Alexandru Grumaz

Odată  cu preluarea oficială a mandatului, în ianuarie 2009, administraţia Obama a hotărât iniţierea unui amplu proces de reevaluare a campaniei din Afganistan. Astfel, noua strategie de stabilizare a Afganistanului, prezentată de preşedintele Obama, cuprinde – pe lângă elemente de noutate – şi numerose lecţii învăţate şi folosite în Irak de trupele americane sub comanda generalului Petraeus. Lecţiile din „reţeta Petraeus” sunt în mare parte operaţionale şi tactice. În schimb teatrele de operaţii din cele două zone diferă în mod evident. În Irak, confruntarea s-a purtat cu gherilele urbane, în timp ce în  Afganistan lupta se dă cu o gherilă rurală, localizată în zona paştună, cu preponderenţă în sudul ţării, aceasta fiind alimentată din Pakistan. Strategia pentru Afganistan are ca obiectiv, crearea, până în 2011, a unei armate naţionale de 134.000 de militari şi a unei forţe de poliţie de 82.000 de oameni. De asemenea, măsura creşterii numărului trupele americane şi a celor aliate, desfăşurate în părţile de sud şi est ale Afganistanului, indică faptul că SUA s-a concentrat pe modificarea raportului de forţe în regiunile controlate de insurgenţa talibană. În acelaşi timp, Washingtonul a deschis canale de comunicaţii cu lumea islamică, a oferit toleranţă, cooperare şi reconstrucţie şi a renunţat la termenii de „război antiterorist“.

 Una dintre lecţiile principale învăţate în Irak de către armata americană a fost aceea că insurgenţa se finalizează prin reconciliere politică, printr-o atentă angajare a structurilor tribale locale şi prin capacitatea de a oferi acestora stimulente reale în vederea captării sprijinului lor. De-altfel, s-a vorbit mult în ultima vreme despre disponibilitatea de a se negocia cu talibanii. O serie de înalţi oficiali americani, precum Richard Holbrooke, generalul Petraeus şi chiar preşedintele Obama, sprijină o astfel de abordare. Mişcarea talibană este departe de a fi o organizaţie ce reflectă un grad de angajare şi loialitate ideologică omogenă. Din 32.000–40.000 de insurgenţi, estimaţi la ora actuală, doar 25% (aproximativ 8.000–10.000) pot fi consideraţi talibani înrolaţi permanent. Ceilalţi (între 22.000 şi 32.000) sunt susţinători de conjunctură, luptători în mişcări de gherilă locale, care acţionează temporar şi pe o bază ad-hoc. Aceştia reprezintă forţa reconciliabilă, restul de 3.000–4.000 de luptători fanatici, care formează nucleul dur, sunt cei cu care nu se poate negocia sub nici un aspect şi care trebuie eliminaţi.

O analiză atentă a strategiei administraţiei Obama pentru Afganistan şi Pakistan ne arată cât de mult depinde succesul militar al Occidentului, în această regiune, de performanţa politică a guvernelor locale. Pilonul principal al strategiei de ieşire a SUA din Afganistan presupune crearea unor structuri de securitate centrale, suficient de puternice pentru a fi capabile să controleze evoluţiile din spaţiul frontierelor naţionale: „putem să plecăm în momentul în care afganii pot să-şi gestioneze singuri problemele de securitate“, declara Richard Holbrooke. Capitalul de legitimitate şi credibilitate al actualului guvern Karzai, la nivelul societăţii afgane, pare de mult epuizat. Percepţia acestuia la nivelul societăţii afgane este aceea a unei structuri slabe disfuncţionale şi în mare parte coruptă. Două familii au avut beneficii substanţiale din 2001 încoace în Afganistan. Familia Karzai împreună cu fratele său Ahmed Wali Karzai şi familia Gul Agha Sherzai, fostul guvernator al provinciei Kandahar (2001-2003), actualmente guvernatorul provinciei Nangarhar. Ambii s-au îngrijit de propriile triburi – neîmpărţind cu celelalte comunităţi tribale din sudul Afganistanului resursele şi contractele de reconstrucţie. Rezultatul: crearea unei ferestre de oportunitate pentru luptătorii talibani din zonă.

Pakistanul –o politică a contrainsurgenţei eşuate? Nu. O verigă foarte importantă în ecuaţia stabilizării Afganistanului. O idee vehiculată în această perioadă a fost aceea că talibanii au fost împinşi de trupele americane în zonele de graniţă pakistaneze. Aserţiune complet falsă. Ideea este că, de-a lungul timpului, guvernul pakistanez a sprijinit insurgenţa talibană de la graniţa cu Afganistanul. Întâi în 1980, în lupta cu sovieticii şi apoi în 1990, când a creat diferite grupuri insurgente, care să lupte împotriva Indiei în Kashmir. Astfel grupările teroriste au devenit un Frankenstein modern al Pakistanului. Este limpede că, după 11 septembrie 2001, generalii armatei pakistaneze au promovat activ o strategie care să îi protejeze, să le ofere un adăpost informal talibanilor, să îi tolereze. Acest lucru nu trebuie însă confundat cu acordarea unui sprijin făţis. Dacă Pakistanul i-ar fi sprijinit pe talibani, aceştia ar fi dispus astăzi de o tehnologie antiaeriană avansată. Pe de altă parte, populaţia locală paştună din Pakistan le oferă adăpost luptătorilor talibani în FATA (un teritoriu altfel necontrolat de către autoritățile centrale pakistaneze). Acum, Islamabadul a pierdut controlul asupra lor. Mulţi s-au alăturat mişcărilor insurgente, precum Teherik-e-Taliban, trecând la acţiuni împotriva militarilor şi ofiţerilor aparţinând Serviciului de Informaţii Interarme pakistanez. Răspunsul Islamabadului este hotărâtor în reluarea controlului în regiunile graniţei de vest, în special în Waziristanul de Nord. Eliminarea insurgenţei interne a devenit, în sfârșit, o prioritate naţională. 

Cheia soluţionării situaţiei din Afganistan este de fapt rivalitatea dintre Pakistan şi India. Este un război purtat de cele două în Afganistan, cu India sprijinind guvernul Karzai şi Pakistanul sprijinind grupările de talibani afgani. Recenta întâlnire dintre primul ministru Manmohan Sing şi omologul său Yousuf Reza Giliani, de la Thimpuh, capitala micului Regat Buthan, situat la graniţa Chinei cu India, locul de desfăşurare a summitului pentru dezvoltare regională a opt ţări din Asia de sud, a avut conotaţiile restartării relaţiilor bilaterale dintre cele două puteri nucleare. Convorbirile dintre Islamabad şi New Delhi au fost întrerupte după atentatele, din 2008, de la Mumbai, soldate cu 166 de morţi. Guvernul indian a imputat responsabilitatea acestor atacuri teroriste unor militanţi cu baza în Pakistan şi a solicitat aducerea acestora în faţa justiţiei. Întâlnirea a marcat o schimbare în atitudinea oficialilor indieni, aceştia acceptând reluarea discuţiilor la nivelul miniştrilor de externe. Presiunea Washingtonului asupra celor două capitale a redeschis calea dialogului şi a evitat pentru a doua oară, în şase ani, un conflict armat între cele două. SUA doreşte un Pakistan stabil şi nu măcinat de propria insurgenţă şi o Indie care să nu graviteze în jurul Kremlinului, dar care să fie implicată în procesul de pace din zonă. În noile condiţii, Islamabadul se va concentra pe graniţa de vest şi va muta peste 100.000 de militari de la graniţa cu India la frontiera cu Afganistanul.  

Unde ne aflăm în acest moment în Afganistan? Primul lucru pe care trebuie să ni-l amintim este că talibanii nu pot învinge Statele Unite în teatrul de operaţiuni. Pur şi simplu nu dispun de puterea de a face acest lucru. Acelaşi lucru îl putem afirma şi despre Vietcong sau despre mujahedinii anilor ‘80, care au luptat împotriva sovieticilor. Nici Statele Unite, nici Uniunea Sovietică nu au fost cu adevărat învinse, însă voinţa lor politică de a continua lupta s-a epuizat, până când, în cele din urmă, s-au retras. Astăzi, în Afganistan, nu ne aflăm foarte aproape de un astfel de moment, în ceea ce îi priveşte pe americani, dar cred că suntem destul de aproape în ceea ce îi priveşte pe mulţi dintre europeni sau pe canadieni. Al doilea lucru este că nu poţi stabiliza Afganistanul, fară sprijinul Pakistanului şi a Indiei. A vorbi în cazul Afganistanului de crearea unui stat centralizat puternic nu este oare un fel de Arnheim[i], adică „un pod mult prea îndepărtat”? Pentru că, în definitiv, aici nu ne confruntăm cu o reconstrucţie a statului, ci cu o construcţie a sa din temelii. Cine îşi va asuma costurile financiare? Efortul trebuie să fie colectiv, beneficiile, sunt în mod sigur, globale.  

[i] În cel de-al II-lea Război Mondial în localitatea olandeză Arnhei, în septembrie 1944, s-a derulat operaţiunea Market Garden unde Diviza 1 Aeropurtată britanică şi Brigada 1 Paraşutişti poloneză au avut ca misiune paza podului peste râul Rin. Misiunea a eşuat.