lovituri împotriva ISIS. În același spațiu aerian zboară avionele cargo rusești dar și cele de vânătoare, existând astfel pericolul din Războiul Rece de a se întâlni în câmpul de luptă avioane inamice. Amândouă țările afirmă că sprijină lupta împotriva ISIS dar prezența rușilor clar impiedică acțiunile aviației americane. Josh Earnest, purtătorul de cuvânt al Casei albe declara că sprijinul Rusiei către Assad nu face altceva decât să destabilizeze și să fie contraproductiv. În schimb purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, John Kirby, declara că obiectivul Rusiei în Siria rămâne neclar. Casa Albă încercă să discute despre situația actuală cu Kremlinul.
Relația SUA Rusia
Marile puteri occidentale au crezut că se pot eschiva în faţa unui război civil devastator purtat în Siria dar şi a consecinței acestuia ascensiunea Statului Islamic. Erorile strategice se răzbună, factura colectivă crescând de la o zi la alta. Rusia vrea din nou la masa decizională a politicii globale alături de SUA. Ultima discuție dintre președintele Obama și președintele Putin a avut loc acum mai bine de un an la Beijing și a durat nu mai mult de 15 minute. Cei doi au mai avut întâlniri reci, fără o planificare prealabilă și o discuție telefonică odată cu escaladarea crizei ucrainiene. Urmează ca luna acesta cei doi să se afle în același oraș, New York, la sesiunea de toamnă a ONU în timp ce situația din Siria escaladează spre o zonă incertă. Recentele desfășurări de echipamente în Siria au adus în atenție un conflict care a dominat administrația Obama de când Putin s-a reântors la președinția Rusiei: angajarea constructivă a Rusie sau izolarea ei. O întâlnire oficială între cei doi ar fi de fapt o recunoaștere a politicii președintelui Putin și nu găsirea unei soluții la cele două crize. Ce se va întâmpla vom vedea în curând. Rusia îl susține pe Assad și declară că este singura forță capabilă să distrugă ISIS, iar SUA cere de doi ani plecarea de la guvernare a acestuia susținând opoziția care luptă atât împotriva lui Assad cât și a ISIS. La Dushanbe/ Tajikistan, la o conferință regională privind problemele de securitate, președintele Vladimir Putin declara: noi sprijinim guvernul sirian în lupta sa împotriva unei agresiuni teroriste și îi oferim și îi vom oferi echipamente și asistență militară și chemăm și alte țări să ni se alăture adâugând că fără un rol activ jucat de autoritățile politice și militare siriene, fără ca armata siriană să lupte împotriva ISIS în teren este imposibil să elimini teroriștii din țară și din regiune. Media rusă este pregătită pentru transmiterea unui interviu cu Assad. Cert este că administrația Obama a fost surprinsă de mutarea făcută de Kremlin în Siria, secretarul de Stat al SUA, John Kerry, vorbind de trei ori în săptămâna precedentă cu omologul său rus Sergei Lavrov despre inutilitatea deschideri unui nou front militar în Siria. Discuțiile despre o întâlnire Obama-Putin la ONU sunt atât pro cât și contra. Președintele Obama a acționat cu fermitate pentru izolarea președintelui Putin în cazul violării suveranității Ucrainei ori o întâlnire acum ar a putea fi interpretată ca o slăbiciune. Președintele Obama nu așteaptă nimic pozitiv de la președintele Putin. Întâlnirea cu cel mai puternic om din Rusia l-ar arăta pe președintele Obama ca un om slab-spunea fostul ambasador american în Ucraina John Herbst, actualmente la Consiliul Atlantic din Washington. Un analist militar rus Aleksandr Golts, a scris în Moscow Time, că speră în formarea unei coaliții care să elibereze Rusia din izolarea internațională cauzată de anexarea Crimeei și de războiul din estul și sudul Ucrainei făcând ca să se vorbească, din nou, cu respect, despre Rusia. Obama și cu Putin nu s-au mai întâlnit într-o discuție din 2009, Putin caracterizându-l pe Obama ca un om slab iar Obama caracterizându-l la rândul său pe Putin ca un om violent, conform celor declarate de consilierii celor doi sau de analiștii acreditați în cele două capitale. Obama a anulat întâlnirea din 2013 atunci când trădătorul Edward J Snowden a primit azil în Rusia. După anexarea Crimeei președintele Obama a luat decizia de a sta deoparte față de președintele Putin. Cei doi au avut întâlniri numai în cadrul unor summituri regionale și au discutat 15 minute la sărbătorirea zilei Victorie în Franța în 2014. Ultima convorbire a fost una telefonică în iuli 2015 când Rusia s-a alătura Chinei și SUA pentru realizarea acordului nuclear cu Iranul. Și totuși oficiali americani își amintesc de întâlnirea din mai 2015 între secretarul de Stat, John Kerry, un susținător al reluării discuțiilor cu Rusia, și președintele Putin la Sochi având ca temă principală situația acordului nuclear cu Iranul. În schimb oficiali de la Departamentul de Stat și de la Casa Albă sunt îngrijorați de faptul că o eventuală întâlnire la New York l-ar propulsa pe președintele Putin în poziția de jucător important pe arena internațională. De când Rusia a indicat acest lucru americani nu au dat un răspuns uitându-se cu luare aminte la evoluțiile din Siria.
Generalul în retragere David Petraeus a recomandat Statelor Unite, într-o audiere în Comisia pentru Serviciu Armat din cadrul Senatului, să instituie zone sigure pentru sunniţi în Siria şi să trimită trupe terestre în Irak pentru a opri expansiunea Statului islamic (SI). Siria “este un Cernobîl geopolitic – răspândind instabilitate şi extremism în regiune şi în restul lumii“, a declarat Petraeus în fața Comisiei, referindu-se la accidentul nuclear care a avut loc în 1986 în fosta Uniune Sovietică. “La fel ca o catastrofă nucleară, repercusiunile a ceea ce se întâmplă în Siria ameninţă să fie prezente zeci de ani, iar cu cât se permite ca acest lucru să continue cu atât mai grave vor fi pagubele“, a subliniat el.
Dialog Moscova Tel Aviv pe marginea situației din Siria
Preşedintele rus Vladimir Putin l-a primit la Kremlin pe premierul israelian Beniamin Netaniahu. Pe agenda discuţiilor: conflictul din Siria şi prezenţa militară tot mai mare a Rusiei în ţara lui Bashar al-Assad. În contextul acestei vizite un fapt rar întâlnit în cursul vizitelor diplomatice a fost datorat prezenței în delegația oficială a premierului Netaniahu a şefului statului-major, generalului locotenent Gadi Eisenkot şi a şefului serviciilor de informaţii militare israeliene, generalul maior Herzl Halevi. Întrebarea care se ridică este: Desfăşurarea de trupe ruseşti în Siria provoacă nelinişte în Israel?. Pe lista scurtă a Rusiei pentru Orientul Mijlociu este pe prima poziție Israelul. Premierul Benjamin Netanyahu a zburat la Moscova pentru o întâlnire de 3 ore cu președintele Vladimir Putin. Conferința de presă care a urmat întâlnirii a fost una tensionată în care premierul israelian a argumentat îngrijorarea administrației de la Tel Aviv prin faptul că Siria și Iranul vor să deschidă un al doilea fron împotriva Israelului pe linia delimitată de înălțimile Golan cu ajutorul Hezbollah, prin înarmarea acestora cu arme iraniene. Poziția lui Putin a fost să sugereze că armele primite de Hezbollah nu provin din Siria și nici din Rusia. Relația Rusia Israel este una complexă și fluidă ambele părți având față de cealaltă o serie de revendicări și o istorie adânc înrădăcinată în trecut (prezența Rusiei în Siria și Iran și relațiile Israelului cu fostele state sovietice). Rusia și Israelul și-au schimbat favoruri în 2008 când cu trei zile înaintea intervenției rusești în Georgia Israelul a blocat toate vânzările de armament către Tibilisi iar la o săptămână după războiul de cinci zile președintele Bashar al Assad, care s-a deplasat la Moscova și nu a reușit să semneze un acord important pentru livrare de armament rusesc către Siria. Ce vrea Rusia de la Israel? Să oprească sprijinul militar acordat Ucrainei și să reia transferul de tehnologie pentru dronele rusești. Ce vrea Israelul? Coordonare militară și informații referitoare la armele furnizate către Hezbollah. După vizită Israelul a anuțat că-și va coordona acțiunile militare în Siria cu guvernul rus pentru a prevenii un conflict între forțele rusești și cele israeliene. Premierul Benjamin Netanyahu a declarat că el și președitele rus Vladimir Putin au agreat un mecanism care previne eventualele evinimente militare nedorite. Potrivit presei israeliene, o prezenţă militară terestră şi aeriană rusească tot mai mare ar putea limita marja de manevră a aviaţiei israeliene. Cotidianul Haaretz, afirmă că “prin această vizită la Kremlin, Netaniahu arată că nu mai are încredere nici în capacitate nici în dorinţa Washingtonului de a proteja interesele securitare israeliene”. Urmează pe 9 noiembrie întâlnirea dintre premierul israelian şi şeful Casei Albe Barack Obama. Premierul Netaniahu știe că nu se poate oricum opune acestei desfăşurări de forțe militare rusești în Siria și mai ştie că o potenţiala putere care i-ar lua locul lui al-Assad ar fi şi mai rea pentru Israel decât cea actuală. Pe scurt, Netaniahu şi Putin ar fi cam pe aceaşi linie. Îngrijorarea israelienilor vine din faptul că angajamentul ruşilor duce automat la consolidarea puterii regionale a Iranului şi a mişcării şiite libaneze Hezbolah, care este inamicul numărul unu al statului evreu.
Limitele intervenției militare a lui Putin
Limitele intervenției militare ale lui Putin depind de obiectivele pe care și le-a propus.
Dacă Putin și-a propus să lărgească lumea rusă atunci potențiale victime pot fi Belarusul și Kazakhstanul. Este relativ ușor să stârnească haos în aceste țări care au deja legături strânse cu Rusia de limbă de comunitate și a căror regimuri autoritarea sunt nepopulare. Președintele Alexander Lukashenko și-a exprimat recent temerile că anexarea Crimeei de către Moscova este justă, amintind că o largă parte din teritoriile ruseși au aparținut Kazakhstanului și Mongoliei iar conform logicii lui Valdimir Putin ar trebui returnate.
Dacă obiectivul lui Putin este ca țările de la periferia UE să nu scape din sfera de influență a Rusiei atunci Georgia și Moldova sunt în mare pericol. Aceste țări spre deosebire de de alte state post-sovietice au conflicte înghețate care justifică intervenția militară rusă. Armenia și Azerbajianul se află în aceiași poziție. Moldova a semnat Acordul de Asociere cu UE în iunie 2015 dar președintele Putin a cerut Chișinăului să amîne asocierea și să participe la reuniunile CIS (Comunitatea Statelor Independente).
Dacă președintele Putin vrea să umilească occidentul să distrugă credibilitatea NATO și să recreeze URSS atunci Țările Baltice pot fi puse sub amenințarea unui atac rus. Într-o discuție telefonică de anul acesta dintre președintele Putin și președintele ucrainian Petro Poroshenko primul i-a replicat celui de-al doilea că poate trimite trupele nu numai la Kiev dar și la Riga, Tallin, Vilnius, Varșovia sau București.
Fiind un lider autoritar decizia acestuia nu este influențată de reguli interne dar nu este influențată nici de reguli internaționale pe care nu le-a respectat odată cu anexarea Crimeei. Încă nu este clar că președintele Putin vrea să înfrunte alianța NATO. În timpul vizitei sale în Estonia, președintele SUA, Barack Obama, a declarat că NATO va proteja Țările Baltice. Din păcate acum în Europa sunt dislocate numai 2 brigăzi ale trupelor de uscat americane circa 30000 de militari față de 300000 câți erau dislocați în timpul Războiului Rece. Generalul Philip M. Breedlove a subliniat faptul că un atac hibrid asupra unei țări NATO, similar cu cel din Crimeea va invoca automat art.5 al Tratatului de la Washington. De aceea este important ca NATO să-și creze structuri avansate de comandament și locații de prepoziționare a tehnicii militare. Este de asemenea important ca țările din această regiune estică să aibă abilitatea să se împotrivească unui atac hibrid.
Tot ce se întâmplă în Siria ne conduce la concluzia că acolo avem un război multipolar. Fiecare combatant cu fiecare, singurul inamic comun fiind ISIS. Siria este pentru acest moment centru de gravitate al lumii, acolo unde se fac și se desfac alianțele globale. Balanța de putere globală se dezechilibrează iar lipsa de acțiune a Occidentului a creat o marje mare de manevră Moscovei. Ce va urma? Pentru Rusia: securizarea graniței Pacificului și detensionarea relațiilor cu Japonia; consolidarea militară la granița cu Ucraina; consolidarea dispozitivului militar din Siria. Pentru Europa o lungă poveste a gestionării refugiaților, necesitatea unor acțiuni ferme de consolidare a instituțiilor Europene și numai în ultimul rând, din păcate o creștere a proprie capacități militare de apărare.
[1] Robert D. Kaplan – Răzbunarea geografiei. Ce ne spune harta despre conflictele viitoare și lupta împotriva destinului. Bucureşti 2014, Editura Litera.
