Olanda şi criza financiară europeană
Sep 13th, 2011 by admin
Olanda, ţara lalelelor, dar şi un membru activ al UE, a venit cu o propunere şoc pentru zona euro, în contextul crizei financiare şi celei a datoriilor suverane. Propunerea vine în contextul agravării crizei din Grecia şi a nemulţumirilor generate de incapacitatea guvernului de la Atena de a implementa programele de austeritate cerut în primul rând de Germania. În opinia ministrului de finanţe olandez, Jan Kees de Jager, Germania şi Franţa poartă răspunderea crizei datoriilor suverane. El acuză cele două ţări că au deschis cutia Pandorei în 2003-2004, când au depăşit limita maximă de deficit, fără să păţească nimic. Pentru moment, Parisul şi Berlinul fac front comun într-o tentativă de a rezolva criza din zona euro. Pieţele financiare însă taxează ritmul lent în care se aplică deciziile, precum şi măsurile prea timide şi incoerente.
Fel de fel de propuneri au circulat între cele două guverne de la Paris şi Berlin. Liderii Germaniei şi Franţei doresc organizarea a două întâlniri anuale ale şefilor de guverne din zona euro. Adică un fel de „Executiv al uniunii monetare”. Pe lângă această propunere încearcă impunerea unor limite constituţionale pentru deficitul bugetar (idee acceptată de majoritatea ţărilor UE) şi armonizarea fiscală la nivelul zonei euro (neagreată de majoritatea ţărilor din UE). S-a respins categoric ideea unor bonduri comune europene. Propunerile de mai sus, făcute cu prilejul unor întâlniri bilaterale Franţa-Germania, au fost dezamăgitoare pentru evoluţia pieţelor bursiere, pieţe care au scăzut în mod dramatic.
Ce aduce nou propunerea primului ministru olandez Mark Rutte? Asigură crearea în cadrul UE, mai bine zis a Comisei Europene, a unei poziţii de comisar responsabil cu monitorizarea operaţiunilor financiare din zona euro. De asemenea, acesta monitorizează modul în care sunt utilizate împrumuturile acordate ţărilor în criză. Noul comisar european va avea posibilitatea de a penaliza ţările respective cu reducerea sau suspendarea creditelor acordate, va stabili politicile fiscale şi de taxare în concordanţă cu situaţia din ţara respectivă, în momentul în care acesta beneficiază de împrumut, şi poate merge până la propunerea de excludere a unui stat din zona euro, atunci când se constată că acesta în mod voit nu aplică măsurile de austeritate stabilite.
Care este impactul acestei propuneri? În principal scurtcircuitarea planului Germaniei de a prelua controlul Europei. Franţa şi ea doritoare de reprezentare de „primă mână” la conducerea UE se confruntă cu propriile probleme de credibilitate internă, deşi în privinţa „bunelor sfaturi”, pentru alţii, este oricând disponibilă. Franţa este ţara europeană cu cel mai mare risc de a-şi pierde rating-ul de triplu A. Problema majoră este că preşedintele Sarkozy face echilibristică între două tabere cu doleanţe divergente. Pe de-o parte, trebuie să ia măsuri de austeritate suficient de puternice pentru a reduce deficitul bugetar la 3% în 2013, pentru a mulţumi agenţiile de rating şi pieţele. Pe de altă parte, trebuie să ţină cont că optimismul francezilor se deteriorează tot mai mult, iar anul viitor vin alegeri prezidenţiale. O cale de mijloc este greu de găsit. Aşa că mai bine te lupţi cu imigranţii pentru că acest război aduce, în urne, la alegeri, mai multe voturi.
Mecanismul propus de Olanda este aproape identic cu cel propus de Germania, el neagă însă rolul de lider al Germaniei. Cu toate acestea, propunerea olandeză este agreată de Germania şi susţinută de Finlanda. Ca şi olandezii finlandezii vor ca toţi europeni care beneficiază de facilităţile zonei euro să respecte acelaşi set de reguli financiare. Finlanda a blocat împrumutul către Grecia până nu-şi securizează partea care-i revine din creditul către Grecia. Propunerea olandeză i-a găsit pe nemţi mai puţin entuziaşti decât erau la începutul negocierilor politicilor financiare în UE odată cu începerea crizei.
Noua Europă a Germaniei înseamnă accesul la resursele acesteia cu condiţia ca politicile financiare proprii să intre sub controlul direct al Berlinului. Pentru olandezi rămân în mod egal importante asigurarea unei politici financiare comune dar şi păstrarea la Haga a suveranităţii naţionale.
Aşezată între Marea Britanie Franţa şi Germania, suveranitatea Olandei este greu încercată. Din această cauză olandezii sunt pro-americani. SUA ţine în echilibru balanţa între marile puteri şi cele mici ale Europei. Olanda nu sprijină o Germanie în control a Europei, cum nu sprijină nici America.
Şi apoi diferenţa între cele două propuneri este de fapt un cuvânt…comisar. Olandezi pun comisarul sub controlul Comisiei Europene. El nu raportează marilor guverne europene şi poate fi revocat numai de Parlamentul European. Germania vede ca autoritate principală European Financial Stability Facility (EFSF), o instituţie „desenată” de nemţi. Între EFSF şi Comisia Europeană nu există o legătură. Acest lucru pune în „mâna” marilor puteri europene decizia privind împrumuturile acordate. Pe termen lung, controlul fondurilor de creditare, va translata superioritatea financiară a Germania într-o poziţie privilegiată politic şi economic, la cârma Europei.
Germania vrea un control independent de Comisia Europeană, al utilizării creditelor, olandezi opunându-se acestei soluţii. De fapt propunerea olandeză pune într-o poziţie stânjenitoare Germania. Dacă Berlinul o refuză va fi imposibil să dezvolte alt plan, cel puţin apropiat de acesta. Şi de ce să n-o spunem mai clar: Germania doreşte să transforme UE în garantul interesului naţional german! Germania ştie că pentru a convinge celelalte state să-şi sacrifice suveranitatea va trebui modificat Tratatul de la Lisabona. Angela Merkel a declarat zilele acestea în Parlamentul german că poziţia Berlinul va fi adoptată ca poziţie oficială a UE.
Implicit Europa va fi modificată să semene cu Germania!
În concluzie propunerea olandeză face ca Europa să fie mai departe de interesul naţional german şi mai aproape de interesul naţional al fiecărei ţări europene în parte. Germania are nevoi de o dezbatere internă asupra a ceea ce-şi doresc şi asupra căii pe care trebuie să meargă pentru a-şi atinge ţelul propus.
