Alexandru Grumaz

              O putere Baltică renaşte între Danemarca, Polonia şi Germania pe de o parte şi Rusia de cealaltă. Suedia a înţeles că are un moment favorabil de a se întoarce şi arată tot mai mult ca în sec XVII. Rusia are un moment de revigorare dar are probleme profunde structurale pe care trebuie să le surmonteze, statele Baltice se uită la leadership-ul suedez (în special la capitalul finaciar), Finlanda şi Norvegia sunt aliaţii  Suediei la fel de  importanţi ca şi   Danemarca. Astfel fără a trage un cartuş, Suedia, şi-a refacut aria de influenţă.

             În secolul al XVII-lea Suedia devenea o mare putere europeană sub domnia regelui Gustav Adolf. Victoriile militare au transformat-o în liderul ţărilor protestante de pe continentul european, supremaţie deţinută până la destrămarea imperiului în 1721 în urma tratatului de la Nystad, destrămare ce a facut loc Rusiei pe arena nord europenă. Pentru a-şi reinstaura dominaţia în zona baltică Suedia s-a aliat împotriva Franţei (de fapt un aliat tradiţional al ei) în timpul Războielor Napoliene şi în urma bătaliei de la Leipzig şi a tratatului de la Kiel din 14 ianuarie 1814  a trecut sub suveranitatea ei teritoriile Danemarcei şi Norvegiei. Campania 1814 a fost ultimul război la care a participat Suedia în mod oficial, deşi ulterior trupe suedeze au mai fost implicate în diverse confruntari militare. Suedia a rămas o ţară neutră în timpul celor două războie mondiale şi a continuat să stea nealiniată în timpul Răboiului Rece, nefiind nici astăzi membră a unei alianţe militare. Suedia are o însă o lungă tradiţie de participare la operaţiunile militare internaţionale cea mai recentă fiind în Afganistan unde trupele suedeze se află sub comanda NATO (zona de operaţii Mazar-i-Sharif unde se află 600 militari desfăşuraţi, echipamente militare pentru asistenţă medicală, avioane de transport şi personal pentru instrucţia trupelor afgane). Participarea în Afganistan este pentru Suedia un angajament de lungă durată, aşa cum sublinia Carl Bildt Ministrul de Externe, cel care a cerut Agenţiei suedeze pentru cooperare şi dezvoltare internaţională să elaboreze o nouă strategie pentru Afganistan care să se deruleze pe perioada 2009-2013. De asemenea, trebuie mentionata, participarea la operaţiuni de menţinere a păcii sub protectorat ONU cum ar fi Kosovo Bosnia şi Herţegovina sau Cipru.

            Preluarea preşedinţiei UE de către Suedia la 1 iulie 2009 a venit ca o eliberare a perioadei de 6 luni plină cu „turbulenţe” în care preşedenţia Cehă nu reuşit decât să crească numărul euroscepticilor dovadă rezultatele obţinute la recentele alegeri pentru Parlamentul European. Cei doi, Primul Ministru Frederik Reinfeldt şi Ministrul de Externe Carl Bildt (şi el fost Prim Ministru) vor reprezenta interesele UE în următoarele şase luni. Suedia este deja un lider în regiunea Baltică unde are o implicare financiară deosebită în economiile ţărilor vecine, implicare ce se va accentua în ciuda posibilelor pierderi, este deţinătoarea unui complex militaro-industrial de anvergură bazat pe tehnologie de ultimă generaţie fiind totodată o putere militară importantă atât în regiune cât şi în UE şi nu în ultimul rând este liderul unei regiuni prospere de-a lungul timpului şi care s-a manifestat prin creearea unei entiăţi politice, având la bază legături comerciale  denumită Liga Hanseatică (o alianţă a breslelor comerciale din principalele oraşe maritime şi care au stabilit şi menţinut un monopol comercial în Marea Baltică şi în nordul Europei timp de 4 secole). Acum, odată cu preluarea atribuţiunilor de preşedinte al UE de către  Suedia, zona revine în atenţia generală ca un centru economic şi comercial important, un hub de transport al resurselor energetice, o zonă de securitate la Marea Baltică.

            Principalele confruntări ale preşedinţiei Suediei în calitatea de Preşedinte al UE sunt criza financiară globală, ratificarea Tratatului de la Lisabona cu toate implicaţiile care decurg din acesta şi extinderea uniunii. Se va apleca asupra acestora sau va încerca să-şi consolideze o poziţie dominantă în regiunea baltică mutând probleme de pe agenda regională pe agenda generală a UE?

            Preşedinţia lui Frederik Reinfeld se desfăşoară într-o perioadă volatilă a vieţii UE cu parlamentari nou aleşi în căutare de locuri în comisii, noi comisari ce nu vor fi numiţi până în toamnă şi cu reforma instituţionlă ce aşteaptă al doilea referendum irlandez cu privire la Tratatul de la Lisabona. Deşi Cehia şi Suedia sunt două ţării cu o populaţie de aproximativ 10 milioane de locuitori ar trebui să aibă agende echivalente. Pentru Cehia important a fost 3 X E: Economie, Energie şi Europa în lume în timp ce pentru Suedia actuala preşedinţie include ca obiective prioritare lupta înmpotriva schimbărilor climatice (prioritate absolută), supravegherea situaţiilor conflictuale din Iran, Georgia şi Ucraina şi criza economică (găsirea de „strategii de ieşire” pentru ţările dependente de ajutorul financiar străin nefiind de acord cu strategiile Franţei şi Marii Britanii de a acorda pachete de salvare de mari dimensiuni). Odată cu stabilirea agendei preşedinţia Suediei ne avertizează şi asupra unor evenimente neaşteptate pe scena internaţională. Odată cu acest avertisment ne întrebăm „La ce ar trebui să ne aşteptăm?”- Revolte, greve, război, pandemii ?

           Referitor la deschiderea discuţiei cu privire la ratificarea Tratatului de la Lisabona şi la posibilele scenarii ambasadorul Suediei la Bucureşti, Mats Aberg explica astfel pregătirile Suediei, într-un interviu acordat ziarului România Liberă „…totul trebuie făcut cu mult respect faţă de electoratul irlandez. Nu putem să presăm pur şi simplu lucrurile pentru că acest lucru poate deranja campania pentru referendum din Irlanda” Deci înţelep este ca preşedinţia să rămână „tăcută” până la referendum. Lărgirea este în impas cu Croţia şi Macedonia din pricina disputei teritoriale cu Slovenia a primei şi a disputei asupra numelui a celei de-a doua cu Grecia. Situaţia economică actuală este în Europa un mix alcătuit din reduceri ale exporturilor şi problemele bancilor, avnâd ca principală consecinţa creşterea şomajului. Pentru Europa viitorul este neclar odată ce motorul principal Germania este în campanie electorală, fără o politică coerentă de cooperare la nivelul uniunii cu băncile europene şi cu deflaţia „bătând” la uşe.

          Două probleme par a complecta agenda suedeză şi anume cea referitoare la aderarea ţării la structurile NATO şi cea referitoare la rezolvarea independeţei energetice a ţărilor din regiunea baltică faţă de Rusia. Referitor la discuţiile purtate în cercurile politice de la Stockolm privitor la o eventuală aderare la structurile de securitate ale NATO este după părerea mea a chestiune de timp deoarece Suedia şi-a părăsit neutralitatea odată cu 1995 aderarea la UE şi practic astăzi acest lucru nu ar da frisoane decăt Rusiei. Referitor la crearea unei independenţe energetice a ţărilor baltice Suedia are oportunitatea să sprijine prin poziţia ei planul semnat pe 17 iunie de Comisia Europeană de a lega la reţeaua Europenă de alimentare cu energie electrică şi gaze naturale a reţelei ţărilor Baltice, un proiect în valoare de 500 milioane de euro proiect ce asigură eliminarea posibilităţii de „taiere” a alimentării de către Rusia. Şi nu în ultimul rând Suedia fiind un jucător cheie pe piaţa financiară a regiunii Baltice va trebui să convinga Germania şi Franţa că ţările Baltice au nevoie de fondurile UE. Şi astfel agenda Suediei se va schimba încet, încet şi va deveni una de relansare regionlă (regiunea Baltică) ducând la o competiţie cu Rusia în zona Baltică.

          Au trecut 200 de ani de la dispariţia puterii suedez în zona Mării Baltice. O întrebare se ridică: revenirea spectaculoasă ar crea o lipsă de încredere în capacitatea acesteia de a participa la jocul de echipă sau este  o recompensă a celor peste 200 de ani de prezenţă irelevantă în zona Baltică? Greu de răspuns, cert este că rolul Suediei în zona baltică creşte pe zi ce trece iar implicarea în rezolvarea problemelor regionale capătă greutate în această perioadă de criză.

           Va putea oare acest guvern suedez să asigure preşedinţia şi în acelaşi timp să pregătească alegerile din 2010 din Suedia?, unde va trebui să raspundă la promisiunea „muncă în loc de alocaţii” facută în 2006?. Când dreapta a ajuns la guvernare „excluderea” adică somajul era de 6% acum este de 11-12% . Dar sunt multe întrebări şi vorba PM suedez „lucrăm pentru a gestiona criza şi poporul suedez îţelege „

          Odată cu preluarea preşedenţiei Primul Ministru al Suediei Frederik Reinfeld avertiza într-un interviu acordat Financial Time asupra faptului că cele 27 state membre ale UE se confrunta cu pierderi potenţiale mari în sectorul financiar încât uniunea nu-şi mai poate permite să împrumute bani pentru impulsionarea economiilor naţionale. El a avertizat că criza financiară va fi prezentă în următorele luni în teritoriul UE. Primul Ministru F Reinfeldt a menţionat necesitatea opririi şi apoi a scăderii datoriei publice (reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de către autorităţile publice centrale şi locale de la persoane fizice şi juridice pe piaţa internă şi în strainătate şi rămase de rambursat la un moment dat România are la ora actulă o datorie publică de 108,9 miliarde lei-27,3 miliarde euro la finele lui 2008) şi a deficitului bugetar (suma cu care cheltuielile bugetare depăşesc veniturile bugetului- România a avut în 2008 un deficit bugetar de 5,4% locul 3 în UE cele mai grave situaţii fiind în Marea britanie 5,5% şi Irlanda 7,1%). Dar câtă credibilitate va avea acest demers în politica financiară europeană atât timp cât Suedia nu este membră a Eurozonei?

         Aceste câteva întrebări se vor lămurii pe parcursul celor 6 luni ale Preşedinţiei Suedeze fapt ce nu ne va impiedica să simţim efectele unei crize ce se va accentua în Europa răsăriteană şi datorită fragilităţii economiilor naţionale şi a lipsei de coerenţă a măsurilor anticriză, a lipsei de productivitate şi a experimentelor economice de tot felul, a „pomenilor electorale” consecutive, a unei stări de tranziţiie permanente şi a lipsei unei viziuni economico-financiare pe o perioadă de timp de cel puţin 15 ani.