Alexandru Grumaz

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Scurtă rememorare

Începând cu anul 2006, Iranul s-a confruntat cu presiuni internaţionale pentru a închide programul său nuclear, pe care Teheranul îl considereă ca fiind unul în scopuri paşnice. În acelaşi timp Iranul a sfidat o serie de rezoluţii ale Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite prin care se solicită suspendarea programului. În schimb, preşedintele Ahmadinejad a făcut din programul nuclear un motiv de unire şi de mândrie naţională pentru iranieni. Anii 2007 şi 2008 au fost ani în care influenţa Iranului în Orient a crescut la fel ca şi încrederea iranienilor în guvernanţi. Acest fapt s-a datorat în primul rând rolului jucat de războiul din Irak care a înlocuit un guvern anti cu unul pro şiit. Un rol important l-a jucat preţul petrolului. Creştera preţului per baril a adus bani în visteria guvernamentală de la Teheran. Şi să nu uităm rolul pe care l-a jucat Iranul în conflictul dintre Israel şi grupările Hezbollah şi Hamas, atât în operaţiunile militare din Liban cât şi în teritoriile palestiniene unde a sprijinit logistic cele două formaţiuni. În 2009 preţurile petrolului au scăzut dramatic iar în interiorul celor două mişcări au apărut disensiuni care le-a pus într-o poziţie defensivă. Lipsa fondurilor a generat o luptă pentru putere. De asemenea, embargoul împotriva Iranului, a dus la cartelarea la pompă a benzinei, pentru populaţie şi la lipsa de produse alimentare de pe piaţă. Alegerile, considerate de opoziţie drept falsificate, au fost punctul culminant al anului 2009.

 Popularitate guvernului a început să se prăbuşească. În schimb programul nuclear a continuat prin construcţia de noi facilităţi, descoperite ulterior de aliaţi. Astfel programul   suspendat în 2003, sub preşedinţia lui Mohammad Khatami, un moderat, a fost redeschis în 2006, sub preşedintele Ahmadinejad. În această perioadă, Iranul a sfidat rezoluţiile Consiliului de Securitate şi respins avansurile diplomatice din Europa şi Statele Unite. În mai 2007, inspectorii internaţionali, au raportat că oamenii de ştiinţă din Iran au reuşit să contoleze procesul de îmbogăţire a uraniului, în care acesta este concentrat la nivelurile necesare pentru generarea de energie sau, în cele din urmă, pentru o bomba atomica.

Oficialii americani şi inspectorii internaţionali sunt îngrijoraţi de faptul că Iranul a  făcut progrese semnificative în trei domenii tehnologice necesare pentru a crea o armă nucleară eficientă: îmbogăţirea uraniului la gradul necesar utilizării în scopul construcţiei de arme, dezvoltarea unei rachete capabilă de a lovi la Israel, bazele americane din Golful Persic dar şi zone ale Europei centrale şi de est, precum şi proiectarea unei cap de rachetă care să transporte încărcătură nucleară.

Cotitura de la Casa Albă

Preşedintele Obama a renunţat la politica predecesorului său, preşedintele George W. Bush, şi s-a oferit să negocieze direct cu Teheranul, în vederea stopării programului nuclear. La fel ca şi predecesorul său preşedintelui Obama i-a fost greu să convingă Rusia şi China să participe la impunerea de sancţiuni dure în vederea stopării programului nuclear. În timpul campaniei prezidenţiale americane din 2008, Barack Obama a fost singurul candidat dispus să favorizeze discuţiile necondiţionată cu Iranul, deşi el a condamnat programul nuclear al Teheranului. În primul său interviu de la preluarea mandatului, pentru postul de televiziune Al Arabiya, un canal de limba arabă, cu sediul in Dubai, preşedintele Obama a declarat că “în cazul în care ţări precum Iranul sunt dispuse la dialog , SUA le va întinde o mână.” O scurtă paranteză. În ciuda speculaţiilor declaraţia nu a deranjat relaţiile SUA-Israel. Însă două noi evenimente au marcat continuarea relaţiilor între Teheran şi Washington. Primul a constat în acţiunile protestatarilor din opoziţie, ca urmare a fraudelor generate de alegerile prezidenţiale, şi care au primt un răspuns dur din partea guvernanţilor, răspuns pe care preşedintele  Obama l-a numit „scandalos” şi „îngrozitor”, subliniind în schimb, că Statele Unite vor încerca în continuare să se angajeze guvernul iranian în discuţii asupra programului nuclear. Al doilea eveniment, s-a constituit în declaraţia de la 6 iulie, a vice-presedintelui  Joseph R. Biden Jr., care a declarat că Statele Unite „nu poate dicta” Israelului dacă ar trebui sau nu să ia măsuri împotriva site-urilor nucleare ale Iranului.

 Pe 25 septembrie 2009 preşedintele Obama împreună cu primul ministru englez şi preşedintele Franţei au acuzat Iranul de construcţia unei noi facilităţi nucleare pentru producerea de combustibili nucleari. Pe 1 octombrie americani au participat alături de celelate mari puteri la discuţiile directe cu Teheranul. Discuţiile s-au desfăşurat la Geneva. Iranieini au accepta inspecţiile şi transmiterea uraniumului în afara ţării pentru a fi îmbogăţit şi utilizat la producerea de izotopi medicali. În viziunea unor experţi aceasta ar produce o întârziere de un an pentru autorităţile iraniene în posibila operaţiune de construcţie a armelor nucleare. Şi totuşi diplomaţia occidentală are puţină încredere în cuvântul guvernului de la Teheran, şi datorită luptei police dintre elitele conducătoare iraniene care leagă procesul decizional de cooperare în programul nuclear, de acuzaţia de capitulare în faţa vestului. O concluzie pe acest moment înseamnă că dacă SUA şi aliaţii lor vor înăspri sancţiunile, radicalii de la Teheran vor căpăta „muniţie” şi vor putea accede la punctele decizionale în guvern şi nu numai vor putea monopoliza puterea pe termen scurt.

 Trinomul SUA-Israel-Iran

Ahmadinejad a ameninţat în nenumărate rânduri Israelul în alocuţiunile popularea, în cele televizate sau radiodifuzate. În faţa acestei ameninţări permanente Tel Aviv-ul s-a văzut nevoit să apeleze la reorganizarea propriilor startegii zonale. Astfel pe primul loc s-a situat consolidarea sistemului naţional de apărare anti-racheta dar şi achiziţionare de arme ofensive. În 2008, preşedintele Bush a refuzat o cerere secretă a Israelului pentru bombe anti-bunker. Derularea evenimentelor ne fac să presupunem pregătirea Israelului pentru acţiuni sub acoperire menite să saboteze efortul Iranului, suspectat de a dezvolta arme nucleare.

Tensiunile dintre Washington şi Teheran au rădăcini în complicata istorie a relaţiei bilaterale. De la participarea americanilor, în 1953 lovitura de stat care l-a reinstalat pe Shah,  la arestarea diplomaţilor americani, în 1979, după ce Shahul a fost detronat, cu prilejul Revoluţiei Islamice -, de asemenea, acestea s-au complicat exponenţial în 2007 şi 2008 datorită implicării Iranului în Irak. Oficialii militari americani au acuzat elemente ale Gărzii Revoluţionare de furnizarea de militanţi şiiţi iranieni în Irak, armament, muniţie, inclusiv,mine anti-atanc ce au fost folosite pe traseele rutiere din ţara vecină împotriva forţelor americane.

 

 

 

 

 

 

 

Anul campaniei prezidenţiale 2009

La alegerile din 2009, două au fost candidaturile importante, Mahmoud Ahmadinejad,  şi  Mir Hussein Moussavi.  Moussavi a servit ca prim-ministru între 1980 – 1988. El a gestionat, ţara în timpul războiului de opt ani, cu Irakul. Este de profesie arhitect dar şi un pictor de talent. De reţinut că din 1989 Constituţia a fost modificată pentru a elimina poziţia de prim-ministru.

Ahmadinejad a fost ales preşedinte al Iranului, în iunie 2005 pa baza unui mandat care promitea distribuţia veniturile din petrol categoriilor defavorizate ale populaţiei iraniene. Fiul unui fierar, el a fost o figură necunoscută în viaţa politică a ţării. A servit doar ca primar al Teheranului pentru doi ani şi înainte a fost guvernator de provincie, timp de patru ani. A venit la putere cu sprijinul unor cercuri din ţară, religioase şi militare, frustrate cu politicile lui Khatami, predecesorul său moderat. Ahmadinejad a apelat la circumscripţiile rurale, care au votat pentru el, în speranţă de schimbarea economică. Programul cu care a câştigat puterea promitea ridicarea nivelului de trai. Ce a reuşit în schimb? Să dubleze preţul apartamentelor în Teheran în ultimii ani; tinerii nu îşi mai permit o casă; inflaţia-24% şi şomajul-12%, sunt în creştere. Inabilitate economică a guvernului, amplificată de sancţiuni şi izolare internaţională, pe fondul menţinerii unei revoluţii continue dar şi a pierderii unor libertăţi din timpul guvernului  Khatami, au făcut ca votanţii să-şi piardă încrederea în regim.

 Alegerile din 2009 au revelat speranţa în schimbare a tinerilor şi a unei părţi din clasa de mijloc urbană.

De asemenea în primul termen, Ahmadinejad a devenit curând cunoscut pe scena internaţională pentru programul nuclear redemarat, considerat o sfidare a comunităţii internaţionale, dar şi datorită declaraţiilor de ostilitate faţă de Israel. El a şocat lumea atunci când a numit Holocaustul un mit (!?) şi a repetat, un slogan vechi din primele zile ale revoluţiei 1979, spunând că “Israel trebuie să fie şters de pe hartă”.

Înainte de vot, susţinătorii lui Moussavi au fost plini de speranţă în victorie, având în vedere mulţimile mari de participanţi la mitinguri organizate de acesta. Dar în dimineaţa zilei de 13 iunie, doar la două ore de la închiderea urnelor Ahmadinejad a fost declarat câştigător, cu 63 la 35 sută din voturi exprimate.

Moussavi a denunţat rezultatele alegerilor. Mitinguri de protest au avut loc în oraşe din întreaga ţară. Ayatollahul Khamenei a pendulat iniţial între declaraţiile în sprijinul lui Ahmadinejad şi gesturile conciliante. După o săptămână de ample proteste şi ciocniri între manifestanţi şi forţele de securitate, supărat, Ayatolahul Khamenei a citit o predică în care a avertizat luarea de măsuri dure împotriva manifestanţilor care continuă dizidenţa pe străzi. Agresivitatea poliţiei şi Miliţiilor Basji s-a concretizat în utilizarea împotriva demonstranţilor a armelor de foc, a gazelor lacrimogene şi a tunuri de apă. Detalii privind rezultatele acestor ciocniri de strădă, numărul de decese şi numărul oponenţilor politici arestaţi, date publicităţii au fost sumare, regimul oprind traficul telefoanelor celulare sau cel de pe internet.

Consiliul Gardienilor a recunoscut că numărul de voturi exprimate, în 50 de oraşe a depăşit numărul real al alegătorilor de trei milioane, dar a insistat că discrepanţele nu au încălcat legea iraniană şi nu au afectat rezultatul alegerilor. Oponenţii au sfidat apelurile la calm şi au continuat protestele, cerând eliberarea deţinuţilor şi a celor reţinuţi cu prilejul manifestaţiilor. Unii conservatorii, puţini la număr şi-au exprimat repulsia la vederea scenelor în care protestatari neînarmaţi erau bătuţi, unii chiar împuşcaţi, de către forţele guvernamentale. Doar 105 din 290 de membri ai Parlamentului au luat parte la sărbătorirea victoriei lui Ahmadinejad, pe 23 iunie. Ziarele au publicat ştirile cu o întârziere de două zile. Absenţa atâtor parlamentari, inclusiv al lui Ali Larijani, un conservator puternic, a fost izbitoare.

Ahmadinejad a fost aprobat în mod oficial în calitate de şef al statului Iranian pentru un al doilea mandat de Ayatolahul Khameni. Opoziţia nu a participat la depunerea jurământului de pe 6 august, pentru un al doilea mandat.

Televiziunea guvernamentală a prezentat scene de la procesul intentat manifestanţilor. Aceştia şi-au retras în final acuzaţiile de fraudare a alegerilor.Ei au fost încarceraţi şi torturaţi conform unor surse locale. Un oficial din sistemul juridic a recunoscut, mai târziu, că unii deţinuţii arestaţi după protestele post-electorale au fost torturaţi.Aceasta a fost prima confirmare de acest gen făcută de un înalt funcţionar iranian. Un reformist, candidat la prezidenţiale, Mehdi Karroubi, a redactat o scrisoare în care amintea mărturia mai multor femei şi bărbaţi arestaţi în mijlocul manifestărilor violente. Femeile povesteau faptul că în  arest au fost violate în mod repetat şi abuzate de supraveghetorii centrului de detenţie. Redactarea acuzaţiile de viol – de obicei un subiect tabu în Iran-, au provocat reacţii puternice în conducere Iranului.

Ceea ce încă nu au făcut demonstranţii cu acest prilej -nu au contestat făţiş bazele ideologice ale regimului. Schimbarea, la fel ca şi în alte părţi poate îmbrăca forme diverse, de la reforme graduale la rupturi majore. Scenariile privind proiecţii politice depind de percepţiile actorilor publici.Realitatea străzi are în condiţiile Iranului o pondere deosebită.Opoziţia deţine atul străzii pe care nu l-a folosit în a obţine avantajul necesar schimbării.Şi acest lucru, probabil, din cauza fricii faţă de regimul poliţienesc de la Teheran.Avertismentele, date de societatea iraniană, cu prilejul alegerile din 2009, au fost relevante dar nu au fost înţelese de guvernanţi. Reformatorilor au fost dezamăgiţi de starea libertăţilor civile şi a lipsei de progrese economice ceea ce i-a făcut să investească noi speranţe într-un „conservator reformist“ care doreşte să-i asculte. Impactul social al mesajelor era puternic. Măsuri interne cereau o revizuire a politicii externe. În primul rând a negocierilor nucleare şi a atitudinii faţă de SUA, Israel şi vecinii din regiune. Lipsa acestei atitudini a condus spre izolare, lipsa investiţiilor străine şi a creditelor, sancţiuni din ce în ce mai dure.

Imobilismul doctrinar şi dinamismul social sunt două concepte care se exclud şi lucrul acesta l-au înţeles chinezi acum 30 de ani cand au început revoluţia economică a liderului suprem Deng Xiaping, iar de partea cealaltă s-a născut Revoluţia Islamică. Este greu să menţii un spirit revoluţiona pe termen lung.Ori se schimbă doctrina ori se schimbă guvernul.

 

Proteste de Ashura şi căderea guvernului(!?)

Utilizarea forţei de către autorităţi cu prilejul sărbătorii din 27 decembrie de Ashura a atras o declarţie dură a lui Karroubi, care a remarcat că: „chiar şi Shahul nu a intervenit în cazul acestei sărbători pe care a onorat-o”. Peste 1500 de persoane au fost arestate la nivel naţional cu prilejul sărbătorii. Astfel 1110 de persoane la Teheran şi 400 în centrul oraşului iranian de Ispahan conform site-ului pro-opoziţie Járás. Printre persoanele reţinute a fost sora laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Shirin Ebadi. Preşedintele Obama a condamnat actele de violenţă împotriva protestatarilor şi a cerut eliberarea celor „reţinuţi pe nedrept”. „De luni de zile, oamenii au căutat să-şi exercite drepturile şi libertăţile lor universale“, a declarat reporterilor preşedintele Obama. „De fiecare dată când au făcut acest lucru, s-au întâlnit cu mână de fier şi brutalitatea regimului, chiar şi la ocazii solemne şi zile sfinte.” În schimb, autorităţile iraniene, au acuzat Statele Unite şi Marea Britanie de orchestrarea manifestărilor violente care a zguduit capitala şi alte oraşe pe 27 decembrie. Scenariul vă este cunoscut?