Alexandru Grumaz

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dialogul dintre preşedintele Turciei, Abdullah Gul, primul ministru Recep Tayyip Erdogan şi şeful statului major al armatei generalul Ilker Basbug, desfăşurat după arestările unor ofiţeri acuzaţi de complot împotriva Guvernului au confirmat tensiunea din viaţa politică turcă. Anterior, poliţia a reţinut 21 de generali şi amirali, inclusiv ex-şeful marinei Ozden Ornel, fostul şef al aviaţiei Ibrahim Firitna sau ex-liderul secund al statului major general Erbin Saygun. 12 ofiţeri, între care doi amirali au fost deja inculpaţi şi plasaţi în stare de detenţie, fiind acuzaţi de tentativă de lovitură de stat, plănuită în 2003, cu scopul de a răsturna guvernul. Per total, 50 de ofiţeri sunt încarceraţi, iar vânarea altora continuă.

Disputa asupra orientării Turciei continuă de când generalul Mustala Kemal Ataturk, inițial un ofiţer turc în primul Război Mondial  a devenit preşedintele ţării abolind califatul şi fondând republica. Ataturk nu considera țara sa ca tărâmul şeicilor, dervişilor, discipolilor şi fraţilor mireni. El afirma că occidentalizarea şi  întoarcerea la rădacinile turce sunt perfect compatibile. Islamul era tolerat ca religie, însă interzis ca stil de viaţă. Odată cu instaurarea republicii a început laicizarea ţării. Calendarul islamic a fost inlocuit de cel occidental, au început să fie purtate pălăriile occidentale în locul fesurilor, iar femeile au renunţat la acoperirea feței. Armata a primit rolul de gardian al unei Turcii seculare, devenind cea mai puternică forţă în ţară. Ulterior, o bună parte dintre cei 11 preşedinţi ai republicii au fost generali, cu excepția lui  Turgut Özal, Suleiman Demirel, Ahmet Necdet Sezer şi  a actualului președinte Abdullah Gul.

Două evenimente au reaprins conflictul mocnit de ani de zile. Primul este datorat ziarului Trafa – recunoscut pentru atacurile permanente la adresa armatei -, care a prezentat, în ianuarie 2010, documente (din cele 5000 de pagini sustrase dintr-o unitate militară) ale unui seminar desfăşurat în 2003 la sediul Armatei 1, din Istanbul aflată sub comnda generalului Cetin Dogan. Generalul a fost o figură cheie la înlăturarea, de către armată, în 1997 a întâiului premier islamist Necmettin Erbakan – mentor şi prieten al actualului prim ministru Erdogan. La seminarul amintit au participat 26 de generali şi câteva zeci de ofiţeri. Acolo s-a prezentat planul denumit Sledgehammer. Şeful statului major – la acea dată generalul Hilmi Ozkak – nu a primit minuta întâlnirii şi nici lista participanţilor. Planul prevedea patru faze: 1.pregătirea, 2. creşterea tensiunii, 3. orientarea opiniei publice şi 4. acţiunea . Peste 800 de civili au fost instruiți pentru a crea atunci haos în societate, justificând astfel intervenţia armatei. 200 dintre ei erau pregătiţi pentru a se infiltra în organizaţiile teroriste PKK şi al-Qaida de unde să forţeze lansarea unor atacuri. Infiltrarea făcea parte din prima fază a operaţiunii.Cert este că acea perioadă a anului 2003 a coincis cu creşterea acţiunilor PKK în zonele din estul şi sudul Turciei.Atacurile s-au soldat cu morţi în rândurile militarilor, în Nusybin, şi al poliţiştilor în Mardin. Pe timpul anchetei s-au iscat întrebări referitoare la atacurile teroriste, din acel an zbuciumat, asupra a două sinagogi, dar şi asupra Consulatului Britanic la Istanbul şi a sediului băncii HSBC.

Al doilea moment este scandalul din 2008, numit Ergenekon. Peste 200 de persoane au fost arestate incluzând militari, avocaţi, politicieni şi oameni de afaceri. Arestările au survenit după un război între guvern şi sistemul secular judiciar în privinţa arestării unui procuror care investiga un grup islamic. Procurorul a fost acuzat de relaţii cu o mişcare de dreapta denumită Ergenekon. Mişcarea intenționa punerea în aplicare a Planului de acţiune pentru combaterea reacţiunii, întocmit de colonelul Dursun Cicek. Acesta viza subminarea guvernului şi a principalelor mişcări religioase. Planul a fost transmis către presă de un ofiţer neidentificat.

Totul a început în 1995, odată cu alegerile parlamentare din Turcia. Coaliţia formată din Partidul Căii Juste, condus de Tansu Ciller şi Partidul Bunăstării a lui Erbakan l-a propulsat pe acesta din urmă, în 1996, în funcţia de prim ministru. Însă vizitele acestuia în Nigeria şi Libia, întâlnirea cu liderii religioși în vederea ridicării unei moscheei în Piaţa Taksim, cât şi reconfigurarea Moscheei Sfanta Sofia au înfuriat conducerea militară.Astfel, în Goluk, la 22 ianuarie 1997, militarii de rang înalt au început discuţiile referitoare la faptul că fundamentalismul a devenit o forţă în ţară. Discuţiile au fost continuate de sindicate, oameni de afaceri, organizaţiile profesionale şi asociaţiile din comerţ. Se vorbea de reistaurarea Legii Islamice. Apoi, pe 28 februarie 1997, mai multe hotărâri ale Consiliului Naţional de Securitate l-au forţat pe premier să-şi dea demisia. A fost prima lovitură de stat post-modernă în Turcia, fără vărsare de sânge. Lovitura a introdus restricţii asupra vieţii religioase, a închis ziare de opozţie şi a interzis acoperirea feței de către femei. În 2007, datorită neînţelegerilor dintre lui Erdogan şi elita laică susţinută de armată, acesta a convocat alegeri anticipate menite să soluţioneze conflictul. De remarcat că premierul nu a renunţat la putere, ca mentorul său, ci a preferat convocarea alegerilor anticipate. Le-a câştigat cu 47% alcătuind din nou guvernul.       

Profitand de negocierile de aderare la UE şi de popularitatea sa în rândul concetăţenilor, situată undeva la 39%, guvernul islamist al premierului Erdogan a reuşit să erodeze parte din influenţa armatei. Prin tradiţie, armata este în Turcia apărătoarea laicităţii şi a instituţiilor democratice. Premierul Erdogan este însă acuzat că vrea să islamizeze statul laic, reformat de Ataturk. În 2003, Erdogan, a tăiat controlul armatei asupra Consiliului National de Securitate şi a ignorat obiecţiile, din acel an, ale militarilor, asupra planului de reunificare a Ciprului propus de ONU.

Există riscul unei crize majore? Da. Doar în Turcia, loviturile de stat militare au o îndelungată tradiţie.  După cel de-al doilea război mondial, generalii s-au revoltat de trei ori, la interval de câte un deceniu, începând din 1960. Ultima lovitură de stat s-a petrecut în septembrie 1980, reinstaurarea puterii civile fiind posibilă abia după 3 ani, după elaborarea unei noi Constituţii, în 1982. Presa turcă de azi vorbeşte de un complot care ar fi semănat haosul după explozia unor bombe în mai multe moschei şi muzee, care să justifice o lovitură de stat. Armata pretinde că documentele în cauză erau doar un scenariu pentru antrenament.Parlamentul turc a votat o serie de amendamente care reduc prerogativele tribunalelor militare. Măsura este cerută de UE, dar a fost adoptată pe fondul confruntării între armată și guvern. Amendamentele au fost votate intr-o sesiune de noapte, la propunerea de ultim moment al Partidului Justiției și Dezvoltarii. Noile prevederi deschid posibilitatea ca tribunalele civile să judece militari in timp de pace, pentru acuzații de tentativă de răsturnare a guvernului, atingere adusă securității naționale, crimă organizată sau încălcarea Constituției. În Codul penal turc s-au introdus reglementări pedepsind asasinatele săvârșite sub pretext religios, dar şi maltratarea sau violarea nevestelor. Tratamentul aplicat minorităţilor s-a ameliorat simțitor, kurzii utilizând acum limba maternă, fără să se confrunte cu sancțiunile draconice din deceniile trecute.

          Islamiștii şi-au consolidat pozițiile în Turcia, în detrimentul militarilor. Acumularea de prerogative a fost înlesnită de fărâmiţarea spectrului politic laic şi naţionalist din Turcia, precum şi de tratativele de aderare ale Ankarei la  UE. O bună parte dintre sursele acestei crize se pot depista în  prevederile unei  Constitutii deficitare. În Occident sunt mai des auzite vocile care iau partea islamiștilor, considerandu-i pe militari şi pe aliații lor ultranaționaliști un pericol mai mare pentru democraţie, decât islamismul de tip Erdogan.

În realitate, situaţia este mai complicată. Asistăm la un război psihologic, ce poate diminua încrederea populației în armata turcă.  Important este cum se va consolida democraţia necesară aderării Turciei la UE. Și cine va plăti prețul atingerii acestui deziderat național.