Iraţionalitatea nucleară (I)
Jan 20th, 2010 by admin
Am să încep, cu ocazia publicării acestui articol, o incursiune în situaţia politică a Iranului. Nu voi căuta senzaţionalul, dar voi încerca să explic o poziţie extrem de contoversată, într-o zonă de conflict. Materialele vor fi prezentate pe măsura finalizării documentării. Sursele folosite sunt surse deschise. Nu încerc o întâietate asupra subiectului, ci doresc să explic o situaţie care afectează stabilitatea globală prin implicaţiile actuale dar şi prin cele posibile.
Funeraliile liderului spiritual al opoziţiei iraniene Hossein-Ali Montazeri, desfăşurate în oraşul Qom, s-au transformat într-o manifestaţie antiguvernamentală. Marele ayatollah Hossein-Ali Montazeri, în vârstă de 87 de ani, devenit un critic al regimului islamic după 1989 dar şi al actualului preşedinte Mahmoud Ahmadinejad a decedat fiind bolnav de o boală incurabilă. Un teolog respectat, ayatollahul Montazeri a fost unul dintre teoreticienii revoluţiei islamice şi unul dintre artizanii Constituţiei Republicii Islamice.
Considerat ca aparţinând curentului cel mai liberal şi progresist al clerului, el a luat poziţie, în special, împotriva înăspririi progresive a regimului faţă de opozanţii săi, până când a fost înlăturat de la putere de imamul Khomeiny, în martie 1989, cu puţin timp înainte de moartea fondatorului Republicii Islamice. A fost atunci consemnat la domiciliu, în oraşul sfânt Qom, de către puterea care se temea de influenţa sa. Măsura a fost anulată abia în 2003. În ultimele luni ale vieţii, Ayatollahul Montazeri şi-a regăsit libertatea de exprimare, pe care a utilizat-o în scopul criticării ferme a condiţiilor în care a fost făcută realegerea preşedintelui Mahmoud Ahmadinejad dar şi a modului în care s-a făcut reprimarea manifestaţiilor care au izbucnit după scrutin.
Ayatollahul disident Hossein Ali Montazeri a fost înhumat în oraşul sfânt Qom. Guvernul a transmis un comunicat oficial al Ayatolahului Ali Kamenei, citit la funeralii, în care se aminteşte că despărţirea lui Montazeri de Komeini din 1989 a fost o greşeală. Citirea acestuia a provocat în mulţime strigate de revoltă de genul „moarte dictatorului” (strigătele se aud pe înregistrările de la manifestaţie, postate pe internet). Familia defunctului a fost în permanenţă şicanată de Miliţiile Basij şi simpatizanţii lor. Aceştia au ocupat moschea din Qom, împiedicând membrii familiei în desfăşurarea ceremoniei funerare în acel loc. În schimb, sute de mii de simpatizanţi ai liderului religios disident, au însoţit corpul neînsufleţit al ayatollahului până la mausoleul Masoumeh, important sanctuar al şiţilor iranieni, unde a fost înhumat. Funeraliile au fost urmate de incidente între forţele de ordine şi opozanţi iranieni, veniţi cu zecile de mii pentru a participa la ceremonie. Poliţia a intervenit cu brutalitate împotriva manifestanţilor, care scandau sloganuri ostile guvernului. Ţinta acestora a fost preşedintelui Mahmoud Ahmadinejad, reales pentru un nou mandat de patru ani cu prilejul contestatelor alegeri prezidenţiale de la 12 iunie 2009. În timpul ceremoniei funebre oficialităţile au blocat semnalul telefonic şi serviciul Internet. La manifestaţii au luat parte şi principalii liderii ai opoziţiei, Mir Hossein Moussavi şi Mehdi Karoubi. Surse din Iran afirmă că la întoarcerea lui Mousavi în capitală au avut loc incidente între Miliţiile Basij (pe motociclete) şi gărzile personale ale acestuia.
Scurtă incursiune în istoria puterii
Între 1941 – 1979 Iranul a fost condus de Mohammad Reza Phalvi care a menţinut o politică externă pro-occidentală şi a promovat dezvoltarea economică în Iran. Mohammad Reza a fost fiul cel mare al lui Reza Shah Pahlavi, un ofiţer din armata iraniană care a devenit conducătorul Iranului şi fondatorul dinastiei Pahlavi în 1925. În anii 1930 Germania nazistă a negociat cu Shah accesul catre zonele petroliere, însă în Iran exista deja un interes de afaceri al aliaţilor pentru aceste resurse prin APOC (Anglo–Persian Oil Company) redenumita din 1935 AIOC (Anglo–Iranian Oil Company). În 1941, după invazia URSS de către Germania şi aliaţii săi, forţele armate britanice şi ale Commonwealth, împreună cu armata rosie, invadeaza Iranul pentru securizarea “Coridorului Persan” ce le asigura sovieticilor petrolul şi mai apoi şi alte materiale necesare efortului de razboi. Cu această ocazie este arestat sahul pro-nazist Shah Reza (1878 – 1944) (deportat apoi în Africa de Sud) şi înscăunat fiul său, Mohammad Reza Pahlavi (1919– 1980). În 1942 apar în ţară şi americanii pentru a ajuta la exploatarea cailor ferate. În septembrie 1943 noul sah declară razboi Germaniei, iar două luni mai tarziu are loc celebra întâlnire de la Teheran dintre Churchill, Roosevelt şi Stalin. În 1951 apare în rândul populaţiei un puternic curent pentru naţionalizarea AIOC, pornit şi din cauza refuzului companiei de a mări redevenţele către Iran. În martie este asasinat premierul pro-vest Ali Razmara, iar luna următoare Majles (parlamentul) legiferează naţionalizarea industriei petroliere şi crearea Naţional Iranian Oil Company (NIOC). Aceasta acţiune a fost dirijată de liderul mişcării pentru naţionalizare, Mohammed Mosaddeq, un naţionalist iranian zelos, ce va deveni, din luna mai, noul premier. În vara aceluiaşi an, Anglia îşi trimite reprentantul în Iran cu însărcinarea oficială de a negocia un compormis anglo-iranian, cerând şi ajutorul Sahului. Mişcarea pentru nationalizare era, însă, prea puternică şi nu se mai putea face nimic. Şi totuşi, cu sprijinul americanilor, prim-ministru Mohammed Mosaddeq este înlăturat de la putere în 1953 iar Sahul revine la conducerea statului iranian. În perioada care a urmat Iranul a devenit cea mai occidentalizată ţară din zona islamica, un exemplu de urmat în regiune.
Shahul a îniţiat un program de dezvoltare denumit Revoluţia albă (White Revolution) care prevedea lucrări de infrastructura căi ferate şi rutiere, aeroporturi dar şi proiecte de amenajare funciară, centrale hidro-electrice şi vaste proiecte de irigaţii. Un punct în program au fost măsurile de combatere a diferitelor boli, printre care, pe primul loc, s-a situat eradicarea malariei. A încurajat şi sprijinit creşterea industrială şi reforma agrară. De asemenea, el a stabilit un corp de alfabetizare şi de un corp de sănătate pentru populaţia situată în zonele rurale izolate. A modernizat armata aducând-o pe locul cinci ca forţă operaţională şi ca dotare în lume, la acea vreme. În anii 1960 şi anii ‘70 Shahul a căutat să dezvolte o politică externă mai independentă şi a stabilit relaţii cu Uniunea Sovietică şi naţiunile est-europene. Revoluţia albă a consolidat sprijinul intern pentru Shah, dar în acelaşi timp au continut confruntările cu criticile adresate de politicieni şi de clerici care considerau că reformele sunt prea rapizi şi încalcă perceptele islamului. Opoziţia faţă de Shah însuşi s-a bazat conducerea lui autocratică, corupţia din guvernul său precum şi activităţile Savak (poliţia secretă). Aceste aspecte negative ale statului condus Shah s-au accentuat semnificativ după ce Iranul a început să se bucure de venituri mai mari din exporturile de petrol după 1973. Generalizarea nemulţumiri în rândul claselor de jos, a clerului şiit, a negustorilor din bazar, şi a studenţilor în 1978 a dus la creşterea sprijinului pentru Ayatollah Ruhollah Khomeini, aflat la Paris. Manifestaţiile opozanţilor regimului au dat jos patru guverne succesive, iar pe 16 ianuarie 1979, Shah a părăsit ţara, şi Khomeini a preluat controlul.
Deşi Shahul nu abdicase, un referendum a dus la declaraţia din 1 aprilie, 1979, care cerea transformarea într-o republică islamică a Iranului. Shahul a călătorit în Egipt, Maroc, Bahamas, şi Mexic înainte de a intra în Statele Unite pe 22 octombrie, 1979, pentru tratament medical al cancerului limfatic. Două săptămâni mai târziu militanţi iranieni au atacat ambasada SUA din Teheran şi au luat peste 50 de ostatici, cetăţeni americani, cerând extrădarea lui Reza Shah în schimbul eliberării acestora. Extrădare a fost refuzată, Shah plecând în Panama şi apoi la Cairo, unde preşedintele Anwar El-Sadat i-a acordat azil politic. Shahul a avut două căsătorii încheiate cu divorţ, pe motivul imposibilităţi de a avea un moştenitor de sex masculin. În octombrie 1960, a treia soţie, Farah Diba, a dat naştere prinţului moştenitor, Reza.
O aniversare mult comentata în acel timp a fost cea organizată în 1971,între 12-16 octombrie, la Persepolis,de şahul Mohammed Reza Pahlavi pentru aniversarea, cu fast, a 2.500 de ani de la domnia marelui rege Cyrus.La aceasta au fost invitaţi marii lideri ai lumii[1]. Monarhia iraniană dădea semne de consolidare. Theranul păşa hotărât spre modernitate la fel ca Turcia, alegând un drum ce trecea prin laicitate şi occidentalizare. Nimic nu anunţa căderea regimului opt ani mai târziu şi instaurarea Republicii Islamice Iraniene.
Iranul este descris ca o „republică teocratică” de la Revoluţia Islamică din 1979 ce a dus la înlăturarea de la putere a Shahului Mohammed Reza Pahlavi. Conducătorul de stat iranian sau Conducătorul Suprem este un cleric islamic numit pe viaţă de către un consiliu ales. Consiliul Protector, considerat parte a ramurii executive a guvernului, este responsabil cu determinarea compatibilităţii legislaţiei cu legea şi obiceiurile islamice, putând interzice candidaţilor să participe la alegeri.
În iunie 2009 cea mai mare provocare pentru autorităţile regimului şiit au fost protestele pe scară largă generate de rezultatele alegerilor prezidenţiale. Mii de iranieni au ieşit în stradă, înainte ca demonstraţiile să fie suprimate prin violenţă. Mii de iaranieni au fost asrestaţi. Pe 5 august, preşedintele Mahmoud Ahmadinejad a depus juramantul pentru un al doilea mandat. El se confruntă şi acum cu o mişcare sfidătoare a opoziţiei, inclusiv cu clivajele adânci din interiorul elitei conducătoare conservatoare. La finele anului 2009, pe 27 decembrie, în ziua sfântă de Ashura au izbucnit ciocniri violente între protestatarii opoziţiei şi forţele de securitate ale guvernului. Ashura este a zecea zi dintr-o serie de comemorări care marchează uciderea imamului Hussein, nepotul profetului Mahomed şi cel mai venerat martir al şiiţilor. Protestele au generat cel mai sângeros dintre momentele ce au urmat alegerilor prezidenţiale. Sursele au menţionat opt ( alte surse-treisprezece) persoane ucise şi mai mulţi răniţi în luptele de stradă duse cu înverşunare şi desfăşurate în oraşe din întreaga ţară, între forţele de securitate şi protestatari. Se pare că printre cei morţi se află şi nepotul liderului opoziţiei Mir Hossein Musavi, Sayed Ali Musavi(!?)
[1] Regi şi vice-regi: împăratul Halie Selassie-Etiopia; regele King Fredrik IX şi regina Ingrid-Danemarca; regele Baudouin I şi regina Fabiola- Belgia; regele Hussein şi prinţesa Muna-Iordania; regele Mahendra şi regina Ratna-Nepal; regele Olav V-Norvegia; emirul Isa ibn Salman Al Khalifah-Bahrain; regele Constantine II şi regina Anne-Marie-Grecia; sultanul Qaboos-Oman; printul Abdul Vali Khan şi printesa Bilqis Begum-Afganistanului; regele Moshoeshoe II-Lesotho; Yang di-Pertuan Agong Tunku Abdul Halim-Malaysia; preşedintele Zayed bin Sultan Al Nahayan-Emiratele Arabe Unite; prinţul Franz Josef II şi prinţesa Georgina- Liechtenstein; prinţul Ranier III şi prinţesa Grace-Monaco; Marele Duce Jean Marea Ducesă Josephine-Charlotte-Belgia; prinţul Bernhard-Olanda; prinţul Philip, Duce de Edinburgh, si prinţesa Anne de Commonwealth; priţesa Salimah Aga Khan; prinţul Carl Gustaf-Suedia;prinţul Juan Carlos şi prinţesa Sofia-Spania; prinţul Victor Emmanuel şi prinţesa Marina-Italia;prinţul Mikasa şi prinţesa Yuriko-Japonia;prinţul Moulay Abdallah şi prinţesa Lamia-Maroc;printul Makhosini-Swaziland; Guvernatorul General Roland Michener-Canada; Guvernatorul-General Sir Paul Hasluck-Australia; Presedinţi şi Primi Miniştri: preşedintele Tito şi soţia Jovanka Broz-Yugoslavia; preşedintele sovietului suprem Nikolai Podgorny URSS; preşedintele Franz Jonas-Austria; preşedintele Todor Zhivkov-Bulgaria; preşedintele Emílio Garrastazu Médici-Brazilia; preşedintele Urho Kekkonen-Finlanda; preşedintele Cevdet Sunay-Turcia; preşedintele Pal LosoncziUngaria; preşedintele Ludvík Svoboda-Cehoslovacia; preşedintele Yahya Khan Pakistan; preşedintele Suleiman Franjieh-Liban; preşedintele Jacobus Johannes Fouché-Africa de Sud; preşedintele Leopold Sedar Senghor-Senegal; preşedintele V. V. Giri-India; preşedintele Moktar Ould Daddah Mauritania; preşedintele Hubert Maga-Dahomey; preşedintele Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu- Romania; preşedintele Joseph Mobutu-Zaire; Cancelarul Willy Brandt-Germania de Vest; primul ministru Jacques Chaban-Delmas-Franţa; primul ministru Kim Jong-pil Corea de Sud; primul ministru Emilio Colombo-Italia; vice-preşedintele SUA Spiro Agnew; ministrul de externe Rui Patrício-Portugalia; preşedintele Rudolf Gnägi-Elveţia;prima doamnă Imelda Marcos-Philippines
