Alexandru Grumaz

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Africa este în fierbere. Revoluţii, atentate teroriste şi alegeri parlamentare, somaj şi corupţie şi peste toate un referendum de secesiune în Sudan zguduie continentul african. De la Rabat la Bagdad trecând prin Cairo, liderii politici se tem să nu li se întâmple acelaşi lucru ca preşedintelui tunisian Ben Ali.

Cu o populaţie de peste 10 milioane, Tunisia nu este unul dintre cei mai importanti jucatori din regiune. Nu este un exportator de petrol, nu are disputele cu vecinii săi, şi este relativ o ţară  prosperă şi liberală pentru Africa de Nord. Dacă protestele populare pot răsturna un preşedinte în Tunisia, autocraţii din regiunea Africii de Nord- Siria, Algeria, Egipt sau Libia- trebuie să îşi asume că au nevoie să fie în gardă. Tunisia o ţară situată pe malul Mediteranei cu o populaţie de aprozimativ 10 milioane locuitori este în criză. Succesorul primului preşedinte tunisian Habib Bourguiba (a obţinut independenţa faţă de Franţa şi a condus ţara între 1956 si 1987), Zein al-Abidin Ben Ali a fugit din ţară refugiindu-se în Arabia Saudită. Avionul prezidenţial a aterizat iniţial în Franţa, unde a cerut azil. Parisul a refuzat solicitarea. Au urmat încercări în Malta, Italia şi Qatar. Toate fără succes. În cele din urmă, avionul a aterizat la Jeddah, în Arabia Saudită. Ben Ali a fost găzduit într-un fost palat al regelui Fahd din Jeddah, aflat pe malul Mării Roşii. Palatul este protejat de gărzi de corp şi de armata saudită. Cine a fost Ben Ali? Zein al-Abidin Ben Ali s-a nascut in 1936, la Hammam-Sousse, într-o familie modesta de tunisieni musulmani (la vremea când Tunisia se afla sub protectorat francez). A fost membru al mişcării de independenţă anti-franceze Neo-Destour acţionând ca om de legătură între organizaţie şi gherilele anti-franceze care operau în zonă. A fost prins şi exmatriculat din şcoală, fiindu-i interzisă intrarea al o altă  instituţie de învaţămant din Tunisia administrată de francezi. Odată cu independenţa ţării obţinută în 1956 Ben Ali a fost răsplătit pentru activitatea depusă în timpul ocupaţiei franceze fiind trimis la studii militare la Paris şi la Washigton. Între 1964-1974 a fost şeful Departamentului de Securitate Militară, fiind numit în 1974 ataşat militar în Maroc. În 1977 preia conducerea Serviciului National de Securitate, iar în 1980 este numit ambasador în Polonia. În 1984 devine secretar de stat pe probleme de securitate naţională, iar din 1986 ocupa funcţia de ministru de Interne. În octombrie 1987 Bourguiba avea sa il numeasca prim-ministru. A fost un moment de cotitură în viaţa politică tunisiană deoarece  multi politicieni şi militari nu îl mai considerau pe Bourguiba apt să mai conducă ţara. Cu ajutorul doctorilor, Ben Ali a demonstrat că sanătatea lui Habib Bourguiba ajunsese în acel punct în care nu îi mai permitea acestuia să ia decizii raţionale şi astfel l-a îndepărtat de la putere printr-o lovitura de stat la 7 noiembrie 1987 asumându-şi funcţia de preşedinte al Tunisiei. Numele lui Ben Ali este strâns legat de reprimarea tulburarilor de strada din 1978 (o greva generala) şi 1984 (proteste masive de strada împotriva scumpirii alimentelor), dar şi de eliminarea Mişcării de Tendinţă Islamică, un grup care se opunea reformelor preşedintelui Habib Bourguiba. Istoria lui Ben Ali la putere are două faţete. Prima în care fostul preşedinte are meritul de a fi menţinut, de-a lungul guvernării sale de 23 de ani stabilitatea politică, revitalizând o ţară cu grave probleme economice moştenite de la succesorul său (deşi Burghiba este regretat pentru faptul că „pompat”  resurse în sistemul de învăţământ şi a asigurat gratuit învăţământul superior, păstrând locuri în administraţie pentru absolvenţi şi redactând o agendă socială de laicizare a statului). Însă regimul autoritar instaurat a reprezentat preţul plătit pentru stabilitatea care a atras de-a lungul timpului în Tunisia turişti şi investitori străini.

 

 

 

 

 

 

Ce a însemnat acest regim?. Somaj în râdul tinerilor, corupţie şi autoritarism. Un sistem de securitate internă bine pus la punct, persecutarea tuturor crititicilor – opoziţia politică, jurnaliştii, militanţii pentru drepturile omului- ostilitate faţă de libertatea presei, încălcarea libertăţilor civile, un numarul-record de deţinuţi politici şi  războiul împotriva gruparilor islamiste. Politica lui Ben Ali a fost o combinaţie abilă între deschidere şi represiune. A folosit din plin manipularea electoratului, a preluat ideile opoziţiei, a oferit favoruri celor apropiaţi şi şi-a intimidat adversarii folosind forţa unui aparat de securitate foarte bine organizat (peste 100000 faţă de cei aproximativ30000 de militari ai armatei). În ultimi ani guvernul tunisian a folosit metode mai puţin ortodoxe împotriva criticilor săi sau a partidelor din opoziţie.De fapt întrega stabilitate a ţării  care a atras turişti, dar şi  investitori straini s-a datorat războiul dus împotriva gruparilor islamiste. De unde a plecat furia tunisienilor? De la corupţia instituţionalizată, încalcarea libertăţilor civile, somajul ridicat şi preţul mare al alimentelor. Revolta populara a început cu protestul unui tânăr absolvent de facultate,şomer, Mohamed Bouazizi, căruia poliţia îi interzisese să vândă legume fara autorizaţie. I-au confiscat marfa şi bicicleta. Ca măsură de protest extrem el şi-a dat foc în faţa sediului administratiei locale din Sidi Bouzid. Astfel în doar cateva zile, au ieşit în stradă, în mai multe oraşe studenţii, profesorii, avocaţii, jurnaliştii, activiştii pentru drepturile omului, sindicaliştii, politicieni ai opozitiei sau oameni simpli pentru a condamna politicile economice ale Guvernului de la Tunis, represiunea împotriva tuturor criticilor puterii, dar şi corupţia de tip mafiot, care, au acuzat protestatarii, îmbogăţea familia presedintelui. De fapt potrivit lui New York Times, o telegramă guvernamentală americană din iunie 2008, făcută publică pe internet, demasca actele de corupţie ale „Familiei” preşedintelui fugar, Ben Ali: accesul la afaceri importante din ţară şi capacitatea de a ocoli legile. Guvernul tunisian încercase la începutul lunii decembrie 2010 să blocheze accesul internauţilor tunisieni la datele conţinute de telegrama guvernamentală. Se par că de data aceasta Internetul a jucat un rol decisiv prin noile tehnologii şi metode de comunciare precum Facebook sau Twitter. Reţelele de socializare au accelerat deznodământul. Denumită „Familia” excesele de tot felul, etalarea bogăţiei opulente şi zvonurile despre corupţie, provocate de membrii acesteia au creat nemulţumirea tunisienilor. Şi cum în spatele oricărui bărbat important stă o femeie „puternică” ( a se citi avidă de putere) povestea s-a repetat şi la Tunis. Leila Trabelsi a fost a doua soţie a preşedintelui tunisian. Fostă coafeză a devenit amanta generalului Ben Ali în 1984 şi s-a căsătorit cu acesta în 1992. Tunisieni au descoperit după căsătorie în spatele ambiţioasei brunete o întreagă familie avidă de bani şi de putere. Clanul infiinţat şi denumit „Smala Trabelsi”, a devenit repede unul fără scrupule, tentacular, punând mâna pe întreaga economie tunisiană, acaparând bogăţiile ţării utilizând aparatul de stat, alianţele, corupţia şi ameninţările. Lecţiile istoriei au învăţat-o pe Lelia cum să procedeze în caz de pericol. În a doua  jumătatea lunii decembrie 2010, după primele manifestaţii ostile regimului, s-a refugiat la Dubai nu înainte de a-l forţa pe preşedintele Băncii Nationale Tunisiene să-i dea lingouri de aur în cantitate de o tonă şi jumătate (aproximativ 60 de milioane de euro) conform surselor din serviciile de informaţii franceze. Zine El Abidine Ben Ali a părăsit Tunisia în timpul manifestaţii populare fără precedent contra regimului său, reprimate în sânge de poliţie şi securitatea personală. În schimb armata a refuzat să tragă luând chiar poziţie faţă de forţele de securitate şi poliţie. Totul s-a derulat cu o viteză uimitoare. Tunisia a rămas într-un vid de putere şi se află pradă jafurilor şi violenţelor, apropiaţii clanului soţiei fostului preşedinte fiind vânaţi pretutindeni, cu toate că mulţi dintre ei se află deja în străinătate. Primul ministru lăsat de Ben Ali, Mohamed Ghannouchi, un prieten apropiat de familia prezidenţială, a declarat ca fostul preşedinte „este în incapacitate de a conduce şi el va prelua prerogativele prezidenţiale urmănd să constituie un guvern de uniune naţională”. Constituţional preşedintele Parlamentului trebuie să gireze până la alegeri funcţia prezidenţială ceea ce s-a întâmplat în final. Ce va urma?. Vom vedea în săptămânile sau lunile următoare. Cert este că în Tunisia opoziţia este slăbită de anii de persecuţie şi are şanse minime să preia puterea acum. Liderul istoric al opoziţiei tunisiene Moncef Marzouki a denunţat  o „mascaradă” formării unui nou Guvern de uniune naţională în Tunisia, criticând falsa deschidere prin menţinerea miniştrilor preşedintelui destituit. De fapt au fost acceptate cele trei partide din opoziţie tolerate şi de fosta administraţie. Preşedintele interimar tunisian, Foued Mebazaa, şi premierul Mohammed Ghannouchi, au demisionat, din cadrul Adunării Constituţionale Democratice (RCD), partidul preşedintelui îndepărtat de la putere. De asemenea, RCD a anunţat, într-un comunicat, că l-a exclus din cadrul său pe fostul preşedinte Ben Ali şi pe şase dintre colaboratorii acestuia, „în baza unei anchete efectuate la nivelul partidului, în urma gravelor evenimente care au afectat ţara” în ultimele săptămâni. Demisia celo doi „concretizează o decizie de separare între organele de stat şi partidele politice”, hotărâtă de noul Guvern de uniune naţională. Guvernul lui Mohammed Ghannouchi are 19 miniştri, între care trei lideri ai opoziţiei, şase membri ai fostului Guvern şi reprezentanţi ai societăţii civile. În 60 de zile conform Constituţiei Tunisiei se vor organiza noi alegeri parlamentare.  „Tunisia merită mai mult: 90 de morţi, patru săptămâni de revoluţie reală, pentru a ajunge la ce? Un Guvern care este de uniune naţională doar cu numele, deoarece în realitate, este format din membri ai partidului dictatorului, RCD”, a declarat liderul opoziţiei, Moncef Marzouki, posibil candidat la prezidenţiale. Ce va fi Tunisia după Ben Ali şi care sunt implicaţiile Revoluţiei de iasomie?Acum este greu de dat un răspuns însă câteva concluzii putem emite. Nu există nici un indiciu că armata doreşte putere. Aceasta s-a situat de partea manifestanţilor şi nu a guvernului. Decizia armatei va pune presiune pe politicieni şi pe guvernul interimar să ţină cont de nevoile de reformă şi de schimbare ale societăţii tunisiene. Revoluţia nu a dat semne de agitaţie islamistă extremistă ceea ce nu înseamnă ca fenomenul nu este prezent în regiune. De reţinut că Tunisia a fost şi trebuie să rămână un partener strategic în lupta împotriva terorismului pentru întreaga comunitate internaţională.Deci are nevoie de monitorizare şi sprijin internaţional.  În urma revoltei populare care l-a răsturnat de la putere pe preşedintele tunisian Ben Ali, ţările vecine din Magreb şi în general liderii arabi dictatoriali se tem de o posibilă propagare a fenomenului. Acest lucru devine evident pe zi ce trece. În Algeria populaţia manifestă la fel de violent din cauza condiţiilor de viaţă şi a regimului politic. Primul gest disperat şi violent provocat de revoluţia tunisiană s-a resimţit în Algeria când un şomer algerian de 37 de ani şi-a dat foc urmând exemplul tunisianului decedat. Alţi trei algerieni şi un egiptean au încercat fără succes însă să-şi pună capăt zilelor în acelaşi mod. Un bărbat şi-a dat foc în faţa sediului Preşedinţiei şi în Mauritania. Această extindere la întreaga regiune a aceleiaşi forme de protest explică şi tăcerea statelor membre ale Ligii Arabe după răsturnarea de la putere a liderului de la Tunis, al cărui regim a fost considerat cel mai solid din regiune. Liniştea a fost „spartă”de Muamar Ghadafi care a regretat revoluţia din Tunisia. Liderul libian stă însă pe o pungă de petrol.Siria şi Egiptul au luat imediat o serie de măsuri. În Egipt, autorităţile au prelungit perioada de înscriere a eventualilor candidaţi pentru viitoarele prezidenţiale iar în Siria, autorităţile au decretat o creştere cu peste 70 la sută a subvenţilor pentru căldură acordate funcţionarilor. Să fie începutul democratizării societăţilor magrebiene şi sfârşitul sistemelor autoritare? Care va fi răspunsul fundamentaliştii la criză? Anarhia în Tunisia riscă să aducă dictatura de care pot profita islamişti fundamentalişti. Rached Ghannouchi liderul integrist tunisian exilat în Anglia poate reveni şi lansa partidul său interzis şi reprimat până acum- Hizb Ennahda (Partidul Renaşterii) cu care poate câştiga o poziţie importantă în Parlament. Revoluţia de iasomie este fără îndoială cel mai important eveniment de la decolonizare. Este un atac la adresa sistemului politic şi economic ce funcţionează în unele ţări africane. În plus, să ne aducem aminte că şi căderea zidului de la Berlin acum două decenii a survenit pe neaşpteptate.Va fi interesantă urmarea acestor zile de foc.