Alexandru Grumaz

Secretarul de stat american James Baker spunea odată: „orice realizare de succes conţine în ea şi seminţele viitoarelor neîmpliniri” Căderea Zidului Berlinului şi reunificarea Germaniei s-a constituit în catalizatorul redesenării Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht a fost cel care a proiectat întreaga construcţie fiind considerat actul constitutiv al Uniunii Europene. Principalul obiectiv al Tratatului fost crearea unei uniunii economice și monetare (ideea unei monede unice a apărut pentru prima dată în Raportul Werner-1970). Doi oameni politici ai momentului, Cancelarul german Helmut Kohl şi preşedintele francez François Mitterrand, au stat în spatele acestei decizii. Pentru ca o țară să participe la uniunea monetară trebuia să îndeplinească anumite criterii economice numite generic criteriile de convergență, prin care să se asigure stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergență stabilite au fost: politica financiară, nivelul prețurilor, al dobânzilor și al cursului de schimb. Criteriul de politică financiară (deficit bugetar < 3% și gradul de îndatorare < 60% din PIB) a fost și a rămas un criteriu permanent ce a dat şi dă bătaie de cap guvernelor din zona euro. 1989 a fost un an de referinţă nu numai pentru ţările Central şi Est europene dar şi pentru viitorul Europei în ansamblu. Construcţia începută atunci nu s-a finalizat în totalitate,urmările fiind prezente astăzi, deşi au urmat retuşuri importante prin  Tratatele de la Amsterdam, Nisa şi Lisabona. Pentru a finaliza Tratatul, iniţiat acum 20 de ani, se impune realizarea unei noi arhitecturi instituţionale a UE. De fapt a fost necesară o criză a datoriilor suverane începută în Grecia ca întreaga construcţia instituţională actuală să fie afectată. Care au fost cauzele actualei situaţii?. Slăbiciunile Tratatului de la Maastricht. Acestea  fost cauzate de o serie de factori: (1) pentru a prezenta succesul organizării uniunii monetare, ţările care au aderat nu s-au bucurat de o monitorizare suficient de atentă a economiilor naţionale sau a modului de raportare a datelor financiare (Italia sau Grecia), (2) ţările membre s-au bucurat de aceiaşi rată de dobânda la împrumuturile contractate ca şi Germania datorită politicii monetare a Băncii Europene Centrale şi nu au fost verificate dacă pot rambursa împrumuturile, (3) mai mulţi membri a însemnat şi împovărarea procesului decizional în cadrul Uniunii, (4) atitudinea Germaniei, după căderea băncilor Bear Stearns şi Lehman Brother, care a solicitat ca fiecare ţară membră să-şi rezolve problemele cu propriile bănci, (5) insuficienţa măsurilor de soluţionare a crizele financiare prevăzute în Tratatul de la Maastricht, (6) slăbiciunile manifestate de guvernanţă în zona euro-au lipsit cu desăvârşire sancţiunile pentru nerespectarea deficitului. Criza din 2010 a expus punctele slabe ale fiecărei ţări dar şi pe cele ale Tratatului de la Maastricht. De fapt criza actuală nu este una a monedei euro. Moneda euro este în acest moment credibilă şi stabilă. Şeful Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, preciza într-un interviu acordat presei din Germania despre starea monedei unice: „Ceea ce avem este o criză a finanţelor publice a unui număr de ţări din zona euro. Toate guvernele trebuie să îşi pună în ordine finanţele, şi mai ales acele guverne şi ţări care in trecut au trăit peste posibilităţile lor” şi a continuat „Suntem pe drumul unor schimbări profunde în sistemul financiar internaţional (…). Împreună cu comunitatea internaţională lucrăm (…) pentru a ne asigura că normele bancare vor fi  schimbate”. În ciuda problemelor din Irlanda si Grecia si a potenţialului de a intra în criză din Spania, Portugalia si Italia, guvernatorul Băncii Centrale Europene s-a declarat optimist  în ceea ce priveşte viitorul monedei euro. Cancelarul german Angela Merkel l-a susţinut pe guvernator precizând, la Forumul Economic Mondial de la Davos, că „Dacă euro va eşua, atunci Europa va eşua” continuând „Euro este moneda noastră şi este mai mult decât o moneda. Este încarnarea Europei de astăzi”. Forumul Economic Mondial de la Davos, considerat un indicator important al perspectivelor evoluţiei globale pentru anul în curs a avut pe agenda de patru zile teme ce au variat de la potenţialul de creştere sustenabilă în ţările în curs de dezvoltare la erodarea rolului de lider incontestabil al Americii în lume şi stabilitatea monedei Euro. Problema datoriilor suverane din ţările cu economii dezvoltate, în special SUA şi Uniunea Europeana, a fost discutată pe larg la Davos. UE şi-a trecut deja pe agendă luarea de măsuri pentru a asigura stabilitatea pe termen lung, chiar şi în contextul îngrijorărilor datorate unei potenţiale crize a datoriilor suverane. Două sunt aceste: suplimentarea fondurilor de urgenţă de la nivelul UE şi permiterea utilizării acestor fonduri pentru a răscumpăra o parte din datoria suverana a statelor europene. Actualul fond de urgenţă al UE, Facilitatea pentru Stabilitate Financiara Europeana (ESFS), va fi înlocuit din anul 2013 de un nou sistem, denumit Mecanismul European de Stabilitate (ESM), care va permite statelor cu probleme de lichiditate din zona euro sa apeleze la fonduri de urgenţă. Autorizarea alocării de fonduri va fi dată de către FMI, Banca Centrala Europeana şi Comisia Europeană, iar dacă aceste organisme determină că datoria suverana a unei ţări nu este sustenabilă, ţara în cauza va fi obligata sa îşi renegocieze situaţia cu creditorii. Datoria publică excesivă reprezintă „cea mai mare ameninţare la adresa prosperităţii Europei”, a declarat cancelarul german Angela Merkel, la Forumul Economic Mondial de la Davos. Europa a continuat discuţiile de la Davos la Bruxelles în prezenţa şefilor de stat şi de guvern. Cancelaria germană a pregătit pentru summit un document care cuprinde obligaţii concrete pentru consolidarea competitivităţii în zona euro, mai stricte decât cele decise la nivelul celor 27 de state din Uniunea Europeană prin tratatele existente. Documentul intitulat „Pactul de competitivitate” propus de Germania şi susţinut de Franţa, ar putea fi un moment important în construcţia europeană. Avem de fapt de-a face cu crearea unui „guvern economic” european. Pactul urmăreşte să promoveze o serie de angajamente, cel puţin printre cei 17 din zona euro, dacă nu în întreaga Uniune. Acestea ar însemna o convergenţă a politicilor salariale, a impozitelor, a evoluţiei regimurilor de pensii, a datoriei publice, a Codurilor Muncii, etc. Documentul prevede adoptarea primelor măsuri în cadrul unui program de urgenţă decis de Bruxelles, pe care statele zonei euro trebuie să-l pună în aplicare în 12 luni. El menţionează, de exemplu, vârsta de pensionare, care trebuie adaptată la evoluţia demografică, sau introducerea unui plafon limitativ pentru deficitele bugetare după modelul celui existent în Germania. De asemenea unul din punctele cheie ar fi introducerea unui impozit unic pe profit în ţările din zona euro la care ar putea adera şi celelalte ţări din Uniune. Opoziţia este extrem de dură la adresa acestui punct din partea Irlandei a Ciprului şi a Letonia state cu impozite pe profit extrem de mici. Este Europa pregătită pentru o armonizare a sistemelor de impozitare?. Nu, conform celor declarate de ministrul de externe italian Franco Frattini. Germania insistă şi leagă adoptarea Pactului de discuţia privind consolidarea Fondului European pentru Stabilitate Financiară. Pactul este o modalitate de a armoniza sistemele fiscale şi de a spori competitivitatea statelor membre UE chiar dacă are ca dezavantaj de moment schimbarea conducerii operaţiunilor europene, Germania şi Franţa trecând la „timonă”, peste Comisia Europeană căreia i se rezervă un rol de expert. Câteva concluzii sunt necesare la momentul actual. (1) Cele două “locomotive” ale Uniunii Europene, Franţa şi Germania, deşi au colaborat exemplar după al doilea Război Mondial, pentru a construi o nouă configuraţie politică pe continent nu şi-au depăşit totuşi niciodată o anumită rivalitate tradiţională. Actualii lideri francezi au început să elogieze fără rezerve rigoarea bugetară germană şi priceperea Berlinului în materie de strategie economică. Raportul de forţe dintre cele două principale economii ale zonei euro nu a fost întotdeauna în favoarea Berlinului el schimbându-se odată cu reformele esenţiale realizate între 1998 şi 2005 de cancelarul Gerhardt Schröder. (2) Parteneriatul special dintre Franţa, Germania şi Polonia sau Triunghiul de la Weimar care deplasează centrul Europei către Estul continentului. Triunghiul de la Weimar s-a reunit din nou a.c. după patru ani de pauză datorată relaţiei reci dintre Berlin şi Varşovia. Nu este un secret pentru nimeni că acesta a ajutat Polonia să intre în Uniunea Europeană fiind activ în anii 2000. Între timp relaţiile dintre Polonia şi Germania au devenit excelente, ba mai mult, polonezii se apropie de Rusia (preşedintele polonez Komorowski dorind să-l invite şi pe preşedintele rus la viitoarea reuniune a Triunghiului de la Weimar) ceea ce dovedeşte că Varşovia  a depăşit mentalitatea din timpul Războiului Rece. Germania şi Franţa vor ca cel mai mare stat dintre cele integrate recent în Uniune să îşi asume alături de ele un rol central în construcţia europeană. Cancelarul Angela Merkel şi preşedintele Nicolas Sarkozy şi-au exprimat dorinţa ca Polonia să intre cât mai rapid în zona euro pentru a o putea implica în gestiunea nucleului-dur al Europei pe baza pactului de competitivitate lansat la Bruxelles. Polonia va prezida Uniunea Europeană în al doilea semestru din 2011 asigurându-şi  un rol important într-o perioadă de reformare a Uniunii. (3) Cheltuielile militarea ale Europei se micşorează de la an la an, mai ales datorită crizei economice, în timp ce bugetul militar al Chinei, Rusiei, Statelor Unite sau Indiei nu încetează să crească. „Cheltuielile militare sunt determinate de trei factori de bază”, declara Samuel Perlo-Freeman, cercetător la al departamentului de cheltuieli militare al SIPRI- „A fi implicat în conflicte armate, ca SUA; a avea ambiţii de putere militară globală ca China sau Rusia; a înregistra o mare creştere economică, ceea ce facilitează creşterea cheltuielilor militare. Europei nu i se aplică nici unul dintre cei trei factori. Pentru obiectivele pe care ţările europene le consideră prioritare ele nu estimează util sau necesar să-şi dezvolte puterea militară”.Exemplul cel mai elocvent îl constituie bugetul apărării al Marii Britanii ce a fost drastic redus. Londra intenţionează să retragă, în următorii zece ani, cei 20.000 de militari staţionaţi în Germania, punând capăt unei prezenţe istorice care durează din al II-lea Război Mondial. David Cameron a anunţat o scădere cu opt la sută a bugetului în domeniul apărării, precum şi reducere a efectivelor, până în 2015, cu 7.000 de militari în cadrul forţelor terestre, cu 5.000 în cadrul forţelor navale şi cu 5.000 în cadrul forţelor aeriene. Marea Britanie va menţine baze militare permanente în Gibraltar, Cipru şi Malvine (Falkland), iar militarii vor continua să se antreneze în Canada, Kenya şi Brunei. Pentru a avea o idee de ansamblu, cele cinci mari puteri militare europene, Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia şi Spania, cu o populaţie echivalentă cu cea a Statelor Unite şi cu un PIB conjunct un pic inferior, adună un total de cheltuieli militare egal cu 40 % din cel al SUA. Pe de altă parte, este clar că suma cheltuielilor militare europene rămâne mai mult o realitate aritmetică decât politică. Forţa militară europeană rămâne pulverizată în multe fragmente, în timp ce la orizont se ridică naţiuni reale fără probleme de coeziune şi din ce în ce mai înarmate. În mod sigur textul atribuit lui Flavius Vegetius Renatus cel care a scris-o în cartea De re militari (scrisă în anul 390) şi-a pierdut din consistenţă … sau nu (!?): „Qui desiderat pacem, bellum praeparat; nemo provocare ne offendere audet quem intelliget superiorem esse pugnaturem” (cei care doresc pacea să se pregătească de război,nimeni nu provoacă sau ofensează dacă nu ştie că este superior în luptă).

Tags: datorii suverane, euro, Forumul Economic Mondial de la Davos, Tratatului de la Maastricht