Alexandru Grumaz

 

 

 

 

 

 

 

 

               În perioada 26-27 iunie 2010, va avea loc la Toronto (regiunea Ontario, Canada) reuniunea la varf a G20. Şefi de stat şi de guvern din 19 ţări şi Uniunea Europeană  se reunesc pentru a stabili agenda reformei sistemului financiar bancar internaţional şi viitoarele strategii de relansare economica şi de depăşire a crizei capitalismului global. Membrii G20 sunt: Africa de Sud, Arabia Saudita, Argentina, Australia, Brazilia, Canada, China, Coreea de Sus, Franta, Germania, India, Indonezia, Italia, Japonia, Mexic, Rusia, Turcia, Marea Britanie, SUA, Uniunea Europeana. Grupul s-a infiintat în 1999, alăturând pe de-o parte ţările cu economiile cele mai puternice cât şi un grup de ţări cu economii emergente de fapt economii considerate a fi cele mai dinamice. G20 reprezintă cadru institutional în care reprezentanţii ţărilor dezvoltate cât şi a celor emergente pot schimba puncte de vedere asupra reglementarii economiei mondiale în vederea armonizării funcţionării ei. De remarcat că ţările membre ale G20 reprezintă circa 90% din PIB-ul mondial, 80% din comertul mondial (inclusiv schimburile intracomunitare din Uniunea Europeana) şi 2/3 din populatia mondiala.

Reuniunea de la Toronto va fi precedată de o reuniune a G8 (Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Marea Britanie, Rusia şi SUA) la Huntsville.

În pregătirea reuniunii preşedintele Barack Obama, a transmis o scrisoare liderilor G20 (o copie în engleză este prezentată mai jos) prin care le solicita stabilirea unor cerinţe de capital şi lichiditate uniforme, coerente şi solide care să se aplice bancilor comerciale şi i-a avertizat pe liderii Uniunii Europene să nu slabească măsurile de stimulare financiara a economiilor de o maniera care ar putea compromite întregul proces de recuperare a economiei mondiale după prezenta criza economică. SUA sunt în plin proces de reformare a reglementarii propriului sistem financiar iar declaraţia lui Obama accentuează faptul că reuniunea de la Toronto trebuie să pună la punct un cadru comun pentru reforma bancară. Este cunoscut faptul că instrumentele derivate de pe pietele internaţionale de capital sunt considerate responsabile în buna masura de declanşarea crizei financiare care a precedat actuala criza economică. Din această cauză se insistă asupra reglementarii efectului de levier, pe pietele de capital, mai ales în ceea ce priveşte instrumentele derivate, cărora trebuie să li se impună mai multă transparentă.  Preşedintele Obama este nemulţumit de faptul că obiectivele propuse la Pittsburgh au rămas doar pe hârtie.

Scrisoarea preşedintelui american refirmă dorinţa de unitate în privinţa adoptării de măsuri concrete şi de eliminare a divergenţelor. Deşi China nu este nominalizată, din scrisoare răzbat elemente care ne duc cu gândul spre politica Beijingului. Una din critici este cea referitoare la reducerea dependenţei faţă de exporturi.  Reechilibrarea economiei globale prin reducerea excedentelor comerciale mari din China a fost un obiectiv principal convenit la Pittsburgh. Progresele pe această linie au fost modeste, China nu a reuşit să-şi facă mai scumpe exporturile dar nici să-­şi deprecieze moneda în raport cu dolarul. Beijingul a promis ca din 19 iunie va face ca rata de schimb a Yuanului să devină una flexibilă.Va fi bine? Se pare că experţii nu sunt întru totul de acord. Faptul ca Yuanul a ramas fixat faţă de dolar a fost, cu adevarat, sursa de stabilitate a economiei chineze şi a celei mondiale. Raportarea  Yuanului la dolar a dat mai multa încredere ţărilor asiatice în pozitia lor comercială, legând doi dintre cei mai mari consumatori, SUA şi China, unul de altul. De asemenea, a fost o “ancora” pentru politicile monetare a tarilor exportatoare. Rata flexibilă a Yuanului este totuşi o decizie politică a Beijingului care-i asigură restructurarea economiei, reducerea inflatiei şi a „efectului de bubbles” pe piaţa bursieră şi imobiliară, dar şi rezolvarea în parte a dezechilibrelor comerciale.Totuşi, trebuie luat în considerarea faptul că liderii chinezi nu au anunţat o schimbare rapidă, ci, mai degraba, au facut un gest simbolic, pentru a-i reduce la tacere pe criticii americani, inainte de summit-ul G20 ce va avea loc la Toronto. Deocamdata, investitorii vad miscare chinezilor drept un semn al încrederii în redresarea economiei mondiale, avand în vedere ca fixarea Yuanului în raport cu dolarul american a fost o masura pentru protejarea economiei chineze în faţa crizei financiare globale. De remarcat că o apreciere a Yuanului ar putea determina mai multi investitori să actioneze în China, majorand rezervele valutare ale tarii. Acest lucru înseamna că banca centrala chineza va fi nevoită să cumpere euro si lire sterline, pentru a menţine echilibrul rezervelor, forţand o apreciere a celor doua monede europene. În această situaţie cel mai mult ar avea de suferit moneda euro. Euro pare acum o monedă nedorită pe piaţa monetară, o monedă care complică coşul valutar internaţional. Încrederea în euro este la cele mai scăzute cote de la apariţia ei pe piaţa monetară.

Politica Chinei şi a ţărilor asiatice a dus la scoaterea din criză a economiei globale dar datorită politicilor industriale şi monetare ale ţărilor din zonă le-a permis acestora să stocheze la „ciorap” rezerve de valută de ordinul trilioanelor de dolari.

Divergenţele asupra modului de rezolvare a crizei din Grecia sau a palnurilor de austeritate pe care Germania Franţa şi Anglia vor să le impună fac colaborarea de la summit greu de digerat. Europa şi SUA nu sunt total desincronizate dar există multe puncte de vedere diferite. Cu o saptamana înainte de Summitul G20, cancelarul german Angela Merkel şi presedintele american Barack Obama au pozitii divergente cu privire la strategia ce trebuie adoptata pentru iesirea din criza. Cancelarul german merge pe ideea consolidarii sistemului de finante publice şi pe faptul că nu mai trebuie pus accentul pe programele de relansare economică anticriza, în timp ce presedintele american este adeptul programelor de relansare rapidă.

Liderii europeni reuniţi zilele acestea la  Bruxelles au aprobat “testele de stres” pentru bănci în vederea clarificării sănătăţii financiare a sistemului bancar de pe continent – un prim pas cerut şi de administraţia Obama. De asemenea s-a convenit asupra principiilor generale ale reformei financiare, cum ar fi o mai bună reglementare a tranzacţionării instrumentelor derivate şi taxe noi pentru sectorul bancar care să finanţeze plata costurilor crizei finaciare.

Scrisoarea lui Obama a subliniat necesitatea de a asigura creşterea economică, în schimb în declaraţia de după reuniunea de la Bruxelles a UE, s-a vorbit despre „riscurile majore” generate în cazul în care guvernele europene nu taie rapid cheltuielile. În timp ce administraţia Obama vrea să impună o taxă numai pe cele mai mari instituţii financiare, europenii doresc să urmeze o impozitare extinsă, la nivel mondial cu privire la toate tranzacţiile financiare şi UE este fermă pe poziţie, referitor la această propunerea.

Liderii G20 speră ca economia globala să aiba o recuperare integrala cat mai curand, în ciuda faptului ca ţările au un ritm diferit de iesire din recesiune şi de revenire la crestere. In timp ce tarile emergente îşi vad nestingherite de creşterea economică, Europa este în covalescenţă, coplesită de criza datoriilor.

Principala provocare a membrilor G20 este aceea de a dezvolta o strategie comună şi  un calendar de masuri de stimulare a economiei mondiale, asigurand în  acelaşi timp stabilitate fiscală şi financiară pe termen mediu. De unde ar putea veni soluţia? Ea ar putea fi urmarea efectelor combinate ale declinului monedei euro, care sporeste exporturile europene, şi a dinamismului crescând al ţărilor emergente, a caror cerere internă a început să arate semne încurajatoare.

Pentru a realiza o creştere echilibrată la nivel mondial, este necesară schimbarea politicii monetara chineze (yuanul este in prezent subevaluat) şi să aibă loc reforme structurale în China şi în ţări precum Germania şi  Japonia, care încă mai depind în mare masură de exporturi. Ele trebuie să asigure un consum intern echilibrat cu exporturile.

La summitul de la Toronto ţările G 20 vor trebui să convină asupra unei taxe speciale pentru sectorul bancar. Acest lucru a creat deja disensiuni în cadrul G20. Statele Unite ale Americii, Germania, Franta si Marea Britanie au deja proiecte în  acest sens, în schimb Canada, Brazilia, Australia şi  India se opun ca bancile lor să plateasca greşelile facute de institutiile financiare straine. În aceste conditii dificile, şefii de stat şi de guvern participanţi ar trebui să încerce să gasească un compromis la Toronto, pentru a mulţumi pe toată lumea.

Probabil că reuniunea va soluţiona o parte a propunerilor de pe agenda de lucru. Consensul va fi  însă definitoriu auspra unei guvernări globale care să ne ferească de crize de genul acesta- finaciare şi economice-din care multe state vor ieşi foarte greu sau pierderile pentru generaţiile următoare vor fi irecuperabile. Buna guvernanţă locală alături de cea globală va duce la o simbioză benefică tuturor.

Summitul G20  urmăreşte atenuarea crizei economice globale prin acţiuni economice executate în comun sau măcar coordonat. Criza economică mondializată, a adus pentru prima dată, din vremuri uitatea, scăderea PIB-ului global şi a  demonstrat că nu doar schimbarea climatică este “o problemă multipolară care cere soluţii multipolare”.A demonstrat de asemenea că economiile emergente au încă nevoie de economiile industrializate – ca şi invers. Pe termen mai lung, puterile tradiţionale sunt însă provocate de puterile emergente. Reuniunea G20 readuce pe prim plan cererile pentru o nouă guvernanţă globală exprimate clar la  summitul G8 de la Londra, din 2009. Se pomeneşte din nou de un Bretton Woods II, dar sunt presiuni tot mai puternice şi asupra reformării Consiliului de Securitate. Cum îşi pot SUA sau UE menţine statutul internaţional pe fondul ascensiunii unor noi puteri? Vin acestea cu idei economice sau politice noi sau vor adera la sistemul de norme euro-atlantice?. Personal cred că sistemul euro-atlantic este unul viabil ce aduce soluţii nu dorinţe exprimate de diverse guverne din ţările emergente. Alianţele de conjuctură nu sunt propice unei soluţionări a crizei. Repet-consensul la G20 este soluţia crizei actuale. Dacă discutăm despre viitor acesta ar trebui centrat pe construcţia numită UE. Din păcate statele europene preferă,încă, în ultimă instanţă, să acţioneze ca entităţi independente, mai degrabă decât ca un ansamblu coerent. Ele vor refuza să-şi asume sacrificiile necesare pentru a acţiona unitar (pe o singură voce) atunci când contează cu adevărat. În aceste condiţii Europa ar putea să devină din ce în ce mai irelevantă în spaţiul politicii internaţionale. Europa trebuie să-şi asume viitorul cu o singură voce. UE a jucat un rol economic important şi a fost un instrument util în extinderea şi consolidarea instituţiilor democratice în Europa Centrală şi de Est. În această periodă, mai ales datorită crizei din Grecia, UE a demonstrat că nu este un actor coerent şi unitar; nu vorbeşte pe o singură voce în probleme cheie de politică financiară economică externă sau de apărare. Naţionalismul rămâne o forţă puternică în Europa. Proiectul comunitar trebuie să redevină coerent şi relevant altfel Europa iese din cărţi. Bruxellesul va trebui să-şi redefinească rolul de regizor pe scena europenă.

Obama’s letter to the Group of 20 countries on financial and foreign exchange reform:

 

Dear G-20 Colleagues:

 When we met in London in April of 2009, we were facing the worst worldwide economic crisis since the 1930s. We acted with unprecedented speed and aggressive action to boost demand and repair our financial systems. It worked.

In Pittsburgh, with recovery beginning to take hold, we agreed to work together to achieve a more balanced pattern of global growth and financial reforms to strengthen our financial system and protect our economies from instability.

In Toronto, we meet at a time of renewed challenge to the global economy. We must act together to strengthen the recovery. We need to commit to restore sustainable public finances in the medium term. And we should complete the work of financial repair and reform.

Our highest priority in Toronto must be to safeguard and strengthen the recovery. We worked exceptionally hard to restore growth; we cannot let it falter or lose strength now. This means that we should reaffirm our unity of purpose to provide the policy support necessary to keep economic growth strong. It is essential that we have a self-sustaining recovery that creates the good jobs that our people need. In fact, should confidence in the strength of our recoveries diminish, we should be prepared to respond again as quickly and as forcefully as needed to avert a slowdown in economic activity.

A strong and sustainable global recovery needs to be built on balanced global demand. Significant weaknesses exist across G-20 economies. I am concerned by weak private sector demand and continued heavy reliance on exports by some countries with already large external surpluses. Our ability to achieve a durable global recovery depends on our ability to achieve a pattern of global demand growth that avoids the imbalances of the past. In Pittsburgh, we agreed that countries with external surpluses would need to strengthen domestic sources of growth. Leaders and governments will need to decide for themselves how to achieve that objective. In some countries, strengthening social safety nets would help boost low levels of consumption. In others, product and labor market reforms could strengthen both consumption and investment. I also want to underscore that market-determined exchange rates are essential to global economic vitality. The signals that flexible exchange rates send are necessary to support a strong and balanced global economy.

We need to commit to fiscal adjustments that stabilize debt-to-GDP ratios at appropriate levels over the medium term. I am committed to the restoration of fiscal sustainability in the United States and believe that all G-20 countries should put in place credible and growth-friendly plans to restore sustainable public finances. But it is critical that the timing and pace of consolidation in each economy suit the needs of the global economy, the momentum of private sector demand, and national circumstances. We must be flexible in adjusting the pace of consolidation and learn from the consequential mistakes of the past when stimulus was too quickly withdrawn and resulted in renewed economic hardships and recession. For our part, we will pursue measures to support the recovery in private demand and return the unemployed to work. At the same time, we recognize the importance of setting a credible medium-term fiscal path: that  is why my Administration will cut the budget deficit we inherited in half by FY 2013 and work to reduce our fiscal deficit to 3 percent of GDP by FY 2015, which will stabilize the debt-to-GDP ratio at an acceptable level in that year.

To support the recovery and strengthen the ability of our financial systems to deliver needed credit, we must maintain the momentum of financial repair. Resolving ongoing uncertainty about the transparency of bank balance sheets and the adequacy of bank capital, particularly in Europe, will help reduce financial market volatility and the cost of borrowing. We should support efforts to enhance transparency and increase disclosure by our large financial institutions and to act, where necessary, to strengthen the capital positions of our banks. Our ability to grow without the excesses that that put our economies at risk two years ago requires that we accelerate our efforts to bring needed financial reforms to completion. In the U.S., both houses of Congress have passed comprehensive financial regulatory reform bills. We must reiterate our commitment in Toronto to a common framework for reforms that provide:

• more stringent capital and liquidity requirements: We want our negotiators to reach agreement on a new capital framework we can endorse in Seoul that will include higher common equity requirements, tighter definitions of capital, a simple mandatory leverage ratio, and appropriate liquidity requirements. While we consider reasonable transition measures, we must not lose sight of the need to make sure our financial institutions have the capital needed to withstand future stresses;
•  stronger oversight of derivatives markets: We want our negotiators to reach agreement to put in place across the major financial markets a consistent framework for oversight of derivatives markets. We should subject all dealers and all major participants in the derivatives markets to supervision and regulation, including conservative capital and margin requirements, disclosure and reporting requirements, and strong business conduct standards to mitigate the potential for systemic risk and market abuse.
• more transparency and disclosure to promote market integrity and reduce market manipulation; and
•  more effective framework for winding down large global firms, along with principles for the financial sector to make a fair and substantial contribution towards paying for any burdens it creates in a way that protects taxpayers, creates a level playing field, and reduces risks to our economies.

In Toronto, I also look forward to working on our action agendas on issues ranging from energy and development, to governance reform of international financial institutions.

Together, we designated the G-20 as the premier forum for international economic cooperation. It is important that the G-20 demonstrates its continued determination to work collectively to address the renewed challenges facing the global economy. I look forward to seeing you in Toronto and reaffirming our unity of purpose and resolve.