Cine deţine puterea în Pakistan: politicienii sau generalii? (I)
Aug 21st, 2011 by admin
În iulie 2010, târziu în noapte, primul ministru al Pakistanului Yousaf Raza Gilani s-a adresat, la postul de televiziune, naţiunii. Le-a spus pakistanezilor că ţara printr-o perioadă grea iar armata care şi-a făcut datoria în nenumărate rânduri mai ales în războiul împotriva islamismului fundamentalist şi a terorismului, va avea un nou comandant. Deşi era puţin entuziasm în vocea primul ministru, el a citit, strângând din dinţi, textul de pe prompter, şi a inaugurat un nou mandat, de trei ani, pentru generalul Ashfaq Parvez Kayani. Fostul şef al agenţiei de informaţii şi cel care a deţinut un prim mandat de şef al armatei, Generalul Kayani, devine cel mai puternic om din Pakistan cel puţin până în 2013 iar puterea armatei se solidifică. Pentru Pakistan acest episod este ciclic când agenda geopolitică a altora impun un militar puternic la Islamabad.
Frederick cel Mare al Prusiei( Der Alte Fritz) era un mare admirator al lui Voltaire iar acesta un bun cunoscător al Principelui, ei purtând o asiduă corespondenţă începând cu 1737. Voltaire remarca la un moment dat că „acolo unde unele ţări au o armată, armata prusacă are un stat” Comparaţia este valabilă pentru Pakistanul de astăzi.
Pakistanul este poarta de intrare în Asia. Stabilitatea Pakistanului este o miză mare pentru regiune dar şi pentru SUA, dat fiind, în primul rând, războiul împotriva Al-Qaida, pe care-l poartă Washingtonul. Acest deziderat a dus în mare măsură la sprijinul acordat de administraţia de la Washington militarilor de la Islamabad. Dar stabilitatea datorată unui regim autoritar/cu tentă militară nu este întotdeauna un pariu câştigător. Au demonstrat-o mişcările din primăvara revoluţionară a Orientului Mijlociu.
Pakistanul, un stat nuclear, ar putea deveni primul de acest fel care să eşueze. Deocamdată nu este în această situaţie. După 63 de ani de la obţinerea independenţei economia Pakistanului se dezintegrează iar războiul pernicios din regiunile controlate de talibani, zona FATA (7 districte şi şase regiuni mai mici de-a lungul frontierei cu Afganistanul), face ca instabilitatea în ţară să fie la cote alarmante. Datorită sărăciei, majoritate populaţiei nu-şi poate satisface nevoile de bază, iar resentimentul public împotriva guvernului se accentuează pe zi ce trece. Potrivit Băncii Mondiale eficienţa guvernului de la Islamabad a fost în declin efectiv în ultimele două decenii, Pakistanul fiind trecut în categoria statelor eşuate, pe locul 10, alături de Republica Democratică Congo, Somalia şi Afganistan. Fără îndoială consecinţele eşecului nu ar fi catastrofale dacă Al-Qaida şi afiliaţii săi nu ar avea posibilitatea să obţină, eventual, controlul armelor nucleare deţinute de Islamabad. Incursiunilor dramatice ale talibanilor din Districtul Buner (doar la 65 km de capitală), în 2009, au ridicat spectrul unei astfel de preluări.
Pakistanul este un stat cu provocări serioase politice, economice şi de securitate. Deocamdată, cum spuneam, nu este gata să fie răsturnat de o dictatură militară, de lorzii războiului, de miliţiile pakistaneze sau, eventual, să intre într-un război civil. Are în schimb toate elementele care ne fac să gândim că unul din cele două scenarii de mai sus pot deveni realitate. Cel mai probabil rămâne scenariul de confruntare cu inamicul declarat al Islamabadului, India.
Societatea civilă pakistaneză este incredibil de rezistentă şi organizată, dovedindu-se capabilă să reziste atât presiunilor statale cât şi celor nestatale. Numeroasele universităţi, asociaţii profesionale, NGO – uri pentru respectarea drepturilor omului, puternicele grupuri mass-media disting brusc Pakistan de Afganistan sau Somalia. Partidele politice ale ţării sunt populare, şi democraţia parlamentară este sistemul implicit de guvernare. Armata pakistaneză, în plus, este o forţă extrem de disciplinată marcată de coeziune şi este puţin probabil să lase ţara în haos sau armele sale nucleare în mâinile islamiştilor.
Deşi este greu de recunoscut armata nu are prea mult respect faţă de sistemul politic. Nu a contat dacă armata a fost sub comanda, uneori nesăbuită, a generalului Pervez Musharraf sau sub cea a prudentului general, actual şef al statului major, Ashfaq Parvez Kayani. Ca instituţie, aceasta nu are încredere în politicieni şi se percepe ea însăşi ca singura forţă capabilă să păstreze echilibrul între stabilitate şi anarhie, intervenind în politică ori de câte ori decide că politicienii nu practică o conducere eficientă sau nu respectă obiectivele propriei lor strategii. Aceste intervenţii repetate au slăbit şi subminat capacităţii instituţionale civile, au instigat disensiuni profunde în ţară, de-a lungul, celor 63 de ani de independenţă.
Această balanţă, care nu stă în echilibru, între militari şi civili trebuie reechilibrată pentru ca Pakistanul să devină un stat modern şi guvernat efectiv. În aceste condiţii ajutorul extern trebuie să se îndrepte în principal spre a sprijini guvernul actual dar şi către dotarea cu echipamente eficiente a militarilor, cu precizarea obiectivului precis-lupta împotriva reţelelor teroriste.
Rădăcinile puterii militare pakistaneze
Puterea armatei pakistaneză este o moştenire istorică de la naşterea ţării. Conflictului din Kashmir, între 1947-1948, cu India a pus sistemul militar într-o poziţie favorabilă ridicând-ul peste administraţia guvernamentală. De-a lungul timpului guvernele civile, cum ar fi cel actual, condus de preşedintele Asif Ali Zardari şi de Partidul Popular din Pakistan(PPP) sau cel condus de Nawaz Sharif şi partidul Liga Musulmană Pakistaneză au funcţionat şi funcţionează în umbra armatei. Armata a cooptat frecvent civili care să-i satisfacă propria agendă. La sfârşitul anilor 1970 şi la începutul anilor 1980, generalul Muhammad Zia-Ul-Haq, a folosit armata dar şi resursele islamiste pentru a obţine legitimitatea politică. Zia şi-a suprimat rivalii politici şi opoziţia prin trimiterea în închisori şi prin tortură politică, prin interzicerea partidelor politice (Partidul Popular Pakistanez), prin adoptarea de legi dure, islamice, aşa cum cereau partidele islamiste extremiste precum Jamaat-e-Islami. Zia, a înarmat etnicii sunniţi , majoritari, pentru a lupta împotriva minorităţii şiite, încurajată la acel timp de Revoluţia Islamică Iraniană. Societatea s-a divizat şi s-a militarizat iar statul civil s-a erodat profund.
Generali au întreţinut cauzele războiului în Kashmirul, pentru a ţine India în „priză”,au sponsorizat fundamentalismul în Afganistan făcând astfel ca vecinii să aibă în permanenţă o preocupare la graniţe şi să nu poată interveni în problemele Islamabadului. Ultimatumul dat de George W Bush după 9/11 „ori rupeţi legăturile cu talibani ori vă pregătiţi de război” a făcut ca generalul Musharraf să deschidă accesul militarilor americani la bazele aeriene şi să întărească relaţiile bilaterale în domeniul serviciilor de informaţii. De asemenea sprijinul s-a materializat prin cooperarea în uciderea sau capturarea membrilor de frunte ai Al-Qaida. La momentul respectiv gradul de implicare al militarilor pakistanezi a fost suficient pentru ca Pentagonul să-şi atingă obiectivele parţiale ale luptei împotriva terorismului şi nu a presat Pakistanul să-i prindă pe fugarii talibani care s-au stabilit în regiunile de graniţă pakistaneze.
Cu toate acestea, până în 2004, talibanii au ameninţat încontinuu regimul afgan din cetatea lor din Pakistan. Administraţia Bush, prin amnbasadorul american de la Islamabad Zalmay Khalilzad, a cerut ca Pakistanul să abordeze problema insurgenţei talibane de pe propriul teritoriu, în special în regiunile FATA, Malakand sau Khyber Pakhtunkhwa (fosta Provincie de la Frontiera de Nord-Vest).
Armata a ales să lupte împotriva talibanilor prezenţi în FATA sau în Waziristanul de Sud şi nu s-au atins de teritoriile din Wziristnul de Nord unde îşi aveau sediul central reţeaua Haqqani, grup afiliat Al-Qaida, grup ce conduce lupta la frontiera cu Afganistanul. De asemenea a continuă să permită membrilor importanţi ai fostului regim taliban din Afganistan să funcţioneze în marile oraşe, în special Quetta şi Karachi. Deşi Lashkar-e-Taiba, un grup militant care efectuează atacuri în India şi în Kashmir, este interzis in mod oficial Pakistan, acesta continuă să funcţioneze şi să recruteze militanţi, să organizeze mitinguri, să colecteze fonduri prin firme de caritate precum şi să publice de materiale de propagandă islamiste chiar sub privirile îngăduitoare ale ISI(agenţia de informaţii a armatei).
Rezistenţa armatei la solicitările Pentagonului de a demantela şi distruge reţelele teroriste din nord a încordat relaţiile cu SUA. Motivul acestui refuz: lipsa de echipament militar necesar unui teren muntos accidentat-elicoptere de transport şi de atac. Motivul s-a dovedit în parte real fiind susţinut şi de fostul general Colin Powell. Şi totuşi motivul stă în picioare numai parţial. Armata vede grupul din nord ca pe un instrument în politica sa externă atât în a câştiga influenţă în Afganistan cât şi a ţine sub presiune India. Şi apoi Islamabadul a demonstrat că are într-adevăr, instrumentele necesare pentru a lupta împotriva terorismului în mai multe zone tribale, simultan, atunci când vrea să lupte. În plus armata primeşte deja suficientă asistenţă militară din SUA – aproximativ 300 milioane dolari în 2002, 1.1 miliarde dolari în 2008 pentru creşterea capacităţii sale de luptă împotriva insurgenţei. În 2010, SUA a dat un ajutor de 66 milioane USD pentru creşterea salariilor poliţiei pakistaneze care luptă în zonele sanctuarelor teroriste.
Când a primit ordinul de luptă în Waziristanul de Sud armata a tărăgănat operaţiunile până când baza sa de lângă Rawalpindi a fost atacată de insurgenţi. Militarii par să fie afectaţi numai atunci când sunt atacaţi. Mulţi dintre insurgenţi au scăpat din faţa dronelor datorită informaţiilor furnizate de militari pakistanezi (a se citi Serviciul de Informaţii Interarme )
Armata a pus responsabilitatea creşterii insurgenţei mai ales pe seama resurselor scăzute acordate de politicieni. Cu toate acestea creşterea şi influenţa grupurilor teroriste se datorează în principal politicii strategice a armatei îndreptată spre India. Atitudinea permisivă a armatei le-a permis militanţilor fundamentalişti să se infiltreze în zonele de jos ale serviciilor de securitatea. Exemplu edificator este uciderea brutală a lui Salman Taseer, guvernatorul provinciei Punjab,cea mai mare din Pakistan, de propria garda de poliţie, pentru faptul că acesta se opunea Legii blasfemiei (lege care a făcut mii de victime în Pakistan).
Valul de atacurile teroriste din 2009 soldat cu peste 3000 de morţi şi derulat inclusiv în marile oraşe nu a subminat încrederea populaţiei în armată mai ales că armata a fost cea care a furnizat ajutor în mijloace de transport şi cazare dar şi în bani cu prilejul marilor inundaţii care au afectat recent Pakistanul. Armata rămâne până una alta garantul independenţei şi stabilităţii Pakistanului
