Alexandru Grumaz

Prafrazând o emisiune de la radio, Întâlniri capitale, la Washington s-a derulat zilele acestea un summit, cu conotații geopolitice globale, între președintele SUA, Donald Tump și președintele Chinez, Xi Jingping. Prea repede, ar spune unii, la nici 100 de zile de la instalarea noii administrații la Casa Albă și în toiul lansărilor de rachete balistice KN-15, Nord Coreene, cu rază medie de acțiune.

Rememorarea evenimentelor-filiera Kissinger

Înaintea summitului de la Mar-a-Lago agenda discuțiilor fusese stabilită. Veți spune: este normal. Da dar modul în care a fost stabilită este important. Niciunul dintre președinții SUA de după 90 nu s-a întâlnit cu omologul său chinez în primul an de la alegerea sa la Casa Albă. Odată alegerile terminate, în noiembrie-decembrie 2016, au avut loc o serie de întâlniri ale președintelui Trump și membrilor apropiați din staful de campanie, la sediul său din Trump Tower, New York, cu personalități americane implicate de-a lungul timpului în relațiile internaționale (Richard Hass sau Henry Kissinger). Concluzia a fost că este necesar un canal de legătură, la nivel înalt, cu partea chineză. Cel care a fost nominalizat pentru această operațiune a fost ginerele lui Trump, Jared Kushner. Agenda lui Kushner, în conformitate cu declarțiile stafului de tranziție al președintelui Trump, cuprindea măsuri de îmbunătățire a relațiilor dintre cele două state, în ciuda provocărilor deja existente datorate declarațiilor din campania electorală. Kushner s-a întâlnit cu oficiali ai administrației americane pentru a analiza ceea ce aceștia au de rezolvat pe lina relației sino-americane pentru a îndeplini promisiunile din campania electorală ale lui Donald Trump. Canalul a fost instalat, iar agenda stabilită de staful lui Trump, Kushner și oficiali chinezi de rang înalt. La summit cei doi lideri au codificat ceea ce ajutoarele lor au stabilit, având în vedere implicațiile extrem de importante pentru SUA, China și regiunea Asia-Pacific.

La mijlocul lui noiembrie veteranul politicii americane, Henry Kissinger, s-a întâlnit cu președintele Trump, cu Jared Kushner și cu generalul Michael Flynn. Președintele Trump i-a cerut lui Kissinger să călătorească la Beijing și să-i transmită un mesaj verbal președintelui chinez Xi Jinping. Xi, deși este mai flexibil decât predecesorul său, Hu Jintao, a petrecut decenii în politica Partidului Comunist, fiind participant inclusiv la Revoluția culturală a lui Mao. Președintele chinez Xi Jinping este cel mai puternic lider chinez din ultimele decenii, fiind cel care arată mușchii Chinei în Asia în numele unei națiuni tot mai puternice. Kissinger, un om respectat în China, a plecat  la Beijing unde  s-a întălnit, pe 3 decembrie 2016, cu președintele chinez care la rândul lui a trimis un mesaj președintelui Donald Trump prin care solicita ca întâlnirea dintre cei doi să aibă loc cât mai repede. Trebuie ținut cont de faptul că în China urmează în toamnă cel de-al 19-lea Congres al Partidului Comunist Chinez, iar chinezii sunt în timpul pregătirilor pentru acest eveniment. În aceiași zi Trump a vorbit la telefon cu președintele taiwanez Tsai Ing-wen, care l-a felicitat cu ocazia alegerii, provocând reacția dură a Ministrului de Externe chinez. În ciuda acestor reacții dure din spațiul public, pregătirile pentru vizita lui Xi în SUA au continuat pe canalul controlat de Kushner. Pe 6 decembrie 2016 Kissinger s-a reântâlnit cu Kushner și staful lui, încurajându-i pe aceștia din urmă,  să discute cu consilierul de stat Yang Jiechi (fost ministru de externe intre 2007-2013) și cu ambasadorul chinez la Washington  Cui Tiankai (aceștia s-a întâlnit de două ori, pe 9 și pe 10 decembrie 2016, cu oficiali americani conduși de Kushner, la Trump Tower). La întâlniri Yang a înaintat o listă cu solicitările chinezilor. China dorea să se adopte un nou model de relații între marile puteri adică președintele Xi propunea evitarea conflictului și coordonare eforturilor spre cooperare. Beijingul dorea de asemenea ca Trump să fie de acord cu proiectul grandios de de dezvoltare a infrastructurii în regiunea Asia inițiat de președintele chinez Xi- One Belt, One Road (O centrură, Un drum). Lista conținea referiri la faptul că Beijingul nu-și dorește interferențe în ceea ce consideră interese naționale precum Taiwanul, Tibetul și afacerilor interne ale Chinei. În schimb chinezii sunt de acord să ofere propuneri de investiții (nedezvăluite deocamdată) în economia americană pentru a ajuta la crearea de locuri de muncă. Canalul Kushner a fost folosit de chinezi pe parcursul tuturor pregatirilor summitului din Florida. Separat, la mijlocul lui noiembrie, Kushner s-a întâlnit cu liderul chinez a lui Anbang Insurace Group pentru că familia sa era implicată într-o afacere imobiliară finanțată de compania chineză. Negocierile s-au oprit datorită criticilor primite privind un posibil conflict de interese. În cadrul administrației americane a apărut o rază de neâncredere în ceea ce-l privește pe Kushner care ar putea încălzi prea mult relația cu China. Kushner este aliat cu Gary Cohn, consilierul economic al Casei Albe și Secretarul Trezoreriei Steven Mnuchin în povestea apropierii de China. Și totuși Kushner știe că Trump a făcut din confruntarea Chinei în probleme de securitate și de comerț unul din stâlpii campaniei sale electorale. Deja se vede o încălzire a relațiilor între cele două, Kushner fiind unul, printre alții, care l-au sfătuit pe Donald Trump să reafirme, în discuția telefonică cu Xi, din februarie 2017, că susține politica unei singure Chine. Se pare că la discuțiile premergătoare summitului, vulturii republicani, din Congresul de la Washington, au rămas pe pozițiile tradiționale de securitate în privința Coreei de Nord și a evenimentelor din Marea Chinei de Sud. Cât privește comerțul sino-american Trump a rămas lipit de politica naționalistă a agendei electorale America-first.

Ce s-a discutat

Întâlnirea Xi-Trump va stabili tonul și direcția relațiilor sino-americane pentru următorii câtiva ani. Summitul a fost necesar pentru a induce claritate și stabilitate în această relație crucială pentru ordinea internațională odată ce relația a fost deteriorată și adusă într-o formă de rivalitate existentă în timpul Războiului Rece. Disensiunile din zona maritimă a Mării Chinei de Sud, neînțelegerile din zona comerțului, ciocnirile în spațiul virtual și diputele referitoare la tratamentul organizațiilor civile și a celor de media subminează deja relațiile SUA-China. Conflictul datorat modului cum sunt privite relațiile sino-americane de cele două echipe Bannon și Peter Navaro, pe de o parte și Ivanka Trump și Kushner pe de altă parte pot influența deciziile lui Trump referitoare la China. În aceste condiții crochiul de agenda, stabilit de Departamentul de Stat, era greu de susținut. Important pentru Trump a fost o hartă a drumului de urmat, stabilită cu Xi, clarificând ce însemnă interesul național al SUA dar și problemele specifice pe care administrația de la Casa Albă încearcă să le rezolve. Pentru Xi este important modul în care acest summit s-a desfășurat, un succes, pentru președintele chinez, având un efect pozitiv asupra elitei politice de la Beijing. Dacă întălnirea urma să fie una de genul celei Trump Angela Merkel atunci aceasta putea fi considerată la Beijing ca o ratare și cota politică lui Xi scădea dramatic înintea celui de-al 19-lea Congres al PCC. Deși summitul a fost unul desfășurat cu discreție, punctat de un atac cu rachete de croazieră împotriva Siriei (o fi fost și un semnal către Coreea de Nord partenera Chinei?!), câteva puncte discutate au fost strecurate presei.

Este clar că întâlnirea a fost una de  “get-to-know-you”, adică de a face cunoștință. Și în aceste condiții, cei doi lideri au atins subiectele pe care și le-au propus cu mai multă sau mai puțină profunzime. Cert este că au stabilit un mod de a discuta în viitor.

Să punctăm concluziile la care cei doi au ajuns.

1. SUA va merge pe drumul ales în ceea ce privește descurajarea Coreei de Nord în folosirea rachetelor de orice tip și eliminare programului nuclear. Trump, în mod repetat, a reiterat faptul că Beijingul nu face destule eforturi pentru a bloca programul nuclear al Phenianului. China pur și simplu nu vrea să destabilizeze guvernul de la Phenian. Dacă relația economică între China și Coreea de Nord este una solidă, relația politică este încă neconsolidată, Phenianul pendulând între Beijing și Moscova. În aceste condiții Casa Albă se pregătește să rezolve singură problema, dacă China nu va reuși să se coordoneze cu partea americană în ceea ce privește stoparea programului nuclear Nord Coreean. Ce ar însemna pentru Beijing lipsa unei cooperări cu Washingtonul? Sancțiuni severe la adresa companiilor chinezești care lucrează cu Phenianul, consolidarea sistemului de apărare aeriană a Coreei de Sud și al Japoniei (este vorba de sistemul anti-aerian THAAD[1]), sau chiar acțiuni militare americane, unilaterale, împotriva Coreei de Nord. Timpul, conform unui oficial de la Casa Albă, se scurge foarte repede iar lovitura din Siria, cu rachete de croazieră, avertizează despre o variantă ce poate fi utilizată și în Peninsula Coreeană.
2. Despre comerțul dintre cele două nu s-a discutat forte mult. Reducerea deficitului cu China este prioritatea de top a președintelui american iar China, conform Secretarului Trezoreriei Steve Mnuchin a înțeles că are nevoie de un mediu mai echilibrat pentru comerț. Experții în relații economice a apreciat că președintele Xi a pregătit un pachet de promisiuni și ideii pentru a tăia deficitul, dar niciuna din părți nu a simțit nevoia să-l devoaleze. Administrația Trump a declarat că există o urgență pe acestă cale și în 100 de zile Secretarul Comerțului Wilbur Ross va creiona un plan să îmbunătățrască comerțul și să asigure creșterea cooperării plecând de la discuțiile derulate la summitul de la Mar-a-Lago. Munchin a declarat că vor lucra cu partea chineză pentru a realiza activități specifice cu impact pe termen scurt dar și pe termen lung.
3. Nici americani nici chinezi nu au dorit discuții depre mediu. SUA și China sunt cei mai mari producători de emisii de carbon. Din această cauză schimbările climaterice au fost un punct cheie în timpul administrației Obama. Wilbur Ross Jr.,Secretarul Comerțului, a declarat că această problemă, importantă pentru comunitatea internațională, nu a fost pe agendă.
4. Despre drepturile omului. Un sondaj al Pew Research transmis către publicul american în zilele premergătoare summitului arăta că 79% din americani cred că drepturile omului în China sunt o problemă serioasă. Nici Trump și nici Xi nu au comentat pe această temă. În comunicatul dat de Rex Tillerson, Secretarul de Stat, a fost notat faptul că președintele Trump a punctat importanța protejării drepturilor omului și a celorlate valori pe care americani le consideră extrem de importante pentru națiunea lor.  Rugat să elaboreze asupra subiectului Tillerson a declarat că nu a fost un subiect separat de problemele economice, militare sau de politică externă. Ele au fost înglobate în fiecare subiect, ceea ce însemnă că așa vom lucra împreună.
5. 5. Toate-s vechi și nouă toate (Glossa-M Eminescu). Cele două guverne au discutat despre stabilirea unui parteneriat la un nou nivel care s-a dovedit în final reîmpachetarea celui actual. Dialogul Atotcuprinzător dintre SUA și China ia locul fostului Dilog Economic și de Securitate între cele două și are doi stâlpi în discuții: dialogul privind aplicarea legii și dialogul privind măsurile de securitate cibernetică (administrația Obama a lucrat din greu pe tema securității cibernetice și a presat China pentru mai multă cooperare în acțiunile de extrădare a suspecților de corupție. Cât privește cooperarea în zona Mării Chine de Sud cât și în alte probleme maritime, discuțiile s-au axat pe schimburi de amabilități. Președintele Trump a notat importanța aderării Chinei la normele internaționale în Marea Chinei de Sud și de Est și la starea de fapt, precedentă militarizării celor două zone- conform celor declarate de Secretarul de Stat, Rex Tillerson.
6. Politica față de China o afacere de familie. Jared Kushner și soția sa Ivanka au devenit jucătorii cheie în relația cu China. Explicația este prezența îmediat după alegerile americane a lui Herry Kissinger în anturajul echipei Trump și a deschiderii unui canal de comunicare cu Beijingul de omul care a trasat în timpul administrației Nixon cale de urmat în ceea ce privește relația cu China. Spuneam că Ivanka este și ea parte în această relație prin participarea ei, cu ocazia Anului Lunar Chinezesc, la recepția de la ambasada Chinei la Washington, în luna februarie 2017, împreună cu fica ei Arabella, care a studiat Mandarina. Arabella a participat și în prima zi summitul ca translator al președintelui Xi la întâlnirea de la Mar-a-Lago.

Richard Hass, președintele Consiliului pentru Relații Externe, un NGO specializat pe problele geopolitice și de relații internaționale, spunea despre summit:

Această întâlnire nu trebuie citită în cheia unui summit tradițional prin evaluarea a câte aranjamente specifice au fost semnate sau câte promisiuni au fost livrate. A fost o oportunitate pentru noul președinte american și echipa sa, din care niciunul nu are cunoștințe despre China, să învețe să înțeleagă țara și liderii ei. Chinezi au fost nerăbdători să înțeleagă mai bine cum este noul președinte, președinte care diferă în multe privințe de foștii președinți americani. Dacă au reuși să evite o criză asupra comerțului și să stabilească un mecanism de a coopera în privința Coreei de Nord, Mar-a-Lago poate fi văzută ca un succes.

Relațiile din aripa de Vest a Casei Albe

Pentru a înțelege mai bine contextul de mai sus o să facem o scurtă revedere a relațiilor actuale de la Casa Albă din aripa de Vest. Odată cu numirea generalului H. R. McMaster în funcția de Consiler de Securitate Națională lucrurile lăsate în dezordine de predecesorul său generalul Michael Flynn au început să fie aduse în matca lor. Astfel fără a da interviuri dar cu o hotărâre exemplară generalul McMaster s-a impus în fața stafului de la Casa Albă fiind alături de Kushner, Choen și Powell cele mai importante figuri din administrație din aripa de Vest.  Donald Trump a dispus retragerea consilierului Steve Bannon din Consiliul Naţional de Securitate deoarece prezența sa nu mai era necesară odată cu plecarea lui Flynn. Bannon se spune că a fost omul care  l-a supraveghet pe generalul Flynn considerat puțin cam impulsiv. De asemenea restructurarea i-a readus în Consiliu de Securitate Națională pe Directorul Comunității de Informații și pe președintele Comitetului Întrunit al Șefilor de State Majore. Decizia este considerată ca fiind o creştere a influenţei consilierului prezidenţial pentru Siguranţă Naţională, Herbert McMaster dar nu numai. Sunt câteva motive pentru care Bannon a fost scos din lista Consiliului Național de Securitate. Bannon nu are expertiză pe politică externă fiind un admirator al partidelor naționaliste europene de drepta care sunt sponsorizate de Kremlin. Ce ne spune această reducere a statutului lui Bannon: acesta intră în carantină! Bannon este un simpatizat a lui Putin dar în condițiile în care Assad a folosit arme chimice fiind apărat de ruși, o relație cu Moscova devine un pod prea îndepărtat. Noul centru de gravitație va fi format din McMaster, Tillerson, Kelly (Secretarul de la Homeland Security) și Mattis. Aceștia sunt cei care vor pregăti direcțiile de politică externă ale SUA, incluzându-le pe cele care fac referire la Rusia, Siria, Coreea de Nord, Iran și China. Bannon cu temperamentul său naționalist strident și cu conceptul de deconstrucție a administrației a avut ciocniri, în aripa de Vest  și cu directorul Consiliului Național Economic,  Gary Cohn, în special pe temele din agenda președintelui. Cohn este înregistrat ca membru al Partidului Democrat dar a crescut alături de Kushner în lunile din urmă și este aliat cu adjunctul lui McMaster, Dina Powell (născută în Cairo dintr-o familie de religie Coptă, care a lucrat în administrația Bush și din 2007 a fost în echipa Cohn la Goldman Sachs) Așa a apărut grupul de putere condus de Kushner, cel mai puternic, la ora actuală, din Casa Albă.  Bannon, deși pleacă dintr-o zonă importantă pentru administrația de la Casa Albă, el rămâne confident președintelui Trump cu care lucrează îndeaproape pe problemele de politică internă și ceva din capitolul de politică externă. Nu numai ieșirea lui Bannon din Consiliul de Securitate Națională este importantă. Generalul McMaster conduce acum Consiliul de Securitate Națională dar și Consiliul Homeland Security prezidat de Tom Bossert. Până acum cele două erau puse pe același nivel de importanță. Restructurarea în aripa de Vest continuă cu plecarea lui  K.T. McFarland, al cărui rol de adjunct al Consilierului de Securitate Națională, a fost în discuție odată cu plecarea lui Michael Flynn. Se așteaptă ca McFarland să fie numit ambasador al SUA în Singapore. Cu Flynn, Bannon și McFarland ieșiți din zona de Consiliului Național de Securitate, generalul locotenent  H.R.McMaster devine cel care decide politica de securitate a SUA, politică pe care o supune aprobării președintelui. Avem acum o confruntare între două tabere cea ultra-naționalistă a lui Bannon și cea pragmatică a lui Kushner.  Cât privește liderul de la Casa Albă, Kathleen H. Hicks, fost oficial la Pentagon actualmente la Centru de Studii Strategice și Internaționale spunea: Deocamdată nu există o doctrină Trump pentru politica externă. Sunt numai caracteristicile omului care conduce: impredictibilitate, instinct și lipsă de disciplină. Nu încerc s-o contrazic dar se pare că în scurtul timp petrecut la Casa Albă, Donald Trump a învățat extrem de multe lucruri. Va veni și doctrina odată cu închegarea stafului din aripa de Vest a Casei Albe.

Capcana lui Tucidide

Întâlnirea de la Mar-a-Lago între președintele chinez Xi Jinping și președintele Donald Trump este, fără îndoială, cea mai importantă reuniune de politică externă a încă tinerei administrații Trump. Traiectoria următorii patru ani depinde, în mare măsura de modul în care cele două țări interacționează, depinde de modul în care vor evita o confruntare comericială sau militară. Pe termen lung o relație bună sino-americană va defini modul de cooperare în rezolvarea crizelor globale iar una rece va duce la accentuarea stării de impredictibilitate globală. Trebuie să amintim că există școlii de gândire care prezic că această relație va deveni una antagonică. Autorul istoriei Războiului Peloponezian, Tucidide, a fost invocat pentru faimoasa metaforă denumită Capcana lui Tucidide care explică faptul că există riscul unui război între două puteri, una globală și una în creștere așa cum s-a întâmplat între Atena și Sparta în vechea Grecie. Tucidide a oferit o puternică introspecție la rădăcinile Războiului din Peloponez. El a identificat două elemente în dinamica confruntării: puterile în creștere devin conștiente de importanța lor și cer un acces mai mare la soluționare problemelor internaționale, pe de o parte și frica, insecuritatea și determinarea în păstrarea statutul existent, pe de altă parte, pentru ce-i care dețin puterea. În cazul descris de Tucidide și întâmplat în sec. V B.C., Atena a răsărit ca un turn de civilizație cu progrese deosebite în filozofie, istorie, arhitectură, democrație și arta militară a războiului naval. Acest lucru a șocat Sparta, care pentru un secol a fost principala putere în Peloponez. Tucidide a considerat poziția Atenei ca una normală datorită creșterii ei. Astfel încrederea în sine, conștiința sa față de nedreptățile trecutului, sensibilitatea sa la cazuri de lipsă de respect și insistența ca aranjamentele anterioare să fie revizuite pentru a reflecta noile realități ale puterii au creat din Atena un inamic pentru Sparta. A fost de asemenea firesc, explica Tucidide, că Sparta a interpretat poziția ateniană drept nerezonabilă, considerând că Atena este nerecunoscătoare și amenință sistemul în care aceasta a înflorit și s-a dezvoltat. Tucidide s-a concentrat pe schimbarea balanței de putere dar și asupra modului de a percepe situația de către liderii de la Atena și Sparta. La acestea a adăugat o introspecție asupra modului cum aceștia au strâns alianțele cu alte state în scopul echilibrării situației (de aceea George Washington a declarat că America trebuie să fie atentă să nu fie încorsetată de alianțe). Când conflictul a izbucnit între orașe de nivelul doi (clasificare ca importanță după cea a Atenei sau a Spartei), Corint și Corcira (acum Corfu), Sparta a considerat necesar să apere Corintul iar Atena să apere aliatul său Corcira. Când războiul s-a terminat, după 30 de ani, Sparta a fost victorioasă dar ambele state s-au ruinat, lăsând Grecia vulnerabilă în fața perșilor. Alt exemplu vine din Europa.  Cu opt ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial regele Edward VII al Angliei a cerut Primului Ministru să-i explice de ce guvernul de la Londra a devenit neprietenos cu vărul său Kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei în loc să urmărească atent America pe care el o vedea drept o mare amenințare. Primul ministru a cerut o analiză de la cel care răspundea în cadrul Ministerului de Externe (Foreign Office), Eyre Crowe, de relația cu Germania. Crowe a prezentat memorandumul său în ziua de Anul Nou 1907. Documentul este un diamant în analele diplomației mondiale. Logica din raționamentul lui Crowe este un ecou al celor scrise de Tucidide. Întrebarea centrală, așa cum a fost parafrazată de Kissinger în cartea sa On China (despre China) a fost următoarea: Creșterea ostilității între Marea Britanie și Germania vine din capabilitățile Germaniei sau din cauza conducerii acestei țări? Crowe a pus-o puțin diferit: Urmare a politici hegemonice și a creșterii puterii maritime a Germaniei apare o amenințare existențială la independența vecinilor săi și în ultimul rând asupra existenței Angliei? Răspunsul lui Crowe a fost ambigu: capabilitățile sunt cheia. Economia Germaniei a depășit-o pe cea a Marii Britanii așa încât Germania a devenit nu numai o putere economică dar a devenit și o putere militară. Cu cea mai puternică armată din Europa, la vremea aceea, Germania dezvoltă o forță navală pe măsura puterii sale economice. Kissinger scria că odată ce Germania și-a asigurat puterea navală devenea o amenințare pentru Anglia și crea o incompatibilitate cu Imperiu Britanic. La moartea lui Edward al VII-lea, în 1910, au participat la funeralii succesorul său George al V-lea, împreună cu Thedor Roosevelt, președintele SUA și cu Kaiser-ul Wilhelm al Germaniei. La un moment dat Roosevelt (un fan al studiului puterilor navale și campion al construcție flotei militare americane) l-a întrebat pe Wilhelm dacă consideră necesară semnarea unui memorandum pentru oprirea cursei înarmărilor navale între Germania și Anglia? La aceasta Kaiserul a răspuns că Germania este determinată să devină o putere navală de prim rang. A explicat că a crescut în Anglia și că se simte un englishman. În afară de Germania îmi pasă de Anglia. Ador Anglia! a încheiat Kaiserul.

Când Franța revoluționară a amenințat supremația Angliei asupra oceanelor și balanța de putere în Europa, Anglia a distrus flota lui Napoleon Bonaparte în 1805 și a trimis armata sa în Spania și la Waterloo. După restaurarea dinastiei Menji în1868 o modernizare rapidă a economiei și a structurilor militare ale Japoniei au făcut ca aceasta să amenințe supremația China și Rusiei în Asia de est, rezultată în războaie datorită cărora Japonia a deveni liderul regiunii. Multe astfel de confruntări au sfărșit dramatic. O echipă de la Centru Belfer de Stiințe și Afaceri Internaționale din Universitatea Harvard a analizat cazurile similare de-a lungul istoriei. În 12 din 16 cazuri din ultimii 500 de ani rezultatul a fost războiul. Când părțile au evitat războiul au trebuit ajustări mari și durerose în atitudini, acțiuni nu numai de partea celui care aspira la un nou statut dar și de partea celui care era în pole-position. Nu știu cât de posibilă este o confruntare între cele două, dar știu că diferența între economia Rusiei și cea a Chinei este enormă cea chineză fiind o economie care cuprinde toate domeniile, fiind integrată în economia globală. Deci China are motive întemeiate să nu acționeze, din imprudență în relațiile comerciale externe, așa încât să nu cumva să plaseze interesele sale economice cât și stabilitatea politică internă unui risc major. Xi Jinping la precedenta vizită în SUA, în 2015, la Seattle, a ținut un discurs în care a vorbit și de Capcana lui Tucidide. El declara: în primul rând trebuie să citim corect intențiile strategice ale fiecăruia apoi să construim un nou model de relații între marile puteri bazat pe respect reciproc, câștig similar în cooperare și non-cofruntare militară. Vrem să adâncim relația cu SUA în domeniile strategice. Vrem să vedem mai multă înțelegere și încredere, mai puțină suspiciune în vederea evitării greșelilor de calcul. Ne bazăm strict pe judecarea faptelor pentru a nu deveni victimele hazardului, a informațiilor false și a greșelilor de calcul. Nu există o așa numită Capcană a lui Tucidide în lumea actuală. Dar marile puteri  pot crea, din timp în timp,  o astfel de capcană în care ele însăle să cadă.  Într-o singură generație, o națiune care nu apărea pe nicio evaluare mondială a sărit în Liga întâi. Niciodată în istorie o națiune nu a crescut așa de repede. În 1980 economia Chinei era mai mică decât cea a Olandei. Anul trecut creșterea economică a Chinei era egală cu PIB-ul Olandei.

Trebuie să înțelegem că provocările geostrategice ale acestei ere nu sunt numai extremismul islamic sau Rusia. Creșterea Chinei va avea un impact deosebit asupra puterii SUA care a adus pacea și prosperitatea timp de 70 de ani. Așa cum declara fostul lider din Singapore, Lee Kuan, implicarea Chinei în echilibrul lumii este așa de mare încât balanța globală trebuie schimbată. Nu poți să pretinzi că acesta este un alt mare jucător. Acesta este cel mai mare jucător din istoria lumii. Toți știm despre creștera Chinei dar puțini realizăm magnitudinea. Niciodată în istorie o națiune nu s-a ridicat atât de repede, atât de sus și în atâtea domenii ale puterii. Cum spunea fostul președinte al Cehiei,  Vaclav Havel, totul se întâmplă atât de repede încât suntem buimăciți. Pivotul Asia al administrației Obama s-a dovedit a fi o măsură înțeleaptă deși la vremea respectivă a bulversat cancelariile Europei.

---

[1] SUA și Coreea de Sud au încheiat în iulie 2016 un acord de instalare a sistemului antirachetă după o altă serie de teste cu rachete și încercări nucleare ale regimului de la Phenian. China, care susține că sistemul antirachetă american THAAD (Terminal High Altitude Area Defense — apărare finală la mare altitudine) va aduce atingere propriei sale securități și va spori riscurile de conflict în regiune, a decretat mai multe măsuri considerate în Coreea de Sud ca sancțiuni.