Alexandru Grumaz

 

 

 

 

 

 

 

        Încheierea conflictului armat iraniano-irakian în 1988 a consfinţit autocraţia lui Saddam Hussein, dar dotarea militară a Irakului şi desfăşurarea operaţiunilor militare au creat o datorie estimată la 90 de miliarde de dolari. Pentru a acoperi această datorie şi pentru a plăti importurile de produse de bază era necesară dezvoltarea economiei irakiene. Bagdadul a ales o altă variantă pentru rezolvarea problemelor sale financiare şi, totodată, menţinerea statutului de forţă militară şi politică puternică în zonă: invadarea Kuweitului, unul dintre principalii săi creditori. Din apărător al comunităţii arabe în faţa fundamentalismului iranian, regimul irakian a devenit agresor ameninţând cu forţa şi alte state arabe din regiune.

În viziunea sa, Saddam Hussein a considerat că îndeplinea o misiune sfântă “eliberând” Kuweitul, acesta fiind primul pas pentru crearea “Marelui stat arab”.

Întrucât nimeni nu putea garanta că Saddam Hussein se va limita la ocuparea Kuweitului, regimul de la Riyadh al regelului Fahd a adoptat măsuri preventive pentru descurajarea oricărei agresiuni împotriva teritoriului său. În consecinţă, Washingtonul a declanşat operaţiunea “Scutul Deşertului” (”Desert Shield”), unităţi americane din Forţa de Reacţie Rapidă fiind aduse în Arabia Saudită, iar comunitatea internaţională a oferit imediat ajutoare materiale Arabiei Saudite, precum şi Turciei şi Israelului, potenţiale victime ale unei acţiuni irakiene în forţă.

Marea Britanie a trimis în Arabia Saudită, în cadrul operaţiunii “Granby”, un corp expediţionar alcătuit din unităţi ale armatei de uscat (Divizia 1 Blindată, însoţită inclusiv de grupul său de elicoptere: 23 AH – 7 “Lynx” şi 23 AH – 1 “Gazelle”), forţe speciale de intervenţie (elemente din Regimentul 22 S.A.S. şi Marina Regală S.B.S.) şi câteva escadrile de aviaţie. Pe aerodromurile din imediata apropiere a zonei de conflict s-au poziţionat avioane precum Tornado F-3 (18 piese) din Grupul 13 Vânătoare al R.A.F. şi Tornado GR-1(42 piese) etc. Marina Regală a deplasat în Orientul Mijlociu mai multe nave de luptă (4 distrugătoare: “Cardiff”, “Gloucester”, “Manchester” şi “Exeter”; 4 fregate: “Brazen”, “London”, “Brilliant” şi “Brave”), o navă portelicopter (”Argus”), o navă de salvare (”Herald”), 4 dragoare de coastă şi două submarine (”Opossum” şi “Otus”). Armata franceză a primit ordin să intre în acţiune la 3 august 1990 când a declanşat operaţiunea “Salamandre”, portavionul “Clemenceau” începând deplasarea spre Golful Persic. Acesta a fost însoţit de o grupare aeronavală de intervenţie rapidă. Regimentul 5 Elicoptere de luptă, transportat de portavionul francez, a reuşit să-şi stabilească la 23 august 1990 baza proprie pe teritoriul Arabiei Saudite. Ulterior, au sosit avioanele (14 Mirage 2000 C, 8 Mirage F-1 C, 28 Jaguar A, 6 Mirage F-1 CR), elicopterele SA – 241 “Gazelle”4, unităţile Diviziei 6 Uşoară Blindată – un regiment de tancuri, unul de infanterie (Regimentul 1 Spahii) şi unul de recunoaştere blindat (Regimentul 4 Dragoni) – precum şi Regimentul 2 Străin Infanterie, Regimentul 1 Străin Cavalerie, Regimentul 6 Străin Geniu, Regimentul 11 Artilerie din Divizia 9 Infanterie Marină, două batalioane din Divizia 9 Infanterie Marină şi comandouri de recunoaştere şi cercetare din Regimentul 2 Străin Paraşutişti.

Armata Statelor Unite a dislocat în Golf rachete cu o încărcătură convenţională pentru lovirea de la mare distanţă – peste 1000 km – a obiectivelor irakiene importante, analiştii militari fiind surprinşi de decizia statelor majore francez şi britanic de a nu trimite asemenea mijloace de luptă moderne în Orientul Mijlociu cu toate că le aveau în dotarea propriilor armate. De exemplu, mai multe divizioane americane de rachete cu rază medie de acţiune “Lance” au fost deplasate în zona de conflict, iar U.S. Navy a lansat împotriva Irakului, în perioada 17 ianuarie-23 februarie 1991, 264 de rachete de croazieră BGM-109 C “Tomahawk” şi 27 de rachete BGM-109 D “Tomahawk”.

Pentru acţiunea de eliberare prin forţă a Kuweitului, preşedintele George Bush Sr. şi-a asumat întreaga responsabilitate politico-militară şi a reuşit să obţină din partea O.N.U. un mandat în acest sens. Conducerea acţiunilor militare împotriva regimului de la Bagdad a revenit, în mod firesc, Statelor Unite, deoarece Pentagonul deţinea controlul asupra întregii zone de conflict şi dispunea de toate mijloacele necesare ducerii unui război fără să depindă de statele coaliţiei antiirakiene.

Datorită nerespectării Rezoluţiei nr. 678 a Organizaţiei Naţiunilor Unite de către regimul de la Bagdad, prin care se cerea retragerea necondiţionată a trupelor irakiene din Kuweit până la 15 ianuarie 1991 ora 24.00 Forţa multinaţională alcătuită sub egida O.N.U., dislocată în Golful Persic, a declanşat operaţiunea “Furtună în Deşert” la 17 ianuarie 1991 ora 02.00 (ora locală). Riposta lui Saddam Hussein nu a întârziat, Israelul, Arabia Saudită şi Bahreinul fiind atacate cu rachete balistice irakiene. Impactul psihologic asupra comunităţii internaţionale a fost covârşitor. Pe 18 ianuarie 1991, Tel Avivul şi Haifa au suportat primul val de atac format din 8 respectiv 5 rachete. Baza aeriană saudită de la Dhahran a fost, la rândul său, atacată în aceeaşi zi cu o rachetă, însă s-a reuşit interceptarea şi distrugerea ei cu ajutorul unui complex antiaerian PATRIOT. Regimul de la Bagdad dispunea în acel moment de numeroase instalaţii de lansare pentru cele aproximativ 2000 de rachete sol-sol de tipul “SCUD B”, “AL HUSSEIN” , “AL ABBAS” şi “FROG” aflate în dotarea armatei irakiene.

“SCUD B” este denumirea codificată folosită de N.A.T.O. pentru racheta 8 K-14, de producţie sovietică. Racheta avea 11 m lungime, masa componentei de luptă 985 kg, raza de acţiune 280 km. Irakienii aveau un model din anii 60 modernizat cu sisteme de ghidare franceze, propulsia rachetelor fiind îmbunătăţită de firme germane şi italiene. Inspirându-se de la modelul sovietic, Bagdadul a anunţat în 1987 că a realizat un nou tip de rachetă, denumită “AL HUSSEIN”, având 6,5 tone, o rază de acţiune de 650-700 km şi o componentă de luptă de 500 kg. În anul următor, irakienii au prezentat o nouă rachetă, “AL ABBAS”, cu o rază de acţiune de 900 km şi o încărcătură utilă de 300 kg.  În 1990 se estima că Bagdadul dispunea de aproximativ 700 de rachete, însă aprecierea trebuie privită cu unele rezerve datorită faptului că aceste cifre provin din surse neoficiale.

Performanţele rachetelor de producţie irakiană erau însă modeste datorită sistemului de ghidare folosit de acestea. Abaterea de la obiectiv era de 1000 de metri, în cazul rachetei “AL HUSSEIN”, şi 1500 metri, în cazul rachetei “AL ABBAS”, fapt ce reducea efectul încărcăturii convenţionale a rachetei asupra ţintei alese. Doar în cazul echipării lor cu ogive nucleare, chimice sau biologice se putea obţine rezultatul scontat asupra obiectivului, indiferent de eroarea calculată. Bagdadul deţinea la ora respectivă încărcaturi biologice şi chimice. Că nu au fost găsite rămâne un mister. Doar poate dezlegarea misterului o constituie convoaiele de camioane militare către Siria, unul fiind bombardat de aviaţia americană – oare ce încărcătură aveau? Probabil că implicaţiile internaţionale puteau deveni catastrofale…

Rachetele care au reuşit să atingă obiectivele au provocat victime omeneşti şi pagube materiale importante. În perioada 17- 26 ianuarie 1991, 26 de rachete irakiene au fost lansate împotriva Israelului, iar până la încetarea ostilităţilor s-au mai înregistrat încă 13 atacuri. Rezultatele obţinute: 14 rachete au atins ţintele până la 26 ianuarie, dintre care 11 în primele trei zile ale operaţiunii aliaţilor “Furtună în Deşert”. O dată cu sosirea bateriilor americane şi olandeze PATRIOT în Israel, la 20 ianuarie 1991, eficienţa atacurilor ordonate de Saddam Hussein a scăzut. Pierderile totale ale statului israelian înregistrate în perioada 17 ianuarie-25 februarie 1991 s-au ridicat la 13 morţi şi 200 de răniţi. În cursul acestor atacuri au fost lovite oraşele Tel Aviv, Haifa, Ierusalim şi baza aeriană Majdou. Împotriva oraşelor saudite Riyadh, Jubai, Dhahran şi a emiratului Bahrein au fost lansate, între 17 şi 26 ianuarie 1991, 29 de rachete. În Arabia Saudită, două rachete irakiene au lovit Riyadhul provocând moartea a două persoane şi rănirea a altor 49, precum şi importante pagube materiale. La Dhahran, o rachetă irakiană a lovit o cazarmă unde se afla un sediu al serviciilor militare americane, în urma exploziei înregistrându-se 27 de morţi şi 97 de răniţi.

Tel Aviv- astăzi

Cu ceva timp în urmă Israelul a început distribuirea către populaţie a câtorva milioane de kit-uri de protecţie împotriva unui atac biochimic. Adjunctul mnistrului Apărării Matan Vilnai a anunţat public, la postul de radio al armatei, că distribuţia nu este legată de un anumit atac iminent. Spre deosebire de nomentul atacului declanşat de Saddam, când Israelul căuta cu înfrigurare măşti de proteţie împotriva posibilelor încărcături neconvenţionale ale rachetelor irakiene, la repetatele ameninţări ale Teheranului, Tel Avivul se pregăteşte din timp. Ameninţările liderului spiritual Ayatollahul Ali Khamenei, preluat de agenţia de ştiri Fars News, precum un eventual atac asupra Teheranului ar stârni un val de rachete catre Tel Aviv, se adaugă lungului şir de afirmații de aceeași factură ale preşedintelui Ahmadinejad, la adresa Israelului. Guvernul israelian a decis să distribuie pe 5 ianuarie 2010, 8 milioane de noi măşti de gaze, câte una pentru fiecare cetăţean. Distribuţia se va finaliza în 2013. Până în acest moment s-au distribuit în jur de 70000 de măşti. Nu este departe momentul din 2006, când 4000 de rachete lasate de pe platforme tip Katiuşa au răscolit zona de nord a Israelului timp de 34 de zile. Siria este un vecin care are în dotare arme chimice şi biologice dar şi vectorii de transport.

O altă ştire care provine din Israel ne dezvăluie stadiul unui nou sistem de protecţie a tancului Merkava. Este vorba de sistemul antirachetă Trophy. Sistemul poate schimba dramatic balanţa de putere în regiune. Testat, el detectează şi distruge rachetele antitanc inainte de a lovi ţinta. Este considerat un pioner în cadrul aşa numitele „sisteme defensive active”care urmează să devină operaţional. Este proiectat ca să lovească şi distrugă orice rachetă anti-tanc din arsenalul Hezbolah. Şi să nu uitam că precedentul război a dus la distrugerea 19 tancuri israeliene în operaţiunile din sudul Libanului. Firma producătoare, Rafael, apreciează costul sistemului la peste 200000 USD/tanc. Sistemul de rachete condus de un radar montat pe tanc este complet automat. În viitor un astfel de sistem va permite şi modernizarea tancului şi reducerea greutăţii sale prin renunţarea lo o parte a blindajului de protecţie făcând-ul uşor manevrabil în teritoriu mediu-frământat. Rafael lucrează şi la proiectul „Iron Dome” care asigură protecţia împotriva unui atac cu rachete cu rază scurtă tip Katiuşa lansate din fâşia Gaza de extremişti Hamas.

Întrebarea de pe buzele multora este totuşi dacă Israelul va ataca Iranul. Nu voi încerca să răspund la întrebare dar aş vrea să comentăm cateva „sceanarii de război” pe această temă. În 1981 bombardarea reactorului irakian de la Osirak şi atacul împotriva Siriei din 2007 ne devoalează o strategie de execuţie a unor lovituri aeriene chirurgicale, care au evitat victime colaterale şi un război general (lovituri „tip şarpe”).

(1)  Evaluând posibilităţile militare ale Israelului putem spune că avioanele F-15 şi F-16 au o rază de acţiune care le permite să atingă zonele din vestul Iranului, iar alimentate în zbor, autonomia lor creşte. Au tehnologie complementară de protecţie stealth şi pot pătrunde prin sistemul apărării antiaeriene iranian. Armamentul de la bord le permite distrugerea (parţială) a obiectivelor nucleare, care sunt situate la adâncimi rezonabile, în buncăre de beton.

(2)  Israelul poate folosi rachetele balistice Jericho cu încărcătură convenţională, conform unui raport publicat de Centrul de Studii Strategice şi Internaţionale de la Washington D.C. (au o acurateţe de 1000 m la ţintă).

(3)   Cele trei submarine construite în Germania – Dolphin sunt capabile să transporte rachete de croazieră cu încărcătură convenţională sau nucleară. Pot tranzita canalul Suez (s-au efectuat în vara lui 2009 pentru prima dată travesări prin canalul Suez) ca să pătrundă în Golful Persic.

(4)  Forţele speciale pot fi desfăşurate în zonele de interes şi pot acţiona provocând pagube însemnate instalaţiilor iraniene.

(5)  De asemenea Israelul  poate folosi ca armă un război cibernetic la adresa Teheranului, precum și  acţiuni complementare ale forțelor speciale.

Variantele sunt multiple, la fel şi combinaţiile acestora. Un studiu realizat în 2009 de Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale din Washington, sub semnăturile lui Abdullah Toukan şi Anthony Cordesman redă scenariile posibile în cazul unui atac israelian asupra Iranului. Este un studiu atotcuprinzător (114 pagini) care ne asigură o imagine clară asupra posibilelor scenariilor militare ale Israelului. Studiul adună în paginile sale capabilităţile militare ale Israelului cât şi ale programului său nuclear, dar şi capabilităţile apărării antiaeriene şi dezvoltarea programului nuclear iranian, precum şi inventarul arsenalelor de rachete disponibile de o parte şi de alta.

Concluzia este că: „O lovitură militară asupra instalaţiilor nucleare ale Teheranului este posibilă… dar este complexă şi de mare risc, lipsindu-i orice asigurare că misiunea va avea o rată de succes mare”.

Prima problemă? Lipsa de informaţii despre zonele respective. Pot fi instalaţii în zone care nu sunt cunoscute, iar o lovitură care nu pune capăt programului nuclear, pentru o periodă de mai mulţi ani nu este eficientă. Serviciile de informaţii sunt divizate asupra datei când programul nuclear iranian poate oferi prima armă nucleară. Perioada este cuprinsă între 2009-2012.Comunitatea de informaţii din SUA estimează că bomba va fi gata undeva înainte de 2013. Evaluările serviciilor de informaţii închid destul de repede fereastra de oportunitate în cazul unui atac – atâta timp cât Iranul are peste 20 de istalaţii unde-şi desfăşoară programul nuclear, dispersate pe întreg teritoriul. Lovirea tuturor este aproape imposibilă. De aceea realizatorii studiului se axează pe lovirea a trei instalaţii, care reprezintă centrul de gravitaţie al programului.Cele trei sunt Isfahan, unde este centrul de cercetări în domeniul nuclear, Natanz unde sunt instlaţiile de îmbogăţire a uraniului şi Arak unde se află instalaţia de producere a apei grele.

Studiul analizează rutele posibile pentru realizarea unei lovituri. Cea mai bună rută se consideră a fi cea care trece peste Siria şi Turcia şi realizează un atac din nordul Iranului. Ruta centrală trece prin Iordania şi este mult mai scurtă, iar ruta de sud trece prin Iordania, Arabia Saudită şi Irak (are implicaţii politice).

Pentru a preveni detectarea avioanelor, IAF va folosi tehnologie de bruiere a comunicaţiilor de la sol şi a radarelor militare, tehnologie deja utilizată în 2007, cu ocazia raidului din Siria de la Dayr az-Zawr. Sistemul de bruiaj a fost instalat pe un avion Gulfstream G550. Un atac asupra instalaţiilor nucleare ar necesita un număr de 90 de avioane, incluzând aici 25 F-15 şi 65 F-16I/Cs, cât şi avioane de realimentare în aer, 5 KC-130H şi 4 B-707s. Alimentarea avioanele se va face atât în drum spre obiective cât şi la întoarcere.

O problemă este faptul că instalaţiile de la Natanz sunt adânc îngropate în pământ (aproximativ 8 m şi protejate de un buncăr de beton de 2,5 m grosime şi acesta, la rândul lui protejat de un alt înveliş de beton). O altă parte este îngropată la 25 de m şi acoperită cu o cupolă de beton. De asemenea apărarea antiaeriană din zonă a fost mult îmbunătăţită. În Natanz sunt 6000 de centrifuge şi se prevede montarea a încă 44000 astfel ca instalaţia să producă aproximativ 500 de kg de uraniu  îmbogăţit pe an, material suficient pentru a produce 25-30 arme nucleare. Israelul a cumpărat din SUA 600 de bombe-denumite „bunker buster”. Una dintre acestea GBU-27 cântăreşte 900 de kg şi poate penetra un zid de beton de 2,4 m. Cealaltă, denumită GBU-28, cântăreşte 2,268 kg și poate pătrunde printr-un zid de beton gros de 6 m şi încă prin 30 m de pământ înainte de a exploda.Problema este ca loviturile să fie livrate pe direcţia proprice penetrării.

Sistemul de apărare antiaeriană al iranienilor se bazează pe baterii Hawk, SA-5 şi SA-2 rachete sol-aer, dar şi pe sistemele de rachete antiaeriene SA-7, SA-15, Rapier, Crotale şi Stiger. 1700 de baterii de artilerie antiaeriene protejază instalaţiile. 158 avioane de luptă sunt destinate luptei în zona de protecţie.Şi peste toate sunt sistemele S-300V (SA-12 Giant) pe care, se pare, ca Rusia le-a livrat în mod secret, Teheranului. Rata de lovire, demonstrată, la un  astfel de sistem este de 20-30%, ceea ce înseamnă că din 90 de avioane inamice, circa 20-25 vor fi lovite.

Lovirea reactorului de la Bushehr poate deveni un dezastru ecologic pentru o zonă de mii de km și ar genera victime incalculabile printre locuitori, urmând ca Bahreinul, Qatarul şi Emiratele Arabe Unite să fie afectate.Rachetele balistice Jericho I, II şi III nu pot fi lovite de sistemele de apărare iraniene. Ele au o rază de acţiune: Jericho I de 500km (o încărcătură nucleară de 20 kilotone),  Jericho II o rază de 1500 km (o încărcătură nucleară de  1 megatonă), iar Jericho III o rază de acţiune de 4800-6500 km (o încărcătură nucleară de câteva megatone). Sudiul nu vede utilizarea capetelor nucleare, dar crede posibilă utilizarea capetelor convenţionale.

 Iranul va reacţiona cu rachetele Shahab-3, a căror rază acoperă Israelul. Acestea  pot fi echipate cu încărcătură chimică. Teheranul va folosi Hezbolahul şi Hamasul pentru răspunsuri în zona de nord şi sud a Israelului. Ele două organizații posedă la ora actuală în jur de 40000 de rachete tip Katiuşa. Posibilele lovituri israeliene în Orientul Mijlociu vor intensifica mişcările şiiţilor în Irak şi ale talibanilor în Afganistan. Iranul va bloca alimentarea cu petrol, către vest, în regiunea Golfului Persic. Relaţiile americanilor cu puterile arabe vor avea de suferit.Siria probabil se va reţine de a porni un conflict cu Israelul.

O concluzie? Israelul are capabilităţile militare să lovească din aer Teheranul, dar aceasta este puţin probabilă datorită consecinţelor. La ora actuală, singura cale care mai poate da rezultate este cea a sancţiunilor sub egida Consiliului de Securitate al ONU. Trebuie ţinut cont de faptul ca forţele militare israeliene nu sunt pregătite pentru un război de durată, fiind instruite pentru conflicate la graniţă, de scurtă durată.  Israelul nu doreşte alterarea relaţiilor cu partenerii arabi din Orientul Mijlociu.

Prin urmare, un atac desfăşurat cu oricare din mijloace prezentate mai sus – cu excepţia rachetelor balistice Jerichos – este puţin probabil. Israelul are nevoie de o coaliţie care să includă şi partenerii arabi (cel puţin ca să accepte tranzitul în spaţiul lor aerian). Dar pentru asta are nevoie de pace cu palestinienii. Atâta timp cât o coaliţie din care să facă parte statele arabe importante  nu este realizată, va trebui ca Orientul Mijlociu să se obişnuiască cu un posibil Iran nuclear.

Doctrina Begin, care stipulează ca nici un stat din regiune nu trebuie să posede arme nucleare, lansată în 1981 se pare că se apropie de sfârşit.Ceea ce s-a produs în Irak – acum 2 decenii – nu mai este posibil astăzi.Dacă iranieni reuşesc să producă arma nucleară, jocul strategic în regiune se schimbă. Ne îndreptăm spre un Orient Mijlociu multi-nuclear şi spre o cursă a înarmărilor nucleare în regiune. De fapt în Orientul Mijlociu a reânceput Războiul Rece, odată derulat în Europa.