În 2001 istoricul Bernard Levis scria o carte al cărei titlu era unul exploziv: What went wrong ?. Cartea avea ca subiect declinul lumii musulmane. La numai o lună de la publicarea cărţii, pe 9 septembrie, au avut loc atentatele din New York. Cartea a devenit, peste noapte, un best-seller. Profesorul Levis care şi-a început cariera înainte de cel de-al Doilea Război Mondial îşi începea pledoaria din carte cu următoarea aserţiune: „Cred că tiraniile sunt depăşite ceea ce contează este ce va veni în locul lor. Avem şansa mare să instaurăm – ezit să spun o lume democratică – un fel de societate deschisă, tolerantă care să fie construită în propriul lor sistem social , în concordanţă cu tradiţiile lor. De ce să aşteptăm ca ei să aleagă o democraţie de tip occidental?De să aşteptăm ca aceasta să fie funcţională acolo?” .
Afirmaţie corectă în esenţa ei. Întrebări legitime pe care profesorul de istorie de la Princeton, New Jersey, le adresează politicienilor. Haideţi să face împreună un recurs la istorie. Germania, după Primul Război Mondial, când Aliaţii au impus un sistem parlamentar, a eşuat în dictatura lui Hitler. Acesta ajuns la putere prin manipularea unor alegeri libere şi corecte a schimbat cursul istoriei prin provocarea celei de-a doua mari conflagraţii. Şi toate acestea pentru ca Germania avea o altă cultură politică. Un exemplu recent îl constituie alegerile din Gaza unde la putere au venit oamenii organizaţiei Hammas.
Ce avem acum în Orient este de fapt o ciocnirea a civilizaţiilor? Nu. Ceea ce avem este un decalaj între civilizaţii, din ce în ce mai mare, fără o istorie comună, fără obiective comune sau mijloace de comunicare.
Bernard Levis spunea că nu este vorba de ADN-ul cultural al islamului care nu ar fi predispus la democraţie „Tradiţia islamică este foarte clară împotriva autocraţiei şi a iresponsabilităţii. Islamişti trebuie încurajaţi să-şi continue propriul lor drum în afacerile politico-sociale” În Orientul Mijlociu un cuvântul cheie este negocierea care vine din negura istoriei. Este o cutumă consfinţită de la bazar până la palat. Liderii se aleg din rândul celor care conduc breslelor (fierari, argintari, aurari etc.) De asemenea spre deosebire de Franţa unde regele era cel care deţine adevărul absolut în Orient sultanul se consulta întotdeauna cu liderii grupurilor importante ale societăţii. Modelul este oarecum similar cu cel Medisonian prezent în SUA în care preşedintelui i s-a restricţionat puterea la nominalizarea judecătorilor la Curtea Supremă de Justiţie, aprobarea legislaţiei, negocierea tratatelor şi conducerea forţelor armate.
Şi totuşi ce ar trebui să facă musulmanii? Să cerceteze propriul trecut. Similitudinile dintre Modelul Medisonian şi sistemul politic al Imperiului Otoman, deşi modeste, sunt uneori izbitoare. Imperiul Otoman cuprindea anumite practici ale unui guvern limitat. La musulmani justiţia este cuvântul de ordine privind standardul de bună guvernare. Ceea ce au cerut în stradă revoluţionarii, atât în Egipt cât şi în Tunisia a fost justiţie. Acest cuvânt este asociat cu termenul englez de freedom care în propria lor traducere ar însemna „prindeți pe cei care ne conduc şi eliberaţi-ne”.
Modernizarea multor state arabe s-a făcut de-a lungul timpului prin consultare între centru şi principalele grupuri sociale. După cel de-al Doilea Război Mondial modernizarea nu s-a mai constituit în rolul de liant între grupurile reprezentative, care limitau accesul total la putere, şi guvernanţi, ea rezumându-se la cumpărarea de arme moderne, de comunicaţii ultrasofisticate, echipamente de supraveghere şi reprimare moderne. Rezultatul a fost apariţia regimurilor totalitare.
Se mai pot oare întoarce musulmanii la tradițiile lor? O întoarcerea este posibilă dar acesta este dată şi de evoluţia istorică a fiecărei societăţi musulmane în parte în ultimi 50 de ani. Astfel Tunisia are cele mai mari şanse datorită libertăţilor acordate femeilor. O societate în care femeia este umilită fiind lipsită de drepturile elementare are şanse minime de modernizare. O lume represivă „acasă” (în cămin) duce în societate la un guvern represiv faţă de semenii săi. Este o situaţie pe care o întâlnim în mai multe locuri din Orientul Mijlociu Lărgit. Egiptul are o situaţie mai complicată. Acolo locul tinerilor a fost luat de Fraţii Musulmani pe care, în opinia mea, alegerile care urmează, îi vor aduce în prim plan. Situaţia va deveni extrem de periculoasă datorită însuşi convingerilor pentru care a fost constituită această organizație. Declaraţiile liderului Sheikh Yusuf Qaradawi despre Hitler cât şi edictul dat de acesta în faţa a peste un milion de egipteni prin care cere sprijinirea ideii de instaurare a Legii Islamice, care în propria opinie sprijină democraţia şi pluripartitismul, aduce nu numai îngrijorare dar naşte chiar monştri. Aşa a apărut şi Khomeini. În primul rând în biblioteci cu „Guvernul islamic” de unde s-a materializat în stradă. Acum după 30 de ani de la instaurarea autocraţiei la Teheran vedem consecinţele: declaraţi rasiste şi antisemite, un program nuclear care în mâna unor mullahi fanatici, care consideră că Apocalipsa a început, se poate transforma într-un veritabil război nuclear. Echilibrul nuclear dintre SUA şi URSS din timpul Războiului Rece nu mai este posibil datorită acestor minţi în delir.
Turcia a cărei dinamica s-a schimbat esenţial în ultima perioadă de timp devine o variabilă a Orientului Mijlociu. Am scris de nenumărate ori despre evoluţia Turciei. Cât militari au păstrat o Turcie seculară înscrisă în coordonatele NATO şi cele Europene totul a decurs echilibrat în balanţa Est Vest. Eşuare multiculturalismului în ţări precum Germania şi Anglia dar şi inabilitatea UE de a apropia Turcia de Bruxelles, de la momentul în care aceasta a solicitat aderarea la Uniune, a făcut ca actuala administraţie să oscileze cu privire la drumul care trebuie urmat. Posibila reislamizare va duce în final ca Ankara să schimbe în 8-10 ani locul cu Teheranul. Sincer? Sper să mă înşel.
Chiar dacă acum tineri din Orient se întorc împotriva dictatorilor care i-au opresat ei ţin un ochi asupra răspândirii fundamentalismului islamic. Ceea ce înfiorează este datorat faptului că fundamentalismul nu are un centru politic sau o identitate etnică. Este un fapt religios şi poate funcţiona pentru toţi aceia prinşi în mijlocul lui indiferent de naţionalitate. Numărul de europeni pe care-i găsim în taberele de pregătire islamice din Pakistan este în creştere. De ce oare?.
