Alexandru Grumaz

         Numirea preşedintelui Consiliului European a fost momentul istoric care a încheiat 8 ani de negocieri. Este primul pas concret în direcţia aplicării Tratatului de la Lisabona. Liderii europeni au reuşit, astfel, să ajungă repede la un acord privind alegerea unui  preşedinte al UE şi a unui ministru al Afacerilor Externe – funcţii create prin tratatul menţionat, care va intra în vigoare pe 1 decembrie. Perioada de negociere a scos la iveală tensiunile existente şi lupta pentru supremaţia europeană. Franţa şi Germania şi-au unit eforturile pentru impunerea propriului candidat. Au fost sprijinite de primul ministru suedez Frederik Reinsfeldt.  Reuniţi la Bruxelles, şefii de state din UE au decis desemnarea premierului belgian Herman Van Rompuy în noua funcţie de preşedinte al Consiliului European, în timp ce britanica Catherine Ashton a fost aleasă pentru ocuparea postului de Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe.

          Ce aduc ca noutate cele două poziţii? Preşedintele conduce Consiliul European şi asigură cooperarea între cele 27 de ţări membre –  facilitând consensul şi coeziunea. El prezintă un raport Parlamentului European după fiecare summit şi reprezintă UE în problemele de politică externă şi securitate, fără a interfera cu atribuţiunile ministrului de externe. Este ales de o majoritate calificabilă, pentru doi ani şi jumătate, dar nu mai mult de două mandate. Preşedintele Consiliului European va controla un buget de aproximativ 50 miliarde de euro şi un personal format din 7.000 de funcţionari. Acesta este cel mai mare corp diplomatic din lume. Conform Tratatului de la Lisabona, UE va avea ambasade în întreaga lume şi  structuri de comandă militară.  Poziţia de Înalt reprezentant pentru Afaceri Externe asigură îndeplinirea politicii externe a UE, printr-un serviciu diplomatic unde statele membre asigură 1/3 din personal. Înaltul reprezentant este şi vicepreşedinte al Comisiei Europene exprimând poziţia UE în organismele şi conferinţele internaţionale. Nu răspunde de politica comercială şi de lărgire a uniunii, care va rămâne în responsabilitatea Comisiei Europene. Alegerea este la latitudinea unei majorităţi calificate pentru 5 ani, cu aprobarea Parlamentului European.  

          Cine sunt cei doi noi lideri, care se alătură astfel lui Jose Maria Barosso la conducerea UE? Membru al dreptei europene (PPE), Van Rompuy (62 de ani) este un creştin-democrat flamand, dar francofil. Din iunie 2007, Belgia s-a aflat într-o criză generată de conflictul dintre comunitatea flamandă şi cea francofonă. Pe 30 decembrie 2008, Van Rompuy a devenit cel de-al 48-lea premier al Belgiei. Prin dialogul iniţiat de el a reuşit să aplaneze divergenţele dintre partidele politice flamande şi valone, pe tema reformării instituţiilor regatului. Faimoasa “metodă Van Rompuy” a constat, în primul rând, în a le impune miniştrilor săi să păstreze tăcerea în public, apoi să-şi asculte punctele de vedere înainte de a tranşa o problemă. A reuşit elaborarea unui buget auster pe 2010, dar care nu afectează securitatea socială, deşi guvernul pe care l-a condus cuprinde cinci partide, inclusiv socialişti şi liberali. Este licenţiat în filosofie şi economie, cu o solidă carieră de economist. Silueta austeră a lui Herman, calviţia, faţa ascuţită şi privirea maliţioasă, denotă calităţile unui intelectual, care a studiat la o şcoală iezuită şi a reflectat asupra filosofiei Sfântului Toma de Aquino, înainte de a se consacra studiului economiei. Pasionat de literatură, în special franceză şi germană, el continuă să publice pe blogul său poezii haiku, în limba olandeză. Este catolic. Are doi băieţi şi două fete. Considerat „omul compromisului”, Van Rompouy este membru al ultraselectului Club Bilderberger[i]. El crede că Europa trebuie să joace un rol important în lume şi s-a declarat favorabil continuării extinderii UE. Baronesa Catherine Ashton – noul şef al diplomatiei europene-, în varstă de 53 de ani, a fost susţinută de socialişti pentru a se ocupa de Afacerile Externe ale UE. Anterior a ocupat postul de comisar european pentru comerţ. Va avea prerogative sporite faţă de actualul responsabil al politicii externe al UE, spaniolul Javier Solana – a cărui funcţie va dispărea.

          Cei doi noi lideri ai blocului european vor face auzită mai bine vocea Europei în lume, în faţa SUA, a Chinei sau a Indiei. Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei, care l-a susţinut iniţial pe Tony Blair a optat, în final, pentru o soluţie tradiţională franco-germană, de a nominaliza un belgian. Ţările europene mici s-au temut de alegerea unui premier precum Tony Blair, menit să răspundă la întrebarea lui Henry Kissinger: “Who do I call, if I want to speak to Europe?/ Pe cine trebuie să sun, dacă vreau să vorbesc cu Europa?” Acum, la celălalt capăt al firului va fi Van Rompuy.

          José Manuel Barroso, ca preşedinte al Comisiei Europene parcurge al doilea mandat. Cum se va înţelege cu cei doi, mai sus amintiţi? Mai mult ca sigur, relaţiile Washingtonului  sau ale Beijingului cu Europa vor fi bilaterale, direct cu Berlinul, Parisul sau Londra. Europa va rămâne importantă în G20. Argumentul alegerii lui Van Rompuy şi a doamnei Ashton este că sunt oameni de echipă şi constructori ai consensului, atât de necesare acestui început de drum, cu 27 de capitale şi tot atâtea opinii diferite.      

          La dejunul oficial, liderii Europei au reiterat supremaţia statului-naţiune, noul preşedinte şi noul ministru de externe fiind, alături de preşedintele consiliului European, „servitorii”, nu „stăpânii” autorităţilor  naţionale. Sarkozy a menţionat că Van Rompuy este “obişnuit cu compromisul, în sensul bun al termenului, care este baza funcţionării instituţiilor europene”. De unde şi concluzia sa, că “ va purta cu mândrie drapelul european“. Şi cu modestie, care-i stă bine.

[i] Clubul Bilderberg se întruneşte anual, din 1954. Doi ani la rând în Europa, un an în SUA, sau în  Canada. Se acceptă doar 130 de invitati, cu mare influenţă in lume. Prima intrunire a avut loc între 29 şi 31 mai 1954, la hotelul Bilderberg, de lângă Arnhem, Olanda. De aici şi denumirea. Întâlniri excepţionale au fost cu prilejul alegerilor americane, din 2008, şi acum, în 2009.