Calea ferată Baku-Tibilisi-Kars denumit şi noul drum de fier al mătăsii va lega bogata regiune în petrol a Mării Caspice de Turcia şi apoi mai departe de Europa. În sfârşit Turcia va avea o cale directă spre Caucaz. Regiunea dintre Marea Neagră şi Marea Caspică denumită după lanţul muntos care-o străbate, este un tărâm la confluenţa dintre Asia şi Europa, o zonă arhaică şi exotică, o lume fascinantă şi crudă cu propriile legi şi cutume vechi de milenii. Arhietipul masculin Djighitul luptătorul mândru şi neânduplecat care pândeşte ca un vultur trecătorile sălbatice din munţii cei mai înalţi ai Europei este glorificat în floclorul şi tradiţiile locale. Identificarea cu acest luptător ideal, mândru şi rebel care sfidează puterea Moscovei este prezent în gena fiecărui baiat care a văzut lumina zilei la poalele Caucazului. Fie georgian, cecen, cerchez, ingus, azer, avar, osetin, dargin sau daghestanez băiatul visează să ajungă Djighit. În acesată zonă, la intersecţia a trei imperii, călcate de numeroase triburi nomade invadatoare, cele peste 27 de etnii distincte care locuiesc pe aceste teritorii, unde cutumele sunt la loc de cinste iar popoarele de aici şi-au făcut din încăpăţânare şi mândrie scut, iar din curaj sabie, nu exizstă cale de întoarcere. De peste 150 de ani ruşii, fie sovietici sau imperiali, s-au străduit să-i supună. Stalin i-a deportat şi ei s-au întors înapoi. I-a trecut prin foc şi sabie şi au renăscut. Sunt celebre vorbele capetenii cecene adresate generalului rus Bariatinsky, referitoare la invazia acestora în teritoriile caucaziene: „Vă minţii singuri crezând că ne-aţi cucerit.Nu ne cunoşteţi.Noi vom trăi tot după legile noastre, voi nu puteţi înţelege.Băieţii noştri vor creşte aidoma vulturilor turbaţi.Nepoţii voştri vor fi prăzile lor”. Acesta este Caucazul pe care şi-l dispută Turcia şi Rusia acum.
Pe acolo trece de milenii drumul mătăsii. Transportul între Asia şi Europa nu a fost niciodată uşor.Ca să treci dinspre o mare spre alta navigai pe Don dinspre Marea Azov, apoi străbăteai călare stepa şi din nou navigai pe Volga până la Marea Caspică. Calea ferată ce va fi gata în 2012 va porni din capitala Azerbaigianului, Baku, va străbate capitala Georgiei, Tibilisi şi apoi se va opri în oraşul turcesc Kars. La fel ca şi conducta Baku-Tibilisi- Ceihan-deschisă în 2005 pentru a transporta petrol de la Baku în portul de la Mediterană, noua alianţă între Turcia, Georgia şi Azerbaigian consolidează influenţa economică a Ankarei în zona caucaziană. Turcia aliatul SUA în timpul Războiului Rece încă aşteaptă o invitaţie a UE pentru a se alinia ţărilor democratice din Vest. Este o soluţie ca privind spre Est să devii indispensabil Europei? Probabil. Cert este că influenţa Ankarei se măreşte în Caucaz. După ce tunelul Marmaray se va deschide în 2013, trecând pe sub Bosfor spre Istambul, Orient Expresul ce va pleca de la Paris va putea ajunge în Baku. În tot acest nou aranjament geopolitic caucazian Armenia a rămas în afară. Relaţiile îngheţate în 1993 din cauza conflictului din Nagorno-Karabah s-au ameliorat anul trecut prin semnarea acordului între cele două ţări. Acordul însă nu rezolvă fondul problemelor: recunoaşterea genocidului din1915 asupra armenilor şi nici dorinţa turcilor de a soluţiona pe cale rezoluţiilor Consiliului de Securitatea al ONU conflictul din Nagorno-Karabah. Cum cea mai importantă punte de comunicţii dintre cele două, podul peste Râul Akhuyar, este prăbuşită, greu de crezut că în condiţiile actuale când ruşii instalează baze militare în Armenia relaţiile se vor revigora. Noul drum aduce prosperitatea economică a turcilor în Caucaz. În aceste condiţii se preconizează un joc între Turcia şi Rusiei în Caucaz similar celui din Marea Neagră? În septembrie 2008 Rusia şi Turcia au pus la cale un plan privind crearea unei noi aliante: „Platforma pentru securitate şi stabilitate în Caucaz”. În cazul în care se va ajunge la acest deziderat el va permite Moscovei şi Ankarei să-şi consolideze poziţiile în regiunea caucaziană, slăbind astfel influenţa Washingtonului. Sfârşitul Războiului Rece a dus la deblocarea relaţiilor ruso-turce iar bâjbâiala Moscovei datorată destrămării imperiului comunist a sporit marja de manevra a Ankarei în Caucaz. De fapt percepţia în străinătate a Turciei că ar fi un vasal al Statelor Unite s-a spulberat în 2003, când parlamentul de la Ankara a refuzat să permită militarilor americani să deschidă un al doilea front împotriva Irakului prin Turcia. Degradarea relaţiilor bilaterale turco-americane ridică un semn de întrebare asupra interesului Turciei în păstrarea actualului status quo internaţional. Venirea la puterea a elitelor Anatoliene prin intermediul Partidului Justiţiei şi Dreptăţii poate avea în viitor efecte nebănuite asupra politicii externe turce. Lipsa unei prezenţe solide europene şi ruse în Orientul Mijlociu a facilitat sporirea influenţei Turciei în această regiune şi explică tonul critic la adresa Americii şi Israelului adoptat de Ankara cât şi apropierea de Siria şi Iran. Ce ar putea schimba trendul actual? O aderarea a Turciei la proiectul UE ar face ca Ankara să fie mai maleabilă în privinţa chestiunii Mării Negre, a insulelor din Marea Egee sau a unificării Ciprului. Aderarea ar însemna şi o diversificare a rutelor de transport energetic şi asigurarea securităţii energetice a continentului european. O Turcie membră a UE nu ar periclita actualul status quo şi ar contribui la sporirea influenţei politice, a puterii militare şi a prosperităţii proiectului european. În schimb tergiversarea aderării duce precum vedem la abandonarea, încet dar sigur a aspiraţiilor occidentale ale acesteia şi reduce marja de manevră a UE în spaţiul musulman.Venirea la putere a Partidul Justiţiei şi Dezvoltării prin reformele impuse a de primul ministru Recep Erdogan a atenuat secularizarea strictă a societăţii impusă în trecut de militarii turci şi, fără să promoveze fundamentalismul, a permis restabilirea identităţii musulmane a turcilor. Această politică a creat un val de simpatie faţă de Turcia în celelalte ţări predominant islamice. Premierul Erdogan şi ministrul de Externe Ahmet Davutoglu au fost primiţi cu braţele deschise în ţările arabe, la Teheran,în statele islamice din zona Mării Caspice dar şi în Bosnia –Herţegovina europeană. Politica de autoizolare regională a fost înlocuită cu o politică a uşilor deschise către ţările din vecinătate. Ministrul de externe Davutoglu a pus bazele unei politici bazată pe stabilirea relaţiilor de cooperare multilaterală cu statele din regiune, considerând că avansarea interdependenţei reciproce între vecini evită situaţii conflictuale şi asigură stabilitate. Guvernul Erdogan a semnat acorduri de cooperare politică, economică şi de securitate cu statele arabe şi cu Iran, Azerbaidjan, Turkmenistan şi Kazahstan.Pe linie militară un exemplu elocvent sunt relaţiile cu Azerbaigianul şi Kazahstanului. Turcii au construit o bază navală la Aktan şi instalaţii portuare la Yeralievo în Kazahstan şi au furnizat armament celor două.
În anii 90, înainte de victoria electorală a Partidului Justiţiei şi Dezvoltării, când perspectivele de pace între Israel şi palestinieni păreau realizabile, Turcia a avut relaţii excelente şi un adevărat parteneriat strategic cu statul Israel. Ambele ţări beneficiau:Israelul îşi diminua starea de izolare regională şi, profitând de aspectul de „alianţă“, putea pune presiune asupra Siriei. În schimb, Turcia obţinea din Israel armament şi tehnologie avansată inaccesibile din SUA sau UE. În urma alegerilor din 2002, relaţiile dintre Ankara şi Ierusalim s-au răcit deşi vizita din 2002 a lui Erdogan în Israel a fost considerată un succes iar relaţia lui cu Ariel Sharon una de prietenie. Atunci s-au încheiat 17 acorduri economice între cele două state s-a vizitat şi s-a semnat în cartea Memorialului Holocaustului la Yad Vashem. Turcia a devenit negociatorul între Damasc şi Tel Aviv. Norii neînţelegerilor au apărut odată ce Erdogan a denunţat politica Israelului în Cisiordania şi în Gaza, a primit în vizite amicale reprezentanţi ai organizaţiei palestiniene Hamas şi a condamnat incursiunile militare ale armatei israeliene în Liban şi în Gaza. A urmat Conferinţa de la Davos unde între Erdogan şi Shimon Perez au avut un schimb deloc diplomatic urmat de părăsirea intempestivă a sălii de conferinţă de premierul turc. Recentele evenimente denumite de presă „Cruciadă pentru Gaza” în care 9 turci şi-au pierdut viaţa în condiţii încă neelucidate au încheiat un ciclu de neînţelegeri între cele două capitale. Din păcate, guvernul Erdogan nu a făcut nimic ca să combată sentimentele ostile ale populaţiei turce faţă de Israel.
În pofida confruntărilor militare istorice din vremea otomană şi a ostilităţilor din perioada Războiului Rece, relaţiile ruso-turce s-au ameliorat în ultimii opt ani. Premierul Recep Tayyip Erdogan este un mare admirator a lui Putin. În august 2010, o delegaţie turcă condusă de Erdogan s-a întâlnit la Moscova cu preşedintele Dmitri Medvedev şi cu premierul Vladimir Putin într-o atmosferă extrem de cordială. S-a decis intensificarea tranzacţiile comerciale anuale dintre cele două ţări,încurajearea investiţiile externe reciproce şi extinderea colaborării în domeniul energetic. Ankara a permis companiei ruse Gazprom să construiască prin Turcia gazoductul South Stream spre Europa. În schimb, Moscova a promis să participe în Turcia la construirea unui oleoduct de la portul Samsun de la Marea Neagră până la terminalul Ceihan de la Marea Mediterană şi a unei centrale nucleare. Turcia de astăzi se află în faţa unei mari provocări interne care va determina evoluţia ei ulterioare. „Putinizarea” este un cuvât rostit tot mai des în Turcia în diferite medii. Sistemul politic încercă o reformă constituțională prin intermediul unui referendum. Referendumul va modifica radical sistemul judiciar turc. Reforma vizează o serie de decizii menite să liberalizeze societatea turcă dar și amendamente menite să limiteze tutelajul puterii judecătorești asupra executivului și a jurisdicției instanțelor militare, felul în care judecătorii sunt numiți în funcție. Rolul principal al acestei reforme constituționale este scăderea rolului armatei în jocul politic de la Ankara, esențial pentru secularismul kemalist dar incompatibil cu rigorile Uniunii Europene. Între 2002 și 2004 atât Partidul Justiţiei şi Dezvoltării cât şi Partidul Republican Popular, de opoziţie şi cu orientare secularist-kemalistă, au implementat consensual o serie de amendamente constituționale – restrângerea bazei legale pentru intervenția politică a armatei, extinderea drepturilor civile și pentru minorități, prin recunoașterea limbii kurde – care au permis Ankarei, deschiderea negocierilor pentru aderarea la Uniunea Europeană în 2005. După victoria în alegeri din 2007 și valul de acuzații conform cărora Partidul Justiţiei şi Dezvoltării urmează o agendă islamică, climatul politic turcesc s-a depreciat brusc, scena politică și societatea polarizându-se. De asemenea, cazul Ergenekon, în care o organizație kemalistă, compusă din înalți oficiali ai armatei și serviciilor de securitate turcești a fost acuzată de pregătirea unei lovituri de stat, a condus la îndârjirea luptei politice. Procesele intentate mai multor înalţi ofiţeri turci, acuzaţi de comploturi împotriva guvernului de la Ankara, a indicat o erodare a tradiţionalului statut inatacabil al armatei, vechea gardă a laicităţii statului turc. Noii puternici ai zilei au fost acuzaţi de mediile laiciste că ar fi impregnaţi de o ideologie conservator-otomanistă. Seculariștii văd în Partidul Justiţiei şi Dezvoltării un partid islamic care are legături apropiate de mișcarea islamistă a lui Fethullah Gulen. Având în vedere că sondajele de opinie arată o atitudine favorabilă în cadrul opiniei publice față de reforma constituțională, se pare că speranțele unora sau temerile celorlalți se vor verifica, într-un sens sau altul în septembrie. Turcia este un subiect delicat când se discută despre integrarea sa în Uniunea Europeană. Cum va evolua Ankara dacă evenimentele vor duce la renunţarea la una din valorile care o apropie de Occident şi o califică pentru aspiraţiile sale europene: laicitatea. În egală măsură ne punem întrebarea: cum ar influenţa alunecarea către un regim islamic credibilitatea Ankarei în cadrul Alianţei Nord-Atlantice şi funcţionalitatea relaţiei acesteia cu statele partenere?. Preocuparea crescută pentru mişcarea religioasă, morală, educaţională (şi politică?) a lui Fethullah Gülen(considerat de unii analişti drept un nou Komeini) este strâns legată de evoluţii concrete de pe scena politică turcă şi de temerile internaţionale care decurg de aici.Vizita Şefului Comitetului Întrunit la Şefilor de State Major amiralul Mike Mullen în Turcia şi întâlnirile cu noul şef militar la armatei turce generalul Isik Kosaner va determina cel puţin o clarifiacare a actualei situaţii a armatei turce având în vedere exerciţiile militare ce urmează a se desfăşura în zonă.
