Alexandru Grumaz

Redutele autocrate construite în timpul Războiului Rece se prăbuşesc. Mişcările antiguvernamentale din ţările arabe îşi datorează furia lor în primul rând aspectelor economice şi sociale precum şomajul, regimurile autocrate sau lipsa drepturilor şi libertăţilor individuale, a injustiţia socială. În mijlocul acestora stă generaţia tânără, pe care o vom denumi generic generaţia Twitter.

O generaţie fără nici o speranţă de aş-i organiza un viitor. Nu sunt în nici un caz manifestaţii făţişe anti-occidentale sau anti-americane. Stau mărturie miile de refugiaţi tunisieni pe care-i găzduieşte acum insula italiană Lampedusa unde situaţia a devenit una ce necesita ajutorul UE prin Agenţia Europeană pentru Managementul Cooperării Operaţionale la Frontierele Externe – FRONTEX. Analizând istoria de după cel de-al II-lea Război Mondial aceste mişcări se constituie într-o mare schimbare în Orientului Mijlociu. Regimurile autoritare din Orient se lupta cu tehnologia Erei informaţionale: Internetul şi media (Al Jazeera în Magreb şi Orientul Mijlociu) au inflamat demonstranţii, Iranul încercă să recupereze pierderile datorate sabotajului informaţional îndreptat către propriul program nuclear iar peste toate acestea informaţiile din telegramele diplomatice toarnă gaz peste un foc mocnit de câţiva ani. În societăţile arabe de astăzi se observă o „diluare a puterii” ce devine un pericol mult mai mare decât o „tranziţie de putere”. De fapt în actuala societate informaţională statul nu mai controlează zone întregi ale societăţii. De-a lungul istoriei, armata a fost cea care a stat la baza prosperităţii statelor şi a hegemoniei globale. Că s-a numit Spania în sec 16 care şi-a datorat prosperitatea aurului adus de forţa militară expediţionară sau Marea Britanie în secolul 19 care şi-a datorat puterea forţei navale, toate statele devenite puteri globale s-au bazat pe armata de uscat sau pe marină. Acum în era informaţiei un soft devine o piesă importantă dintr-un puzzle politic sau economic. Revoluţiile în desfăşurare în Magreb şi Orient au la origine elemente similare ce transcend secolele. Ce este nou astăzi? Creştere comunicării. Viteza de comunicare a informaţiei dă putere actorilor implicaţi. O astfel de lume (a informaţiei) pentru a fi condusă necesită în mod sigur un alt tip de strategii politice bazate pe un altfel de înţelegere, mult mai sofisticată a puterii. Richard Haass, preşedintelui Consiliului pentru Relaţii Internaţionale,un prestigios think-tank american, declara: „proliferarea informaţiei este o cauză a non-polarităţii lumii  spre deosebire de proliferarea armelor nucleare” . În mod cert proliferarea informaţiei  asigură o răspândire a soluţiilor în momente de criză şi creează avantaje utilizatorului. Exemple elocvente: manifestanţii din Orientul Mijlociu, din Tunisia şi Egipt. Altminteri spus: era Mubarak s-a încheiat. Stabilitatea regională este pusă la grea încercare. Toate tratatele din zona Peninsulei Sinai au la baza acordul sau semnătura Egiptului. După demisia lui Hosni Mubarak, armata a preluat controlul restabilind ordinea la Cairo şi asigurând garanţia unei tranziţii spre o societate democratică. În prezent Egiptul îl are în fruntea sa pe mareşalul Mohamed Hussein Tantawi. El deţine poziţia de Ministru al Apărării şi şef al Consiliului Suprem al Forţelor Armate. Tantawi s-a alăturat forţelor armate egiptene în 1956. A luptat în trei războaie: al Suezului din 1956 şi în războaiele cu Israel din 1967 şi 1973. Este comandant general al forţelor armate egiptene din anul 1995 şi actualul garant al stabilităţii regionale a Egiptului. Cine pierde? Comunitatea internaţională. Cine este câştigătorul decuplării Egiptului de locul central pe care-l ocupa în păstrarea echilibrului strategic în Orient?. Iranul? În mod sigur nu. Iranul la fel ca toate statele din zonă are probleme sociale deosebite iar opoziţia deşi slăbită de repetatele arestări este încă capabilă să organizeze ample manifestaţii împotriva regimului teocratic. Sancţiunile datorate programului nuclear îşi arată rezultatele, populaţia fiind nemulţumită de condiţiile economice precare. Şi în această situaţie regimul de la Teheran joacă o „carte mare”. Iranul a încercat să tranziteze, cu nave de război, Canalul de Suez, cu destinaţia Siria. Traversarea, prima din 1979, în care sunt implicate nave de război, necesită aprobarea ministerelor de Externe şi al Apărării de la Cairo. Nu l-a obţinut. Teheranul se pregăteşte de război sau transportă armament pentru Hezbollah?. Din păcate comunitatea internaţională nu este pregătită să răspundă provocărilor Iranului iar Israelul este în alertă maximă. Arabia Saudită? Parţial. A rămas singurul lider capabil să menţină echilibrul geostrategic în zona Golfului. Turcia? Da. Identitatea politică a Turciei este complexă, ea fiind în acelaşi timp o ţară care aparţine spaţiului Mării Negre, spaţiului Mediteranean, Levantului, Orientului Mijlociu, Caucazului şi Asiei Centrale, dar şi Occidentului. Profilul de putere regională în ascensiune a fost demonstrat pe deplin de Turcia în cadrul negocierilor pe care le-a condus împreună cu Brazilia, la Teheran pe tema programului nuclear iranian sau cu Israelul şi Siria. Şi totuşi, în acest context, începând cu 2003 relaţiilor bilaterale turco-americane au început un proces de degradare ceea ce ridică un semn de întrebare asupra interesului Turciei în păstrarea actualului status quo internaţional. Ce efecte viitoare asupra politicii externe turce poate avea venirea la puterea a elitelor anatoliene prin intermediul partidului AKP?. Există într-adevăr o agendă islamică, aşa cum susţine opoziţia turcă? Nu se ştie clar. Cer este că programul politic extern declarat al lui Erdogan şi al coaliţiei conduse de AKP este aderarea la UE. Opozanţii, fie secularişti sau naţionalişti, spun că măsurile luate de Erdogan în spiritul european ascund de fapt tăieri masive din puterile armatei, creditată ca un gardian al secularismului instaurat de părintele Turciei moderne Kemal Ataturk. Ce argumente avem pentru a demonstra faptul că Turcia este marele câştigător al situaţiei actuale din Orientul Mijlociu? Turcia nu a intrat în calculele globale ca un factor important în nici o perioadă de timp de la destrămarea Imperiului Otoman. De secole lumea dezbate dacă Turcia face parte din Europa, Orientul Mijlociu, zona Mediteraneană sau Asia. Geografic Turcia se află la graniţa dintre Orient şi Occident. Decizia din 1999 de la Helsinki a UE de a face din Turcia un candidat la admitere a determinat o eră a schimbărilor revoluţionare: rescrierea unei 1/3 din Constituţie, redactarea unei legislaţii a drepturilor omului, sfârşitul aplicării pedepsei capitale, o nouă legislaţie privind libertatea de expresie, societatea civilă şi media. Militarii turci au fost determinaţi să renunţe la unele avantaje istorice, să accepte un buget cu un grad mare de transparenţă, mai puţină putere în Consiliul Naţional de Securitate şi o influenţă redusă în sistemul judiciar. Noua legislaţie redactată după 1999 a generat un trend economic pozitiv. Creştere economică de 7% anual între 2002-2007, exporturile au crescut de la 31 miliarde USD în 2002 la 132 miliarde USD în 2008 iar inflaţia s-a redus de la 45% în 2003 la 9,5 în 2009. Turcia ocupă în prezent locul 17 în clasamentul economiilor mondiale. Toate aceste reforme politice şi economice au făcut ca în 2005 Turcia să înceapă negocierile de aderare la UE. Şi cu toate acestea politica externă a Ankarei în privinţa Ciprului a influenţat din nou opinia publică din Franţa şi Germania care a determinat respectivele guverne să ceară ca punct de plecare al negocierilor rezolvarea problemei cipriote. Dacă în 1990 opoziţia faţă de accederea Turciei se datora nerespectării drepturilor minorităţilor (minoritatea kurdă), la începutul acestui secol adversitatea venea de la extremişti de dreapta care blamau turci că le fură locurile de muncă şi că ridică un nou profil cultural pentru Europa. De ce se tem de fapt europeni de admiterea Turciei în UE? Ceea ce „sperie” Franţa şi parţial Germania nu este identitatea religioasă a Turciei, ci profilul demografic care ar afecta actualul status quo din instituţiile europene şi ar pune sub semnul întrebării binomul Franţa-Germania ca forţă motrică a Europei unite. Reacţia Ankarei?. Reticenţa Franţei şi a Germaniei la accederea Turcie au făcut ca partidul de guvernământ turc AKP să devină ezitant în politica internă şi externă iar suportul intern pentru aderare să se prăbuşească dar şi datorită conflictului din Irak. Rezultatul?. O nouă agendă de politică externă. Autorul? Profesorul Ahmet Davutoglu actualul ministru de externe de la Ankara. Manifestul său de politică externă: Stratejik Derinlik (Strategia profundă). Manifestul a devenit în scurt timp popular printre militarii, politicienii şi universitarii turci. Manifestul (netradus în engleză) este construit pe ideea  trecutului imperial al Turciei, demonstrând că acesta nu este o povară ci un mare avantaj în vederea profilării importanţei regionale şi globale a Ankarei. Concepţia geopolitică a lui Davutoglu numită de el „încredere în sine a naţiunii”  este de fapt un neo-otomanism care pleacă de la prezumţia regresului importanţei Turciei de-a lungul secolului XX. El încercă să redea Turcia o strategie care să profite de sfârşitul Războiului Rece dar strâns legată de profilul cultural şi politic de stat musulman laic şi democratic al Turciei. Turcia devine în această viziune ceea ce de fapt este astăzi, şi a fost întotdeauna, o punte între lumea occidentală şi cea islamică. Pragmaticul Davutoglu a păstrat pe mai departe politica tradiţională de „zero probleme cu vecinii” a Turciei, adăugându-i conceptul „maximei colaborări cu toţi cei interesaţi”. Ankara este dezamăgită de tergiversările Parisului şi Berlinului în privinţa integrării sale în UE iar după acceptarea Ciprului ca stat membru al UE, în 2004, se reîntoarce la o politică multivectorială, cea care i-a adus consacrarea Egiptului lui Mubarak. De la venirea profesorului Davutoglu acesta a precizat că ţinta lui este „rezolvarea disputelor” care „indirect sau direct afectează Turcia”. Ce doreşte Profesorul? Echilibrul între realism şi idealism în politica externă a Ankarei. Astfel Georgia şi Grecia, Rusia, cel mai mare partener comercial şi turistic, dar şi Armenia, Azerbaijan, Iran sau Siria au devenit aliaţii preferaţi ai Ankarei. În aceste condiţii Turcia a trecut la fapte: a redus restricţiile de călătorie şi a ridicat vizele pentru Iordania, Libia şi Siria(iranieni pot primi viza la sosire),are planuri ca împreună cu Siria să cureţe câmpurile de mine de la graniţe, are în proiect refacerea căii ferate care leagă Iordania de Arabia Saudită (fosta linie de cale ferată din Imperiul Otoman denumită Hejaz Railway), construcţia unei ramificaţii, către Ankara, a magistralei de gaz ce uneşte Egiptul-Israelul-Iordania, o nouă magistrală de gaz cu Irakul (Provincia Kurdistan), sau magistrale electrice cu Siria şi Irakul,o zonă de liberă de schimb comercială între Turcia, Irak, Libia şi Siria. Promovarea schimburilor comerciale, transferul de tehnologie şi proiectele de infrastructură energetică aduc cu sine stabilitatea regională lucru dorit de Turcia dar şi de comunitatea internaţională. În noua ecuaţie Ankara ţine cont de expunerea ei, în prima linie, faţă de problemele Orientului şi de aceea abordările ei sunt diferite de cele ale UE sau SUA. Abordarea severă manifestată faţă de statul Israel a oferit Turciei prin ministrului ei de externe o marjă largă de acţiune în spaţiul islamic. Lipsa aviaţiei israeliene la manevrelor militare anuale „Vulturul anatolian” din 2009, fapt fără precedent în istoria de 9 ani a exerciţiului, a ridicat multe semne de întrebare în cancelariile europene dar şi la Washington privitor la agenda Ankarei în regiune. La polul opus s-au situat statele arabe care au salutat „lipsa invitaţiei”. Activismul Ankarei manifestat în ultima perioadă din China, unde Turcia şi-a afirmat preocuparea faţă de statutul etnicilor uiguri, până în Muntenegru, unde vizita primului ministru turc a fost prima după pierderea Sangeakului de către Imperiul Otoman în 1912, marchează o preocuparea pentru un „hinterland” cultural al Turciei. Având atuul etnicilor turci, Ankara lui Davutoglu se doreşte un mediator aparte acolo unde, în lumea islamică, situaţia o cere: între Israel şi Hamas; între Moscova şi musulmanii din sudul Federaţiei Ruse; între Europa şi Iran; între Irak şi Siria. Oficialii de la Casa Albă urmăresc cu speranţă dar şi cu semne de întrebare, la nivelul analiştilor, derularea noii agende diplomatice a Turciei. Teoretic, niciodată relaţiile dintre Ankara şi Washington nu au fost mai bune, afirmaţie făcută de însuşi premierul Erdogan în timpul sale vizite în SUA în decembrie 2009, ceea ce determină şi faptul că Ankara rămâne un important pilon al NATO în regiune. Pe de altă parte, alte analize arată că în Turcia cresc sentimentele anti-americane şi anti-occidentale, iar Ankara se profilează drept un principal beneficiar al retragerii americane din Irak şi situaţiei din Afganistan. De fapt Turcia trăieşte între contraste:  păstrarea orientării laice şi pro-occidentale şi revenirea la tradiţia islamică cu recunoaşterea de către Occident ca fiind moştenitoarea Imperiului Otoman. Ce va urma? Să-l recitim pe Dimitrie Cantemir  cu a sa „Historia incrementorum atque  decrementorum Aulae Othomanicae”.

Post Scriptum:

De ani buni, datorită camaraderiei unor jurnalişti inteligenţi, de la săptămânalul armatei, am publicat analize dedicate unor evoluţii militare, de interes general ,de pe mapamond. De fiecare dată am primit numeroase semnale, de la cititorii articolelor mele, care reprezentau aprecieri, critici şi sugestii vizând subiecte posibile de abordat în viitor. Spre surprinderea mea, în această săptămână mi s-a comunicat că s-a decis(?!) stoparea colaborării mele cu “Observatorul militar”.Doresc pe aceasta cale sa le multumesc readactorilor si celor care s-au ocupat de punerea in pagina a articolelor de-a lungul timpului.La buna vedere!.

Tags: Dvudoglu, Egipt, generatia Twitter, Turcia