Alexandru Grumaz

Trei soldaţi americani au fost ucişi la începutul lunii trecute,  printr-un atac taliban sinucigaş, în nord-vestul Pakistanului. Ei făceau parte din Forţele pentru Operaţiuni Speciale ale SUA, care instruiesc forţele paramilitare pakistaneze reunite în Corpul de Frontieră. De-a lungul ultimelor 18 luni, militarii americani au acordat asistenţă pentru dezvoltarea rezistenţei antitalibane în această regiune. Creşterea insurgenţei în interiorul Pakistanul a demonstrat inabilitatea forţelor de securitate. Situaţia a fost acceptată de politicienii de la putere şi din opoziţe, dar şi de militari. Teritorii întinse din nord-estul Pakistanului sunt ieşite de sub controlul statului. Grupurile extremiste de-a lungul şi de-a latul ţării cooperează eficient. Maşini capcană şi atentatori kamikaze lovesc obiective importante din Islamabad, Karachi sau Lahore. Primul ministru Yousuf Raza Gilani descria lupta împotriva terorismului : „războiul ţării pentru supravieţuire”

În aceste condiţii, administraţia Obama speră că o cooperare cu Pakistanul va duce la câştigarea războiului în Afganistan. Noua strategie  americană vizează creşterea capabilităţilor contrainsurgenţei pakistaneze, prin dotarea cu echipamente moderne şi prin antrenarea forţelor armate. În primăvara lui 2009, Islamabadul, capitula de facto, când insurgenţa talibană ajungea la numai 96 de km de capitală, acceptând introducerea legii islamice în Valea Swat. Astăzi, raportul de forţe în regiune s-a schimbat total. La presiunea SUA, dar şi a propriilor politicieni, armata pakistaneză a declanşat o amplă ofensivă, pentru a recupera controlul regiunilor tribale de la frontiera cu Afganistanul. Zone cheie ale Văii Swat, precum oraşul Mingora, nucleul teritorial al insurgenţei talibane, au fost recucerite de armata guvernamentală. Astăzi, numai în Valea Swat se află în jur de 50.000 de militari ai armatei pakistaneze. Însă luptele dintre talibani şi forţele guvernamentale au creat una dintre cele mai grave crize umanitare ale momentului – un exod de refugiaţi de aproape 2 milioane de oameni.

Ce este Corpul de Frontieră/CF? Reuneşte forţe paramilitare staţionate în Provincia  Frontiera din Nord-Vest (la graniţa cu Afganistanul) şi în Provincia Baluchistan (la fromtiera cu Afganistan şi Iran), care operează sub jurisdicţia Ministerului Federal de Interne. Sunt conduse de câte un Inspector General / ofiţer al armatei cu gradul de general-maior. În oraşele Quetta din Baluchistan şi Peshawar (Fortul Balahisar), din  provincia Frontiera de Nord-Vest sunt plasate comandamentele celor două corpuri. Corpul de Frontieră[i] este o structură paramilitară constituită de Lordul Curzon, vicerege al Indiei Britanice în 1907, ca parte a structurii administrative. Iniţial a fost alcătuită din miliţiile tribale loiale imperiului, pentru a proteja graniţele şi a sprijini administraţia în impunerea legilor şi a ordinii. În 1947, odată cu proclamarea independenţei Pakistanului, în cadrul Commonwealth-ului, Corpul de Frontieră a fost preluat şi extins, de-a lungul timpului, primind noi misiuni precum implicarea în operaţiunile antidrog şi în cele împotriva insurgenţilor. Din 2003, CF alcătuit din peste 80000 de luptători a fost implicat în acţiunile militare din centura tribală talibană (de la nord spre sud – Bajur, Mohmand, Khyber, Kurram, Orakzai, Waziristanul de Nord şi Waziristanul de Sud). În 2008, SUA a oferit 75 de milioane de dolari pentru reformarea CF. Aşa au fost create 12 noi unităţi şi o serie de Centre de Coordonare a Frontierei. În 2009 au fost alocate de Statele Unite alte 25 milioane de dolari, pentru echipamente, ambulanţe militare şi aparatură de transmisiuni. Însă loialitatea rămâne problema acestor luptători, deoarece de-a lungul războiului dintre sovietici şi afgani, talibanii au fost atrenaţi de ei. În mod logic, CF trebuie integrat în armata pakistaneză.   

Deşi eforturile făcute de noul preşedinte Asif Ali Zardari, pentru combaterea  terorismului  cu sprijin american sunt deosebite, starea creată de-a lungul istoriei – de pendulare între cooperare, în deceniile şase şi opt, din veacul trecut, cu cea de aplicare a sancţiunilor, în ultimul deceniu al secolului XX, de către administraţia americană -, menţine o stare relativă de neîncrederea între elitele politice şi militare de la Islamabad. Grupurile politice religioase şi cele extremiste pakistaneze văd prezenţa SUA, în Irak şi Afganistan, ca pe o forţă ce luptă împotriva islamului.  Iată de ce continuă atitudinea rezervată faţă de în sprijiunul american.

Sunt interese comune, dar şi divergente, în ceea ce priveşte Afganistanul, între SUA şi Pakistan. Pakistanul vrea un Afganistan stabil, cu care să dezvolte realţii comerciale bilaterale; doreşte un guvern prieten la Kabul, a cărui principal obiectiv să fie o relaţie deosebită cu Islamabadul. Un executiv  democratic, pluralist, nedominat de un grup etnic şi care să fie în relaţii bune cu prietenii Pakistanului. În acelaşi timp Serviciul Pakistanez de Informaţii cât şi liderii de la Islamabad nu doresc prezenţa americană în Afganistan pe o perioadă de timp mai lungă, din cauza relaţiilor deosebite cu China. Dar şi pentru că armata consideră ca principal inamic India. Astfel o retragerea prematură a forţelor americane şi a celor NATO dintr-un Afganistan nestabilizat ar crea pentru toată regiunea o mare problemă de securitate.

În privinţa insurgenţei, Islamabadul nu vrea să-i aresteze pe toţi talibanii, din diferitele fracţiuni, deoarece unele au fost create pentru a lupta împotriva Indiei. După plecarea sovieticilor în 1998 şi odată cu răcirea relaţiilor cu SUA, Serviciul Interame de Informaţii a sprijinit crearea unei mişcări numite a „studenţilor” –talibanii – care au preluat puterea, în 1996, la Kabul. Dar aceştia au găzduit apoi gruparea identificată, după atacurile din 9 septembrie 2001, ca principalul inamic al SUA. Vânaţi în Afganistan, talibanii au migrat în Pakistan şi împreună cu alte grupări teroriste au creat aşa numita FATA, adică Zona Federală a Administraţiei Tribale. Din acel moment, noi grupări extremiste şi-au făcut apariţia, dar şi cele vechi s-au reconfigurat, ca un corp militar mai violent, pentru care soluţiile politice nu înseamnă nimic. Armata pakistaneză a reuşit în ultimii ani, odată cu deschiderea unui front de luptă împotriva insurgenţei interne talibane în Waziristanul de Sud, să lichideze lideri ai diferitelor organizaţii teroriste, precum Maulvi Faqir Mohammad  sau conducătorul religios Baitullah Mehsud.

Administraţia Obama a prevăzut în bugetul pe anul 2011, 1,2 miliarde de dolari, ca ajutor militar pentru Pakistan. Majoritatea pakistanezilor ar dori ca aceşti bani să meargă în principal către sistemul de sănătate şi cel al educaţiei, apoi spre bugetul apărării. Desigur, ajutorul pentru combaterea insurgenţei este important, dar, în această zonă, cu cât armata  devine  mai puternică, cu atâta are tendinţa de a se implica în politică. În rândurile armatei pakistaneze sunt militari de rang înalt, care au poziţii distincte vizând zonele de conflict din regiune. Ele duc deseori la conflicte interne ce fac decizia politică şi mai dificilă. Întodeauna soluţionarea acestora se transferă Parlamentului, pentru ca apoi deciziile să capete sprijinul populaţiei pakistaneze.

Pakistanul este unic în felul său – un stat fragil, dar şi puternic. Fragilitatea vine din sărăcia marii majorităţi a populaţiei, a cărui standard de viaţă nu s-a îmbunătăţit în ultimii ani. De aceea există un bazin mare de recrutare pentru grupurile teroriste. Când America şi-a întors faţa de la Islamabad, şcolile Madras  s-au dublat ca număr, instruind peste 45.000 de „studenţi”. Puterea Pakistanului este  datorată structurii sale democratice, a unui organism militar cu efective numeroase şi a unei elite educate în universităţile de top din lume, inclusiv cele americane.

Acum, SUA trebuie să recâştige încrederea pakistanezilor de rând,indiferent de finalul campaniei din Afganistan, printr-un sprijin acordat dezvoltării economice regionale. Dar acest lucru este de durată. De acea calea militară este cea mai facilă în economia unui succes rapid, chiar dacă nu este durabilă în timp. Ajutorul american pentru  armata pakistaneză şi acela vizând construcţia de şcoli şi spitale în zonele de frontieră, trebuie explicat populaţiei pakistaneze. Concomitent, Serviciul Interarme de Informaţii este încă un partener pentru care interesul naţional al Pakistanului  diferă de războiul împotriva terorismului. Obiectivul principal, neprecizat oficial, rămâne ţara vecină India, iar „Asul din mânecă” îl vor păstra, indiferent dacă sunt sau nu „Major Non-NATO Ally”/ „Aliat major, nemembru al NATO” – titlu conferit când celebrul general american Colin Powell era unul din membrii importanţi ai administraţiei americane. Alinierea intereselor militare este uneori la fel de complicată ca şi alinierea intereselor politice, dar odată realizată, rezultatele apar imediat.    

[i] Corpul de Frontieră diferă de Regimentul de Frontieră şi de Forţa Poliţienească – o altă structură paramilitară.