Alexandru Grumaz

Pe data de 3 februarie, omenirea va ieşi din anul chinezesc al Tigrului de metal şi va intra în anul Iepurelui de metal. Dacă anul care s-a terminat ar putea fi caracterizat prin cuvintele „egoism”, „competiţie” şi prin dorinţa de a câştiga cu orice preţ, anul care vine va sta mai degrabă sub semnul lui „trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască”, dar şi „să fie pace, iar pacea să înceapă cu mine”. Fie că a fost  vorba de domeniul politic, economic sau sportiv, 2010 a fost un an extrem de „aglomerat”.

Din noianul de evenimente care au marcat existenţa a zeci de milioane de oameni precum criza financiară din Grecia, dezastrul ecologic din Golgul Mexic, accidentul aviatic în care şi-a pierdut viaţa preşedintele polonez Lech Kaczynski, atentatul de la metroul moscovit soldat cu moartea a 39 de persoane, cutremurul devastator din Haiti soldat cu 250 de mii de victime, operaţiunea de salvare a celor 33 de mineri chilieni,două evenimente s-au constituit în momente de cotitură pe arena internaţională. Preşedintele american Barack Obama şi omologul său rus Dmitri Medvedev au semnat Tratatul START, acord istoric încheiat în vederea reducerii armelor nucleare strategice. Uniunea Europeana, FMI şi şefii marilor bănci centrale au elaborat un pachet de intervenţie de urgenţă în valoare de circa 750 miliarde euro (1.000 miliarde de dolari), menit să stabilizeze pieţele financiare şi să rezolve criza din Grecia. Programul convenit de liderii lumii financiare este cea mai mare acţiune guvernamentală coordonată internaţional de la intervenţia G20 care a urmat falimentului Lehman Brothers în septembrie 2008. Pe lăngă aceste evenimente situaţia din Irak a trecut neobservată. Deşi aflat de mulţi ani pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume acum, odată cu finalizarea operaţiunile militare şi alegerea noului Parlament, totul a intrat într-un con de umbră. Ultima brigadă de luptă americană staţionată în Irak a părăsit ţara la finele lui august 2010. Patru mii de soldaţi au trecut graniţa în Kuweit. Retragerea trupelor americane vine la mai bine de şapte ani de la începerea conflictului, deşi această plecare nu reprezintă sfârşitul prezenţei militare în Irak, urmând ca cei 50000 de militari rămaşi cu misiunea de a instrui trupele irakiene să se retragă la finele lui 2011. Alegerile din martie nu au adus clarificări substanţiale în structura politică irakiană ba dimpotrivă, situaţia s-a complicat. Coaliţia fostului premier Ayad Allawi a obţinut cu două mandate în plus faţă de coaliţia premierului în funcţie (la acea dată) Nuri al-Maliki. Din cele 325 de locuri în Parlamentul irakian(cunoscut sub denumirea de Consiliul Reprezentanţilor), Iraqiya a obţinut 91, spre deosebire de 89 de locuri câştigate de gruparea lui Nuri al-Maliki şi 70 de Alianţa Naţională Irakiană, dominată de partide şiite. Pentru a alcătui un guvern de coaliţie este necesară o coaliţie din cel puţin 163 de parlamentari. Miza alegerilor a fost instalarea la Bagdad a unui guvern puternic, în stare să menţină stabilitatea, care să se plieze pe interesele vecinilor, ale căror graniţe „tremură” ori de câte ori se produc ciocniri interconfesionale în Irak. În plus, Iran, Siria şi Turcia sunt conştiente de faptul că orice revendicări ale kurzilor privind crearea unui stat independent reprezintă o ameninţare la adresa lor.De fapt cei mai interesaţi de constituirea unui guvern solid sunt iranienii, şi nu neapărat ca urmare a susţinerii pe care o acordă partidelor şiite, Iranul a dorit o retragere cât mai rapidă a „duşmanului american” din Irak, şi, în consecinţă, s-a temut de o reluare a violenţelor interconfesionale după alegeri. După nouă luni de negocieri politicieni irakieni au ajuns la finalul „piesei”. Ayad Allawi a acceptat în mod oficial să devină partenerul de coaliţie al lui Nouri al-Maliki. Negocierile între cele două blocuri Alianţa Statului de Drept al lui al-Maliki şi Blocul Irakian al lui Iyad Allawi a fost mediată de preşedintele regiunii autonome a Kurdistanului irakian Massud Barzani. „Nu spun că acest guvern satisface aspiraţiile cetăţenilor, ale mele sau ale oricărei persoane ,pentru că este format…în circumstanţe extraordinare-spunea Maliki la finalul negocierilor, adăugând-Acesta este ce avem.Am fi putut avea ceva mai bun dacă nu ne-am fi îndepărtat de la deciziile luate” Procesul politic în vederea formării unui noul guvern,deşi a fost declanşat odată cu acceptarea votului alegerilor din martie el a început propriu-zis pe 10 noiembrie odată cu alegerea într-o atmosferă tensionată a preşedintelui Irakului Jalal Talabani.Talabani a fost ales după două tururi de scrutin parlamentar pentru un mandat de 4 ani cu 195 de voturi din 218(prezenţi), 18 fiind invalidate. Cu puţin timp înaintea turului doi deputaţii de pe lista Iraqiya a lui Allawi, aproximativ 60 la număr, au părăsit sala Parlamentului denunţând nerespectarea condiţiilor stabilite prin negocieri. Înaintea alegerii preşedintelui a fost ales preşedintele Parlamentului, cu 227 voturi, 68 de buletine fiind anulate, în persoana sunitului Osama al-Nujaifi de pe lista Iraqiya a lui Allawi. Imediat după alegerea sa, Jalal Talabani, de origine kurdă, şi-a anunţat intenţia, conform Constituţiei, de a nominaliza premierul în persoana lui al-Maliki, de etnie şiit.Ieşirea din criză s-a făcut prin negocieri dure şi consacră repartiţia etnică şi confesională a celor trei cele mai importante funcţii ale statului irakian: preşedintele Republicii Irak-kurd, primul ministru-şiit iar preşedintele Parlamentului-sunit. Plasat pe locul întâi al listei pentru alegerile legislative din martie 2010 Allawi viza postul de premier dar s-a văzut nevoit să accepte funcţia de preşedinte al Consiliului Naţional pentru Strategii politice, o nouă instanţă politică. Consiliul va fi cel care va elabora startegiile şi politicile irakiene ce vor fi supuse aprobării Prlamentului, legiferate şi executate de Guvern. În nici un caz nu va monitoriza acţiunile guvernului de la Bagdad aşa cum s-a dorit iniţial. De fapt partenerii lui Allawi au pus patru condiţii în timpul negocierilor pentru a accepta participarea la coaliţia guvernamentală: (1)votarea unei legi care să consfinţească Consiliul Naţional pentru Strategii politice,(2) crearea unei comisii ad-hoc care să analizeze situaţia deţinuţilor politici,(3) oficializarea în scris a împărţirii puterii, (4) anularea interdicţiei de a participa în Parlament a unui număr de trei membri de pe lista de deputaţi Iraqiya, presupuşi a fi avut legături cu Partidul Bass al fostului preşedinte Saddam Hussein.În final Parlamentul a votat ridicarea interdicţiei de a participa în Parlament sau în viaţa politică pentru mai mulţi politicieni suniţi cărora li s-au imputat legături cu fostul regim de la Bagdad.Şi cu toate aceste aranjamente în funcţiune, numirea miniştrilor în cele 45 de portofolii guvernamentale, cu 3 mai multe decât în precedentul cabinet, nu este completă. Sunt trei ministere cheie pe lângă alte şapte libere: Ministerul Apărării, Ministerul de Interne şi Ministerul de Stat pentru Securitate Naţională, ministere care actualmente sunt sub conducerea lui al-Maliki, până în momentul când „persoane potrivite” vor fi găsite de premier.Vor fi tehnocraţi sau politicieni, vor fi locotenenţi lui al-Maliki acestea sunt întrebările importante în alegerea căii de urmat de către noul Guvern. SUA s-a situat de la începutul negocierilor pentru noul Guvern irakian pe poziţia ca puterea să fie împărţită printr-un acord între părţile aflate în negocieri şi ca aceasta să meargă dincolo de posturile ministeriale astfel încât puterea Primului Ministru să poată fi controlată. Urmează să vedem cum se va concretiza acest lucru. Cine a câştigat şi cine a pierdut din aceste alegeri? Ce va reprezenta Irakul în zona? Oare va uita Bagdadul rivalitatea cu Iranul derulată în ani grei de război? Kurzii, a treia minoritate etnică din Irak, la fel ca şi acum patru ani au obţinut postul de preşedinte al Republicii şi portofoliul Ministerului de Externe (Hoshyar Zebari) precum şi alte portofolii ministeriale şi poziţiile de prim-adjunct al premierului şi pe aceea de adjunct al preşedintelui Parlamentului. Pe lângă aceste poziţii importante kurzi au prezentat şi o listă cu 19  revendicări pentru care au primit asigurări de soluţionare. Kurzii nu au câştigat mai mult decât acum patru ani. Problemele cheie pentru kurzi rămân provincia Kirkuk şi încă câteva teritorii precum districtul Ninawa, unde este situat oraşul Mosul împreună cu Legea petrolului şi plăţile aferente, pe care Bagdadul le datorează, prospecţiunilor geologice desfăşurate de companiile străine în zona de jurisdicţie kurdă. Fără posibilitatea descoperirii şi utilizări resurselor din Kurdistan  dezvoltarea regiunii este fără viitor. Profitul din exploatrea gazelor şi a petrolului revine Bagdadului care-l îl distribuie apoi kurzilor ca parte a alocărilor bugetare anuale de 17% din PIB. Bagdadul s-a obligat să plătească companiile care prospectează teritoriul irakian însă acest lucru s-a întâmplat cu precădere numai pentru acele companii care au executat lucrări în zonele şiite din sud. Kurzii la rândul lor au încheiat contracte de exploatare cu peste 20 de companii străine care operează în Kurdistan fără a avea acordul Bagdadului. Ministerul Petrolului din Irak şi oamenii care-l conduc sunt „veterani ai petrolului” Fostul ministru Hussain al-Shahristani a fost promovat ca adjunct al primului ministru cu atribuţiuni de monitorizare a sectorului energetic iar adjunctul lui Abdul-Karim Luaybi a fost numit ministru al petrolului. Numirile aduc liniştea în rândul marilor companii petroliere dar nu şi pentru autorităţile kurde. Sadriştii (mişcarea clericului Muqtada-al-Sadr adversar acerb al prezenţei americane în Irak dar aliat al lui Mailiki în Alianţa Statului de Drept) nu au obţinut ceea ce şi-au dorit.Au dorit ministere de linie precum apărarea sau internele. Au obţinut numai ministere a căror obiect sunt serviciile, atât de slab dezvoltate în Irak, şi unul din cele două locuri de ajunct al preşedintelui Parlamentului. Al Sadr s-a reântors în Hanana, în împrejurimile Najaf, împreună cu ajutoarele sale Mustafa al Yaqubi, Muhammad al Saeidi şi Haidar al Jabri. În ultimul cabinet suniţii nu au fost reprezentaţi corespunzător. Acum acestă reprezentare se apropie de realitate. Ei sunt principalii căştigători până în acest moment. Dar şi aici să vedem cum. Pentru sunniţi critic  este sectorul militar sau cel al securităţii. Foştii insurgenţi sunt organizaţi încă din 2006 în Consiliu Redeşteptării iar aceştia trebuie reintegraţi în armată sau în forţele de ordine, sau angajaţi în sectorul public.Angajările se pot face sub conducerea unui „personaj” care acceptă o astfel de situaţie, altfel nu este posibil atingerea dezideratului de linişte şi pace socială. Suniţii şi kurzii au un deziderat comun: controlul asupra puterii primului ministru al-Maliki.Opoziţia are satisfăcute o serie de cereri dar şi multe altele care sunt departe de a fi îndeplinite. Pentru cancelariile străine cine va conduce diversele forţe de securitate şi agenţiile de informaţii va fi important.Vor fi acestea sub un ministru civil sau sub lanţul de comandă militar sau vor fi direct subordonate premierului? În al doilea rând cine va stabili strategia Irakului? Primul ministru, Parlamentul sau Consiliul Naţional pentru Strategile politice sau o combinaţie a acestora? Ce vrea de fapt opoziţia? O schimbare. O inversare a condiţiilor.Puterea să treacă de la premier la ea. Numai în condiţiile în care puterea va fi distribuită uniform în Irak se va crea o bază solidă pentru un viitor politic şi social stabil, pentru alegerile locale care urmează. Dacă nu se vor crea aceste condiţii Irakul va sfârşi într-un regim autoritar care nu va fi diferit de cele din regiune. Ce doresc irakieni? Stabilitate ,siguranţă şi locuri de muncă.Dacă Guvernul nu le va putea asigura va deveni impopular. Maliki a adus stabilitatea distrugând miliţiile şi insurgenţii fără nici o preferinţă politică. Asta a fost în 2008.Acum populaţia doreşte locuri de muncă. Dacă Maliki va reuşi va deveni atat de popular încat va câştiga alegerile de peste patru ani „la pas”. Manifestul noii administraţii al-Maliki este prezentat pe larg în interviul acordat de acesta cotidianului Wall Street Journal. Războiul pentru petrolul irakian abia a început. Lukoil revendică înţelegeri vechi de peste 23 de ani. Infrastructura de trasport ţiţei este depăşită, 80% din exporturile de petrol se fac prin doua conducte subacvatice spre portul Basra, construite în 1975. Americanii au cheltuit 100 miliarde de dolari pentru a moderniza unul din cele două  terminale din Basra. Pentru companiile petroliere Irakul a devenit un loc al oportunităţilor uriaşe. Basra va deveni în următori zece ani un Dallas al Orietului Mijlociu. Ali preşedintele Comitetului pentru gaz şi petrol al Consiliului oraşului Basra declara de curând: „toate porturile din regiunea Golfului nu sunt de ajuns pentru echipamentele petroliere necesare să sosească în Irak”. Irakul devine placa turnantă a petrolului.