Alexandru Grumaz

Nu poţi vorbi despre viitor, dacă nu vorbeşti despre China. Tărâmul care nu şi-a dezminţit niciodată faima de ţară de nepătruns, fiind întodeauna enigma care trebuia descifrată. Ce vedem astăzi a început odată cu intrarea Chinei în modernitate. Acest lucru s-a produs în februarie 1972. Atunci, conducerea de la Beijing a depăşit resentimentele faţă de SUA şi a invitat într-o vizită oficială în China pe preşedintele Nixon, pentru a se întâlni cu Mao Zedung. Artizanul acestei vizite a fost secretarul de stat, de la acea vreme Henry Kissinger. El a utilizat un canal deschis de Ambasada României la Beijing.

Ulterior, în timp ce  reformiştii consolidau direcţia modernizării accelerate, URSS se prăbuşea. Deng era convins că singura cale pentru supravieţuirea socialismului chinez era continuarea reformelor. Nan Xun – sau „turneul din sud” al acestui demiurg al noii opţiuni a statului chinez – a marcat reimpusionarea procesului de reformă. Mesajul său, reiterat pe parcursul celor patru zile a fost: „dacă economia nu poate fi relansată, acest lucru va duce la colapsul partidului comunist”. Deng a precizat că a face bani nu contravine în nici un fel modului de viaţă socialist. Tribuna aleasă de orator era oraşul Shenzhen. Situat în sudul Chinei, economia lui avea o creştere anuală de 50%, PIB-ul fiind evaluat la 3,5 miliarde USD. Zgârie-norii se înălţau la fiecare colţ de stradă.

Anul trecut s-au împlinit 30 de ani de la decizia lui Deng Xiaoping de a iniţia reforme economice. Economia Chinei a depăşit deja economia Germaniei, fiind pe poziţia a treia, după SUA şi Japonia. Cu o creştere a PIB-ului de 8,5%, în 2009 şi una estimată la 9,5%, în 2010, cu un plan de stimulare de 586 miliarde dolari şi un volum de comerţ de peste 100 de miliarde dolari în anul 2009, în timpul recesiunii, când Europa şi Statele Unite sunt devastate de criza economică, China continuă să câştige miliarde de dolari din contracte cu Marea Britanie şi Franţa. În plus a devenit cel mai mare partener comercial al Japoniei şi  Braziliei, spulberând supremaţia americană în aceste părţi ale lumii. Chinezii au depăşit pragul de 100 de miliarde de dolari pe an în tranzacţii cu Orientul Mijlociu şi Africa. În ţările africane, de exemplu, lucrează actualmente peste  700.000 de muncitori chinezi, iar premierul Wen Jiabao discută cu Banca Mondială posibilitatea de a muta aici fabricile de textile din sudul Chinei. Jocurile Olimpice de la Beijing – cele mai spectaculoase din istoria competiţiei – au simbolizat intrarea Chinei în cercul puterilor globale. Alături de Jocurile Olimpice, Expoziţiile Mondiale Universale sunt evenimente de o rezonanţă globală, cu un imens impact economic şi cultural. Istoria acestora datează din 1851, când la Londra a fost organizată “Marea Expoziţie Industrială a Tuturor Naţiunilor”. România a participat pentru prima dată în anul 1867, la Paris[1].

Urmează EXPO 2010, al cărui slogan este „O viaţă mai bună, un oraş mai bun”. Shanghai, oraşul ce va găzdui expoziţia mondială, la care România va avea un pavilion propriu, se pregăteşte în stilul chinezesc pentru eveniment. EXPO 2010 se va extinde pe o suprafaţă de 5,28 km.p. în centrul oraşului Shanghai, pe ambele maluri ale rîului Huangpu, între podurile Nanpu şi Lupu. Aici vor fi amplasate pavilioane care vor găzdui ţările participante, organizaţiile internaţionale şi corporaţiile transnaţionale.  Conform celor mai recente informaţii, 242 de ţări şi organizaţii internaţionale şi-au confirmat deja participarea. “Este cel mai mare şantier din Shanghai şi din China“, a declarat Xu Bo, asistentul comisarului general al Chinei, Hua Junduo. Oficialităţile din Shanghai au alocat 300 de miliarde de yuani/34 de miliarde de euro, pentru lucrările de infrastructură necesare desfăşurării expoziţiei. Metroul din Shanghai va trece de la şapte la 11 linii, din care cinci vor deservi pavilionul expoziţiei.  Principalul aeroport internaţional din Shanghai, Pudong, a fost extins, mărindu-şi capacitatea de patru ori, deci va primi 80 de milioane de pasageri pe an.  A intrat în renovare şi celebrul Bund, considerat centrul istoric al oraşului, o zonă istorică situată de-a lungul fluviului – principala atracţie turistică din Shanghai. Imensa alee care trece prin Bund, lată cât o autostradă pe opt benzi, va deveni practic subterană, pentru a lăsa loc la suprafaţă unei adevărate explozii de verdeaţă. Se extimează că în jur de 70 milioane de vizitatori vor trece pragul expoziţiei. Ideea organizatorilor este de a oferi chinezilor, din care foarte puţini au călătorit în străinătate, posibilitatea de a cunoşte ţări şi culturi diferite.

Acum, sectorul privat chinez reprezintă peste jumătate din producţia industrială a Chinei. Societăţile cu capital străin şi firmele mixte reprezintă cealaltă jumătate. Abia o cincime provine din intreprinderile de stat. În mod asemănător, doar o cincime din forţa de muncă neangajată în mediul rural lucrează în industria de stat. În consecinţă, destinul companiilor chineze şi al angajaţilor acestora se croieşte pe piaţa liberă.

Unii numesc acest fenomen „socialism de piaţă”, alţii „socialism cu specific chinez”. Oricare ar fi denumirea, acesta schimbă China – uimitor de repede! Visul devine realitate, acolo unde o „armata de teracotă” îşi aşteaptă replica modernă.

[1] Comisarul general al Principatelor Române pentru Expoziţia universală de la Paris 1867, a fost Alexandru Odobescu. Construcţia Pavilionului României a fost încredinţtă arhitectului francez Ambroise Baudry. Edificiul a avut drept model principal Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş; diferenţele arhitectonice faţă de modelul original au fost însă semnificative. Pavilionul Principatelor a fost expresia tipică a unei arhitecturi aflate la confluenţa a două lumi extrem de diferite, Orientul si Bizanţul.