Criza egipteană
Feb 12th, 2011 by admin
(Articol scris pe 23 ianuarie 2011 si publicat in Observatorul Militar)
Tranziţia puterii la Cairo este inevitabilă. Preşedintele Hosni Mubarak încercă o succesiune a puterii controlată. Va reuşi(?!). Evenimentele sunt în derulare. Orice variantă este posibilă. Deocamdată a instalat la conducerea ţării doi militari în posturile de vicepreşedinte şi de prim-ministru cedând controlul puterii armatei. Numirile se înscriu în tradiţia politicii egiptene, care de la lovitura de stat contra regelui Faruk, în 1952 (dată de Mişcarea ofiţerilor liberi), a avut la putere numai militari: Naguib, Nasser, Sadat, Mubarak. De atunci, armata este pivotul regimului.
Fiecare preşedinte ştia că poate conta pe „Marea mută”, loială şi puternică, ce avea de jucat un rol decisiv în asigurarea conducerii ţării. Primul preşedinte care a preluat puterea în urma revoluţiei egiptene din 1952, care a răsturnat monarhia şi a instaurat republica, a fost generalul Muhammad Naguib (18 iunie 1953-14 noiembrie 1954). A fost dat la o parte şi încarcerat tot de o lovitură de stat militară. Al doilea preşedinte al Egiptului Gamal Abdel Nasser a fost adus la putere de armată în iunie 1956. Fost colonel, Gamal Abdel Nasser a adus în Egipt dictatura, ruina economică şi umilirea în războiul de şase zile cu Israelul dar şi naţionalizarea Canalului de Suez şi construcţia împreună cu URSS a celui mai mare baraj de pe Nil, cel de la Assuan. A murit subit datorită unui atac de cord în 1970. Cu toate acestea el a fost venerat de musulmani la moartea sa au asistat peste 5 milioane de egipteni. Succesorul său, Anwar Sadat, a eliberat prizonieri politici (inclusiv pe primul preşedinte), a „reînviat” economia şi a realizat un acord de pace cu Israelul. Lider de necontestat al lumii arabe a fost cel care la 19 noiembrie 1977 în mod oficial vizitează Israelul, și se întâlnește cu premierul israelian Menachem Begin, vorbeşte în Knesset şi vizitează Ierusalimul. Lumea arabă era foarte revoltată de această vizită. Naţionalişti arabi nu l-au iertat niciodată. Motivația: a negociat cu Israelul, principalul duşman, în viziune lor. Urmarea: a fost asasinat în 1981, în timpul unei parade militare, desfăşurate la Cairo, de membrii ai partidului Jihadul islamic. Egiptenii nu s-au arătat afectaţi. La funeraliile lui au participat lideri străini, dar foarte puţini conaţionalii. Actualul preşedinte, Hosni Mubarak, a fost pilot militar pe avioane de atac Spitfire şi de bombardament de tipul Iliushin Il-28 şi Tupolev Tu-16, a deţinut diferite funcţii în ierarhia militară a Forţelor Aeriene Egiptene ajungând şef al aviaţiei şi ministru adjunct al apărării. Mubarak este acum în vârstă de 82 de ani. Ultimii ani i-a petrecut departe de Cairo, în staţiunea Sharm el-Sheikh, datorită problemelor de sănătate. A suferit o operaţie în Germania şi este suspect de cancer. Pentru egipteni, Mubarak a fost un erou de război. Odată cu venirea la putere, Mubarak a reintegrat Egiptul în familia arabă. La finele anului 1983, Mubarak îl primeşte pe Yasser Arafat, alungat din Liban de Siria. Arafat devine avocatul Egiptului în lumea arabă. Summitul de la Amman din 1987 consfinţeşte reintegrarea Egiptului în Liga Arabă. Dacă Nasser gravitase pe orbita sovietică, iar Sadat se plasase sub umbrela americană, Mubarak a conceput o politică a axelor având relaţii bune şi cu Estul dar şi cu Vestul. Sănătatea l-a trădat. În 2003 a avut un atac de cord în timpul unui discurs în Adunarea Popular iar în 2009 supărat de moartea unui nepot, Mubarak a avut un atac cerebral, apărând livid la faţă şi incapabil să coboare câteva trepte pentru a-l întâmpina pe oaspetele american Barack Obama venit la Cairo să susţină celebrul manifest de politică externă adresat lumii musulmane. După 29 de ani de guvernare preşedintele egiptean doreşte o ieşire din scenă onorabilă. Întrebat, cu câţiva ani în urmă, după operaţie, cât timp îşi va servi ţara el a răspuns: „până la ultima suflare şi bătaie a inimii”. Apoi la întrebarea cine i-ar putea fi înlocuitorul a răspuns: „numai Dumnezeu ştie”. Premoniţie?. Da. Selecţionat iniţial ca succesor al tatălui său Gamal Mubarak a renunţat odată cu începerea manifestaţiilor publice împotriva regimului. Fost membru al Partidului Naţional Democrat, Gamal a fost implicat în reformele economice începute în 2004 înconjurându-se de cei mai importanţi oameni de afaceri egipteni. Educat în vest, la cei 47 de ani ai săi, Gamal are o bună reputaţie de manager serios şi competent dar este considerat peste măsură de irascibil. Cine ar fi fost posibilii candidaţii?. Generalul Omar Suleiman, şeful Agenţiei de Informaţii Egiptene din 1991, Mohamed ElBaradei, cel care a condus din 1997 Agenţia pentru Energie Atomică laureat al Premiului Nobel pentru Pace şi Amr Moussa, un fost ministru de externe, extrem de popular şi care deţine actualmente funcţia de secretar general al Ligii Arabe. Lista nu este definitivă. Procesul de apariţie a liderilor susţinuţi de diverse grupării ale societăţi egiptene este abia la început şi trebuie urmărit şi în conexiune cu interesele vecinilor din regiune Iranul, Israelul, Arabia Saudită şi Turcia. De fapt succesiunea nu este clară pentru faptul că nu avem o opoziţie consolidată ci numai elemente ce reprezintă diverse fracţiuni politice sau grupări. Plecarea preşedintelui Hosni Mubarak poate crea un vid de putere care are o singură soluţie: armata. Opoziţia în frunte cu cea mai veche organizaţie fundamentalistă islamică Fraţii Musulmani foloseşte momentul actual al mişcărilor de stradă din Cairo pentru a se organiza. Până la începerea actualelor demonstraţii de la Cairo preşedintele Mubarak nu a numit, timp de 29 de ani, un vicepreşedinte care să-i succeadă în caz de incapacitate temporară sau totală. Astfel în situaţia descrisă mai sus, fără vicepreşedinte, preşedintele Parlamentului ar fi cel care preia funcţia pe o perioadă de 60 de zile devenind preşedinte interimar şi organizează alegerile prezidenţiale ne având voie să candideze. Dacă din diferite motive preşedintele Parlamentului nu poate prelua funcţia acesta este acordată preşedintelui Consiliului Constituţional. Constituţia nu poate fi schimbată într-o astfel de situaţia iar guvernul nu poate fi demis. Cinci mandate de câte 6 ani a avut Mubarak până acum fiind propus de fiecare dată de Parlament şi aprobat prin referendum. În 2005 la presiunea americanilor Mubarak a introdus în Constituţie un amendament care prevedea participarea mai multor candidaţi în alegerile prezidenţiale. Ayman Nour (posibil candidat la viitoarele alegeri) a candidat împotriva lui Mubarak realizând numai 8% din voturile exprimate şi s-a ales cu cinci ani de închisoare fiind acuzat de fraudă electorală. Succesiunea în ţările arabe are propriile reguli. Armata deşi nu a intervenit în forţă, nu înseamnă automat că îşi doreşte, în mod automat, o societate pe deplin democrată la Cairo ea fiind în controlul situaţiei în noul regim unde militarii deţin poziţii cheie. Numirea lui Omar Suleiman ca vicepreşedinte creează şansele realizării unui guvern de tranziţie chiar dacă relaţia sa cu militari are o doză de opacitate. Generalul de 75 de ani este considerat un loialist ferm a lui Mubarak care de-a lungul carierei sale a avut o serie de „misiuni speciale”, de cele mai multe ori consacrate conflictului israeliano-palestinian. A avut interlocutori pe responsabilii statului evreu şi cei ai mişcării radicale Hamas cu precădere în 2008 când s-a pus problema punerii capăt a conflictului din Fâşia Gaza. Suleiman deţine recordul de negociere a acordurilor de încetare a focului semnate de la încheierea celei de-a doua Intifade palestiniană declanşată în anul 2000. Omar Suleiman s-a aflat permanent în prima linie a dosarelor strategice şi a activităţii diplomatice. Pe plan intern, noul vice-preşedinte de la Cairo şi-a făcut o faimă în a combate grupurile islamiste radicale, autoare a numeroase atacuri sângeroase în Egiptul anilor ‘90, organizaţii care au suferit apoi pierderi importante, în urma represiunii orchestrate de Omar Suleiman.
Efectul de domino din regiune a atins Egiptul. Demonstraţiile de stradă şi manifestaţiile violente ale egiptenilor care cer înlăturarea preşedintelui Mubarak fiind de fapt o supapă a nevoilor nerezolvate ale societăţii egiptene. Poliţia a făcut uz de forţă, în schimb armata a intervenit prin ocuparea punctelor strategice din faţa ministerelor sau a clădirilor administraţiei locale cât şi a locului principal de desfăşurare demonstraţiilor Piaţa Tahrir. De asemenea armata a primit permisiunea, conform tratatelor în vigoare cu Israelul, să disloce trupe în Peninsula Sinai, zonă demilitarizată în 1979 pentru a asigura magistralele de transport gaz şi petrol spre porturile de la Mediterană. Acţiunile teroriste în zonă sunt în plină desfăşurare. Magistrala care asigură 40% din necesarul de gaze naturale pentru Israel a fost sabotată. Urmează magistralele de petrol(!?). Ce doresc egiptenii? O schimbare de generaţii, o ţară cu o democraţie consolidată de alegeri libere (două treimi din populaţia Egiptului sunt tineri sub 30 de ani). Manifestanţii cer schimbarea radicală a regimului şi nu doar măsuri cosmetice, precum şi eradicarea corupţiei, a opresiunii poliţieneşti şi ridicarea diverselor interdicţii impuse de actualul regim. Opoziţia doreşte discuţii numai în condiţiile în care actualul preşedinte demisionează a precizat un membru al Asociaţiei Naţionale pentru Schimbare care-l reprezintă pe Mohamad ElBaradei. Mustafa Naggar a declarat că un Consiliu al Încrederii va fi format în următoarele trei luni. Consiliul îi va include pe ElBaradei, Ahmed Zewail, deţinătorul Premiului Nobel pentru chimie, vicepremierul Omar Suleiman şi şeful statului major al armatei general locotenent Sami Annan. Consiliul va avea ca principală misiune amendarea articolele 76, 77 şi 88 din Constituţie fapt ce va asigura participarea independenţilor la alegeri. Conform aceleiaşi surse opoziţia doreşte ca în următoarele trei luni să fie organizate alegeri prezidenţiale. Preşedintele Barack Obama a convocat de mai multe ori întâlniri în aceste zile cu secretarul apărării, secretarul de stat şi consilierii Casei Albe pentru a discuta situaţia din Egipt. Preşedintele Obama a solicita derularea permanentă de discuţii între Robert Gates şi omologul său Mohammed Hussein Tantawi. De asemenea l-a implicat pe fostul ambasador în Egipt Frank Wisner, prieten al lui Hosni Mubarak într-un dialog cu acesta în vederea obţinerii de informaţii reale asupra situaţiei de la Cairo. Într-o declaraţie comună, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, şi prim-ministrul britanic, David Cameron, au cerut preşedintelui egiptean să iniţieze „un proces al transformărilor politice” în ţara sa, care să aibă ca rezultat final crearea unui guvern susţinut de populaţie şi alegeri libere şi corecte. Concluzia: Mubarak nu mai candidează la următoarele alegeri. Compromisul îi va face o ieşire demnă din scenă. Situaţia de la Cairo are implicaţii în întreaga lume. Însă a o considera ca pe o catastrofă este mult prea mult. La o analiză sumară constatăm că demonstraţiile de la Cairo sunt monitorizate de armată. De fapt societatea egipteană este construită diferită de celelalte societăţi din Orient, inclusiv faţă de monarhiile tradiţionale din zonă. Incapacitatea protestatarilor să genereze o mişcare de masă similară cu cea de la Teheran din 1979 se datorează şi faptului că marea majoritatea revendicărilor egiptenilor ţin de starea economică a ţării. Creşterea corupţiei la nivel de stat, şomajul, acţiunile în forţă ale poliţiei şi cererea de alegeri libere a dus treptat la creşterea numărului de demonstranţi dar pentru mulţi egipteni lipsesc obiectivele pentru a participa. Frăţia Musulmană, fondată în 1928, rămâne cea mai importantă grupare de opoziţie ce urmăreşte islamizarea societăţii şi introducerea Legii Sharia cât şi o poziţie tranşantă faţă de vecinul Israel. Rolul acestei organizaţii este din păcate puţin predictibil. Iniţial, mişcarea a fost implicată în acţiuni violente, antiguvernamentale. Potrivit Consiliului pentru Relaţii Externe, influentul think-tank american, grupări precum Hamas şi Al-Qaeda au legături ideologice şi istorice cu Frăţia Musulmană. Gruparea este interzisă în Egipt, iar membrii ei sunt urmăriţi de poliţie şi deseori arestaţi. În 2005 totuşi, mai mulţi reprezentanţi ai organizaţiei au reuşit să intre în parlament, pe locurile independenţilor. La legislativele din 2010 însă, Frăţia a pierdut toate mandatele. Organizaţia profită acum de situaţia de criză instalată în oraşele egiptene, după retragerea poliţiei din anumite zone ale ţării. A constituit grupuri însărcinate cu protejarea proprietăţii publice, ameninţată de actele de vandalism. În acelaşi timp, Frăţia furnizează protestatarilor mâncare şi le oferă primul ajutor după ciocnirile cu forţele de ordine. Astfel încercă să câştige simpatia societăţii egiptene. Creşterea influenţei acestei organizaţii creează îngrijorare în cancelariile de la Washington, Tel Aviv şi din Europa. Care sunt consecinţele revoltelor de la Cairo? Incertitudine şi instabilitate în regiune. Valuri de şoc pe pieţele financiare. Bursele începând cu Wall Street şi terminând cu Hong Kongu-ul sunt afectate într-o oarecare măsură de acest „eveniment exogen”(un şoc brusc politic sau economic care nu poate fi prezis, dar care trimite unde de şoc pe pieţele globale). Alăturându-se crizei datoriilor suverane din Europa criza din Egipt influenţează pieţele bursiere datorită potenţialului ei de incertitudine mai ales dacă petrolul şi mărfurile alimentare de bază păstrează trendul ascendent al preţurilor. Egiptul nu este un exportator de petrol şi nici un depozitar. În schimb are rezerve de gaz ce alimentează vecinii. Canalul de Suez este în proprietatea statului având rolul de cale de transport pentru petrol şi pentru diverse mărfuri, cu destinaţie principală Europa. Cu o vechime de 141 de ani şi o lăţime de 300 m, Canalul nu permite tranzitarea super tancurilor petroliere ci numai a navelor speciale de transport produse petroliere. Prin magistralele de petrol şi gaz ce tranzitează Egiptul circulă 2,9 milioane de barili de petrol pe zi ceea ce înseamnă 2,6% din producţia mondială. O întrerupere a tranzitului petrolului dar şi a produselor prelucrate în rafinăriile din Orient, în special a petrolul de aviaţie, ar produce grave perturbări companiilor aviatice din Europa. Aici, în Orient, pentru a satisface cerinţele unei populaţii nemulţumite din cauza lipsei de cereale, se poate declanşa criza mondială alimentară odată cu creşterea cererii şi a preţurilor la grâu, orez sau porumb. Egiptul este un jucător important pe piaţa mondială a cerealelor fiind primul importator de grâu. Creşterea preţurilor la produsele de bază, aprovizionarea redusă cu alimente inclusiv lipsa pâinii de pe piaţă, închiderea companiilor şi a fabricilor în special a celor care sunt investiţii străine (Coca-Cola, General Motors,Volkswagen şi A.P. Moller-Merk- companie de navigaţie şi transport petrolier) neplata salariului de la începutul lunii februarie, închiderea băncilor şi lipsa lichidităţii financiare de pe piaţă, oprirea transportului în comun rutier şi a celui de pe calea ferată, au făcut ca mulţi dintre egipteni care aveau locuri de muncă să le piardă. Turişti pleacă, staţiile de benzină nu mai au produse petroliere, susţinătorii regimului au ieşit în stradă. O situaţie economică grea. Mişcările de masă arată că dacă în ultimi zece ani China a scos din sărăcie 300 de milioane de oameni mai mult decât orice alt stat în istorie, iar din Brazilia şi până în Indonezia s-au făcut reforme economice Egiptul a ratat această şansa. În loc de concluzii: situaţia va rămâne tensionată până la găsirea unei soluţii de compromis primul pas aparţinându-i preşedintelui Mubarak. Cert este că schimbarea în Egipt va avea o perioadă de tranziţie lungă. Orice guvern va veni va trebui să negocieze cu militarii, să se bazeze pe militari, pe structurile de informaţii şi pe cele de securitate internă, pe sistemul birocratic şi pe comunitatea economică egipteană. Din punct de vedere geopolitic Egiptul trebuie să rămână stâlpul stabilităţii regionale. Astfel toate aranjamentele geopolitice vor rămâne neatinse dacă regimul militar păstrează puterea,cu o singura excepţie….dacă se decide că lipsa de popularitate a regimului poate fi diminuată prin asumarea unei linii anti-occidentale si anti-israeliene, altfel spus, daca regimul ar decide sa joace cartea islamistă. Orientul Mijlociu este pe calea schimbării datorită problemelor şi contradicţiilor interne. Indiferent de rezultatele manifestaţiilor de la Cairo liderii lumii arabe sunt în pragul unei alegeri: ori vor încuraja reformele politice, economice şi sociale în ţările pe care le conduc ori… vor angaja tot mai multe măsuri represive, ceea ce inevitabil va aduce societăţile în pragul revoltelor sociale mai devreme sau mai târziu.
