Alexandru Grumaz

 

 

 

 

 

 

Care sunt soluţiile pentru un Pakistan fără insurgenţi şi condus de politicieni?

Indiferent de valoarea resurselor umane şi materiale, armata pakistaneză nu va reuşi să învingă teroriştii. Ce s-a încercat până acum, ori folosirea forţei militare, ori acorduri temporare de pace nu a rezistat.  Ambele abordări au alimentat, în continuare, militantismul. Militarii susţin acum o nouă strategie, aceea de a cuceri inimile şi minţile localnicilor. Dar, chiar şi în incursiunile din Valea Swat sau Waziristanul de Sud, din 2009, au folosit artileria şi au strămutat mii de locuitori din zonele atacate, eșuând lamentabil în a captura sau ucide lideri importanţi talibani.

Extremismul militant poate fi combătut, în mod eficient, numai prin intermediul unor reforme serioase de guvernare, care să asigure statul de drept şi responsabilităţi administrative. Acest lucru  necesită o democraţie puternică, o economie viabilă şi relaţiile civili-militari echilibrate.

Al treilea val al democratizării din anii 70 şi 80 a demonstrat că nu este nevoie de politicieni înnăscuți sau de instincte de leadership deosebite, ci numai de pluripartitism, aşa cum s-a întâmplat în Chile, … Filipine sau Thailanda. Problema Pakistanului? Este conectat în politică la câteva familii precum Bhutto şi Sharif şi partidele pe care acestea le conduc. Şi totuşi acest fapt a determinat supravieţuirea în faţa militarilor.  

Guvernul care conduce astăzi Pakistanul a stabilit, încă de la instalarea sa, că singurul joc acceptat este jocul democratic şi a promulgat reforme constituţionale, de reducere a puterilor prezidenţiale, în special prerogativele de a demite Parlamentul, ales în mod democratic, sau de a revoca primul ministru. Guvernul a creat noi comisii parlamentare pentru a numi membrii Curţii Supreme şi judecătorii supremi de la Curţile Judecătoreşti provinciale, a delegat o serie de autorităţi financiare şi administrative către provincii şi a ridicat cota de resurse primite, din cota federală, de către provincii. A fost de asemenea abrogată posibilitatea instaurării legii marţiale.

Ce opţiuni sunt spre o echilibrare a balanţei civil-militar?

Două opţiuni sunt importante. Ori militari se retrag în cazărmi, din viaţa politică, ori se acomodează cu normele democratice. Parlamentul actual a eliminat deja unele lacune constituţionale, precum cele referitoare la evitarea punerii sub acuzare a militarilor pentru loviturile de stat. De asemenea instaurarea Legii marţiale a fost limitată la anumite situaţii.

Decizia de a trece ISI în subordinea Ministerului de Interne a fost inversată într-o noapte când primul ministru a avut o discuţie telefonică violenta cu şeful statului major al armatei, generalul Kayani. De fapt ISI este aripa militară de informaţii.  

Dar astfel de obstacole nu sunt mai puţin frecvente în democraţiile de tranziţie din alte părţi şi nu ar trebui să împiedice politicienii să continue să ia măsurile necesare, pentru a stabili supremaţia civilă. Controlul asupra Comitetului Apărării sau a Ministerului Apărării este o condiţie necesară pentru o relaţie militari-civili echilibrată. Controlul parlamentar asupra ISI sau cel guvernamental asupra promovărilor sau avansărilor militarilor sunt iarăşi condiţii de control civil asupra militarilor.

Obstacolele în calea democratizării.

Slaba performanţă economică a Pakistanului este o mare îngrijorare pentru străini. Guvernul de după  Musharraf  a împrumutat 7,6 miliarde USD, de la FMI, în 2008, iar apoi, datorită inundaţiilor, a fost nevoit să strămute peste 20 milioane de locuitori.

Corupţia este endemică, iar reticenţa autorităţilor civile, de a reduce cheltuielile guvernamentale, este mare.  Mai mult decât atât, în Pakistan, doar două procente din populaţia plăteşte toate impozitele, iar reforma fiscală întârzie.

Unii observatori se tem că spirala descendentă a economiei ar putea juca, în mâinile islamiştilor, un rol important cu prilejul alegerilor parlamentare.

În Pakistan, … influența islamistă este legată de stat, nu de un sprijin popular. Partidele islamiste continuă să funcţioneze slab la urne şi nu acumulează mai mult de 10-12 la sută din voturi, în timp ce principalele două partide moderate – PPP şi PML-N adună, de obicei, aproximativ 60 la sută din voturi şi 70 la sută din locurile parlamentare.

Cu toate acestea,  guvernul pakistanez trebuie să stabilizeze economia, pentru a consolida încrederea publicului în instituţiile democratice. Acesta trebuie să investească pe termen lung în dezvoltare economică şi să creeze oportunităţi pentru populaţia ţării în creştere rapidă. Este nevoie de miliarde de dolari americani, pentru a ajuta la întărirea capacităţii instituţionale civile, reconstrucţia zonelor afectate de inundaţii. Mai este nevoie să se investească în sectorul public şi în proiectele de infrastructură, şi să se rezolve penuria de energie, prin proiecte de producere a energiei convenţionale sau neconvenţionale, pentru a evita situaţiile când o industrie întreagă, precum cea textilă a fost paralizată. Şi factorii externi pot ajuta la soluţionarea unor neajunsuri în economie. Industria textilă poate primi sprijin american pentru a pătrunde pe piaţă printr-o taxare preferenţială.

Este de remarcat faptul că dificultăţile economice sunt rezultatul nu doar al proastei administrări, ele avându-şi totodată originea în probleme structurale fundamentale ale bugetului naţional, precum cheltuielile militare. Pakistanul nu are şcoli suficiente dar investeşte enorm în programele de securitate naţională. Astfel, ţara trebuie să găsească o modalitate de a raţionaliza cheltuielile sale militare.

Relaţia cu SUA

Administraţia Obama şi-a început guvernarea cu un angajament solid, de a sprijini guvernul civil democratic pakistanez. Legea Kerry-Lugar-Berman a desemnat relaţia cu Pakistanul ca pe una de parteneriat consolidat. Actul din 2009, a autorizat Congresul SUA la asistenţă pentru dezvoltare, în valoare de  7,5 miliarde dolari între 2010 şi 2014. Pachetul de ajutor a fost conceput pentru a semnala o nouă eră în relaţia SUA cu Pakistanul. Reorientarea ajutorului american, din domeniul militar în cel al guvernării democratice civile şi a dezvoltării sociale, a schimbat, în mare măsură, relaţiile cu Islamabadul. De asemenea a continuat şi ajutorul militar, care a fost legat de o certificare anuală, de către secretarul de stat al SUA, că armata pakistaneză s-a abţinut să intervină în politică şi este supusă controlului civil asupra alocaţiilor bugetare, promovării  ofiţerilor şi a planificării strategice.

Nu este de mirare că armata pakistaneză s-a împotrivit acestui parteneriat considerându-l ca o ameninţare la adresa securităţii naţionale pakistaneze şi a mobilizat mass-media împotriva amestecului american.

La ora actuală, cele mai multe contacte, între cele două ţări, se derulează în spatele uşilor închise, între cele două structuri de informaţii CIA şi ISI. Dar şi în spatele unşilor închise continuă lupta alternativă între militari şi guvern, aceasta făcând victime colaterale. Un exemplu este cazul contractorului american de la CIA, Raymond Davis, care a fost arestat pentru că a omorât doi pakistanezi într-un accident de maşină, în oraşul Lahore.  În cele din urmă, Davis a fost eliberat din închisoare, după ce a despăgubit familiile victimelor. Eliberarea sa, nu ar fi fost posibilă fără complicitatea autorităţilor militare.

Conflictul din Caşmir are o soluţie de rezolvare improbabilă pe termen scurt. Washington ar trebui să continue să lucreze cu ambele părţi pentru a atinge acest obiectiv. Desigur, nu există suficiente garanţii de pace, pentru ca politicienii să  reducă cheltuielile militare ale Pakistanului sau să restricţioneze afacerile militare. Dar merită efortul. Miza nucleară şi stabilitatea Afganistanului sunt mai importante.

Câteva concluzii

Pakistanul fără o armată puternică ar fi fost, cel mai probabil, de mult timp, dezintegrat. Aceasta este mai mult decât oricând adevărat astăzi, când ţara se confruntă cu insurgenţa puternică a talibanilor pakistanezi şi a aliaţilor lor. Ameninţarea talibanilor face unitatea şi disciplina al armatei de o importanţă capitală în Pakistan, cu atât mai mult, datorită lipsei de popularitate a strategiei americane în rândul marii majorităţi a pakistanezilor.

Armata pakistaneză îşi datorează succesul, ca o instituţie modernă, faptului că  are, într-o măsură considerabilă, o cultură separată de cea politică, din restul ţării, a cărei structură se centrează în jurul valorii de rudenie, endemic acaparată de  corupţie. Desigur, corupţia există şi în rândul militarilor, dar nu în aceeaşi măsură ca şi în restul societăţii.

Cheltuielile nesăbuite din domeniul militar vor duce ţara în faliment, la fel cum s-a întâmplat cu  URSS. Şi nu numai sistemul de învățământ, sau cel sanitar, se vor dezintegra. Falimentul   adus de bugetul militar va arunca ţara în haos şi război civil.

Unitatea este virtutea militarilor pakistanezi, care  se învaţă la primele ore de la înrolare. De aceea, orice lovitură de stat a fost dată de şeful statului major cu acordul comandanţilor de categorii de forţe armate. Conspiraţiile islamiste au fost întotdeauna dejucate de sistemul de contraspionaj militar. Acum  însă sunt create condiţiile pentru o lovitură de stat militară, datorită stării economiei, dar şi a corupţiei generalizate.

Armata se percepe ea însăşi ca o castă aparte. După constituirea republicii, funcţiile importante în armată erau apanajul celor proveniţi din clasa bogată. Acum aceştia s-au retras către funcţii mai confortabile, iar clasa de mijloc le-a luat locul. Actualul şef al statului major este fiul unui fost subofiţer.  În acest timp, partidele sunt controlate de familii istorice, ceea ce face diferenţa faţă de militari, dându-le acestora un grad de superioritate. Societatea pakistaneză este pătrunsă de o cultură de respect faţă de superiorii, începând cu bătrânii în cadrul grupului de familie şi în relaţiile de rudenie. Pe ansamblu, de departe, cel mai important aspect al identităţii unui militar profesionist pakistanez este că el este OFIŢER.

Armata pakistaneză are o influenţă profundă în formarea membrilor săi. Acest lucru poate fi văzut, printre altele, de la originile sociale şi cultura personală, ale  conducătorilor militari de-a lungul anilor. Ar fi greu să se găsească un set diferit de calităţi, decât cele ale generalilor Ayub, Yahya, Zia, Musharraf, Beg, Karamat Kayani şi în ceea ce priveşte originile lor sociale, şi a caracterului personal şi a atitudinilor faţă de religie. Cu toate acestea, toţi au fost în primul rând militari. Militarul pakistanez este legat de universul naţional, nu de islamism.

Schimbarea în structura socială a ofiţerilor a adus în Occident temerea islamizării acesteia. În cazul unei astfel de situaţii, ori urmează o revoluţie de tipul celei iraniene, ori tinerii ofiţeri, cu legături religioase puternice din familie (clasa medie pakistaneză este religioasă fiind considerata islamist conservatoare) se vor răscula împotriva comandanţilor. Şi nu sunt scenarii utopice. Acestea chiar există, dar nu sunt încă create toate condiţiile unei explozii. În 1980, pentru a se menţine la putere, generalul Zia a islamizat armata, încurajând prezenţa predicatorilor islamului în armată. A venit Musharraf şi a renunţat la această reformă lăsând armata în grija comandanţilor şi nu a preoţilor.

Talibanii pakistanezi nu sunt o categorie populară, dar nici militarii străini nu sunt iubiţi. Armata pakistaneză este singura care trebuie să rezolve problemele pe teritoriul naţional, dar nu are capacitatea s-o facă în totalitate. Noroc că naţionalismul pakistanez este o trăsătură caracteristică atât populaţiei, cât şi armatei.

Pakistanul s-a născut din vărsarea de sânge între hinduşi, sikh şi musulmani. La două luni de la naşterea sa,…  a izbucnit războiul cu India, pentru soarta provinciei majoritar musulmane Cașmir.  Aceasta luptă a continuat continuu din acel moment. Două, din cele trei războaie, dintre Pakistan şi India, s-au dus pentru Cașmir. Pe lângă acestea s-au purtat operaţiuni militare speciale şi de o parte şi de alta. 25 de ani s-au luptat cele două ţări pentru gheţarul Siachen, probabil cel mai puţin important punct strategic, pentru care s-au dus bătălii furibunde iniţiate de India. Marea majoritate a militarilor pakistanezi au luptat în Cașmir, în viziunea lor războiul de acolo având un rol important în geopolitica globală(!?). Unii dintre aceşti militari au devenit comandanţii de mai târziu. Marota cu Kashmirul nu este de origine islamistă, ci de origine pakistaneză - naţionalistă. 

Grupurile radicale reţele teroriste pakistaneze, şcolile islamice madras, urăsc India şi abia aşteaptă ajutorul armatei, pentru a lovii în teritoriul de la Răsărit. Fanatismul acestora se răspândeşte şi se împământeneşte cu repeziciune în Cașmir.

În ianuarie 2002, Musharraf a interzis în mod oficial Lashkar-e-Taiba şi Jaish-e-Mohammed, şi a ordonat încetarea infiltrării militanţilor pakistanezi în India, prin Cașmir. În principal datorită presiunii intense a SUA, de la mijlocul anului 2003, această interdicţie a fost executată şi a condus la o reducere drastică a violenţei în Cașmir. Ca urmare a acestei decizii, în noiembrie 2003, India şi Pakistan au convenit o încetare a focului, de-a lungul Liniei de Control din Kashmir, şi au iniţiat un dialog privind o eventuală soluţionare a situaţiei Cașmirului. Cu toate acestea, armata pakistaneză a rămas ferm convinsă de faptul că India nu ar fi de acord cu termenii minimali acceptabili pentru Pakistan.

Din 2008, mulţi ofiţeri ISI şi informatori au murit în confruntările cu talibanii, ceea ce a dus la o schimbare de tactică a Agenţiei. Situaţia este mult mai complicată având în vedere că dacă grupuri precum Sipahi-Sabah, Lashkar-e-Janghvi şi unele secţiuni ale Jaish-e-Mohammed se unesc cu Talibanii Pakistanezi, situaţia iese de sub control în ţară. Atentatul asupra lui Musharaf, datorat Jaish-e-Mohammed, a dus la demiterea unor importanţi conducători din ISI. Grupurile teroriste urăsc atât pe americani, cât şi pe israelieni, indieni sau ruşi. În cazul în care armata ar suprima aceste grupuri, unul precum Jamaat-ut-Dawa, cu o reţea internaţională importantă, ar porni un val de atentate externe, care ar pune Pakistanul într-o poziţie defavorabilă pe plan internaţional.

Lunga istorie a asocierii ISI cu grupurile extremiste, întâi în Afganistan şi apoi în Cașmir, a făcut ca mulţi dintre ofiţeri să intre în contact direct cu insurgenţii, devenind ţinte vii în caz de conflict.

Dar acest lucru conduce la un set întreg de întrebări interconectate:

1. Cât de departe va continua să susţină anumite grupuri militante Comandamentul Militar pakistanez?
2. Cât de departe va susţine ISI o strategie independentă de cea a armatei?
3. Câţi din membrii ISI au scăpat de sub controlul superiorilor şi au intrat în arealul teroriştilor?

Ultima întrebare se complectează cu alte două şi mai dure:

1. Cât de penetrată este armata pakistaneză de elemente extremiste islamiste?
2. Sunt aceştia capabili de o lovitură de stat militară de succes împotriva propriei comenzi?

Atât timp cât agenţia de informaţii ISI monitorizează atât structurile teroriste, cât şi viaţa politică şi societatea, răspunsuri la aceste întrebări nu vor fi. Acest lucru nu înseamnă că are informaţii complete despre zonele în care se ascund lideri Al-Qaida, sau ai altor grupări teroriste, dar pot soluţiona problemele cu terorismul mult mai uşor.

 ISI nu se bucură de o bună reputaţie printre militari şi de aceea  este condusă de un general, care nu provine din rândul agenţiei, iar adjuncţii lui au, la rândul lor, adjuncţi proveniţi din armată. Actualul şef al armatei, generalul Ashfaq Kayani, a fost directorul lui ISI între 2004-2007, când a ordonat un atac, limitat, asupra grupurilor jihadiste, pe care le sprijinise până atunci.

Temerea ISI este că Occidentul va părăsi Afganistanul lăsând în urmă un război civil şi astfel Pakistanul va fi încercuit de forţe ostile, atât la vest, cât şi la est, unde are ca vecin India. De aceea fortifică relaţia cu China. Zona este una în fierbere, iar soluţiile nu sunt încă la îndemână. Pentru democrație este important controlul civil asupra armatei. Pentru stabilitatea zonei, rolul influent al armatei este critic.

 

Tags: civil-militar, coruptia, ISI, Valea Swat, Waziristanul de Sud