Alexandru Grumaz

Plasată într-o regiune de mare importanţă strategică, aproape de Europa, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Caucaz şi Africa de Nord, Turcia este o ţară de importanţă strategică, poartă de intrare în Orient. Secole de-a rândul Imperiul Otoman a stăpânit un teritoriu vast şi a fost extrem de puterinc, având ca apogeu secolele XIV şi XVI. Odată cu independenţa Greciei declarată în 1821, urmată de retragerea trupelor otomane din Balcani la mijlocul secolului XIX-lea, centrul de gravitaţie al fostului Imperiului Otoman s-a mutat în mod inexorabil către est. În 2009, recunoscând importanţa ţării, preşedinte american Barack Obama a decis să facă prima vizită oficială în străinătate la Ankara.  

La conducerea Turciei, în urma alegerilor din 2002, a venit Partidul Justiţiei şi Dezvoltării. În ultimii opt ani, administraţie de la Ankara a corectat deteriorarea economico-socială din trecut şi a asigurat o creştere economică remarcabilă. Primul ministru Recep Erdogan a adoptat o politică de atenuare a secularizării stricte a societăţii impusă de militarii turci şi, fără să promoveze fundamentalismul, a permis restabilirea identităţii musulmane a turcilor. Această politică a creat sentimente favorabile faţă de actuala administraţie de la Ankara, în celelalte ţări predominant islamice. De altfel, Turcia şi-a consolidat în ultima vreme legaturile cu Iranul şi Siria în timp ce relaţiile cu Israelul, odinoară aliat strategic, s-au racit considerabil. Premierul Erdogan şi ministrul de Externe Ahmet Davutoglu au fost primiţi cu braţele deschise în ţările arabe şi în statele islamice din zona Mării Caspice. De foarte mulţi ani, Turcia face eforturi pentru a fi primită în Uniunea Europeană, fără nici o garanţie însă la orizont că acest proces se va încheia cu succes. Dezamăgiţi de lipsa apropierii de UE turci se orientează spre Orient. Lunga perioadă din trecut, dedicată unei politici de autoizolare regională, a fost înlocuită cu o deschidere exemplară faţă de toate ţările din vecinătate.  În general, Turcia duce o politică externă sintetizată de conceptul: zero probleme cu vecinii. Guvernul Erdogan a semnat acorduri de cooperare politică, economică şi de securitate cu statele arabe dar şi cu Iran, Azerbaidjan, Turkmenistan şi Kazahstan. În 2009, preşedinţii Kazahstanului şi Turciei au semnat un acord de securitate prin care au decis să organizeze exerciţii militare comune, iar Ankara s-a obligat să instruiască, să modernizeze şi să furnizeze armament pentru armata Kazahstanului.

De remarcat că ofensiva turcă se îndreaptă în prezent către unele ţări emergente, precum Brazilia. Recentul acord semnat de Brazilia şi Turcia cu Iran, pentru a-i furniza uraniu îmbogăţit a avut o anumită rezonanţă mediatică deşi el s-a constituit, în realitate, într-o încercare de a impiedica impunerea de noi sancţiuni, ce urmează  a fi luate de Consiliul de Securitate al ONU împotriva Teheranului. Evident, Turcia este tot mai vizibilă pe plan diplomatic internaţional: îşi strânge relaţiile cu Rusia, vrea să investească în Africa şi îşi oferă serviciile şi în contextul negocierilor de pace din Orientul Apropiat.

Privită din perspectiva istorică, ca o consecinţă a sfârşitului Războiului Rece, poziţia Turcia a devenit mai puţin dependentă de SUA în privinţa asigurării propriei securităţi. Finalul confruntării din Europa a deschis oportunităţi noi economice şi politice de interes vital pentru Ankara. Viitorul pe care-l croieşte acum Turcia nu coincide decât parţial cu interesele UE şi ale SUA în regiune. Stabilitatea Levantului dată cândva, de relaţia strategică dintre Israel şi Turcia s-a evaporat. Războaiele din Irak şi Afganistan au creat un vid de putere care a permis Turciei să-şi consolideze influenţa politică, economică şi de securitate, să-şi redefinească interesele naţionale. În 2003 Parlamentul Turciei nu a aprobat folosirea propriului teritoriu de către armata SUA pentru invadarea Irakului. Deşi Ankara l-a considerat pe Sadam Hussein un dictator, atât timp cât a fost la putere, acesta a ţinut sub presiune comunitatea kurdă din nordul ţării. Odată cu dispariţia lui problema kurdă a devenit un pericol la adresa securităţii naţionale a Turciei. Acum pericolul este dat de posibila secesiune a teritoriilor kurde din Irak. A urmat apoi influenţa iranienilor la Bagdad, o altă consecinţă a conflictului. În aceste condiţii cadrul strategic pe care s-a bazat politica turcă de ani buni a fost subminat, necesitând o nouă construcţie. Implicarea activă în problemele regionale, dată de noile condiţii cât şi dorinţa de hegemonie regională a Ankarei a rupt practic relaţia cu Israelul. Relaţia, construită în ani îndelungaţi de cele două armate, a dus pe de o parte la stabilitate la graniţa cu Siria şi pe de altă parte la importul de tehnologie militară israeliană, imposibil, altfel, de accesat de către armata turcă. În 2008 odată cu conflictul din Gaza, Turcia s-a delimitat de modul de acţiune al Israelului şi a intrat pe un curs anti-israelian puternic. Deşi în turneu la Ankara, premierul israelian de atunci Ehud Olmert, nu l-a inştiinţat pe omologul său turc de ce urma să aibă loc în câteva zile: atacul forţelor israelien în fâşia Gaza. Ankara a considerat momentul ca unul al neîncrederii. Consecinţă: premierul Erdogan a fost unul din primii lideri care a recunoscut legitimitatea guvernului Hamas în Gaza. A urmat apoi evenimentul de la Davos din 2009, unde premierul turc Recep Tayyip Erdogan si-a exprimat furia în timpul unei dezbateri asupra problemei Gaza, prin parăsirea audienţei, reproşând organizatorilor că îl impiedică să vorbească după o lungă intervenţie a preşedintelui israelian Shimon Peres. Criza actuală, generată de atacul israelian asupra unui convoi de nave umanitar în largul Fâşiei Gaza a condus la o recunoaştere de facto a Turciei ca actor major în regiune, situaţie ce a îngrijorat Iranul. Teheranul  îşi vede ameninţată poziţia de principal susţinător al cauzei palestiniene, poziţie bazată pe sprijinul acordat grupărilor care se opun Israelului, Hamas şi Hezbollah. Ankara a acumulat credibilitate atât internă cât şi externă, în lumea musulmană, deoarece a sprijinit flotila şi s-a distanţat faţă de aliatul său, Israel. Evenimentele au ajutat partidul de guvernământ să crească în sondaje în faţa de opoziţiei-Partidul Republican al Poporului-care a ales recent un nou lider- Kilicdaroglu Kemal, cu care speră să căştige următoarele alegeri din 2011. În cele din urmă, această competiţie se desfăşoară între două puteri emergente care folosesc situaţia actuală pentru a-şi atinge propriile scopuri. Iranul ştie că Turcia are mai multe resurse şi avantaje geopolitice pentru a fi un adevărat hegemon regional. O întrebare se ridică: se poate aprecia că pe fondul evoluţiilor diplomatice recente, Ankara se îndepartează de Occident ? Guvernul turc a dat asigurări că nu va întoarce spatele aliaţilor occidentali, dar a subliniat că nu-şi poate ignora vecinii de la est. Întâlnirea dintre secretarul de stat american Hillary Clinton şi omologul său turc Ahmet Davutoglu a scos la iveală nemulţumirea celui din urmă referitoare la răspunsul american la actuala criză. America a solicitat o investigaţie a evenimentelor şi a criticat în termeni rezonabili acţiunile Israelului. Este clar că interesle celor două nu coincid în totalitate, problema actuală fiind negocierea diferendelor. Nu exista nici o garanţie că Turcia va juca un rol eficient în rezolvarea problemelor cronice ale regiunii, în conditiile în care alte ţări au eşuat în acest sens în decursul ultimelor decenii. Politica „all-inclusive” a turcilor şi cea de echidistanţă satisfac dorinţele „actorilor” regionali şi  îi asigură pe aceştia că natura politicilor este una constructivă. Prin urmare politica externă a Turciei a dobândit o profunzime strategică. 

„Strategie profundă” este titlul manifestului politic lansat de actualul ministru de externe turc. Manifestul stărneşte „nedumerire” în cancelariile europene. Acesta le aduce aminte conaţionalilor turci că „legăturile tradiţionale ale Turciei cu Vestul nu mai sunt într-un un proces de prietenie continuă”. Se pare că actuala adminstraţie de la Ankara îmbrăţişează tot  mai mult teoria lui Samuel Huntington. De ce parte a „frontierei” se va situa actuala administraţie de la Ankara? Rămâne de văzut în lunile ce urmează în funcţie de răspunsul opoziţiei kemaliste şi al militarilor…dacă acesta din urmă mai contează.