Strategia militară a SUA în Pacific
Jul 21st, 2012 by admin
Statele Unite ale Americii și-au menținut o prezență militară importantă în Pacific încă de la finele celui de-al II-lea Război Mondial. An de an Washingtonul și-a consolidat prezența militară în zonă prin acordurile semnate cu Japonia, Australia sau Coreea de Sud. Scopul acestora a fost dat de necesitatea protejării liniilor comerciale ce deservesc america și a rutelor energetice care alimentează industria asiatică. Noua strategie de apărare națională americană, lansată de administrația Obama, odată cu reducerea numărului de militari dislocați în Europa, a mutat centrul de greutate în Pacific, unde nevoia de a stăvili ascensiunea militară a Chinei și necesitatea de a ține sub control un stat nord-coreean complet imprevizibil, dar și un regim islamic, la Teheran, cu o influență regională sporită, a devenit o realitate. Reorientarea către Asia evocată în noua strategie militară survine într-un moment în care Pentagonul este tot mai preocupat de obiectivele strategice ale Beijingului, care la rândul lui este preocupat într-o mare măsură de dezvoltarea unei noii generații de arme destinate a împiedica proiectarea forțelor navale și aeriene ale Washingtonului în Extremul Orient.
În aceste condiții noi SUA va transfera cea mai mare parte a flotei navale în Oceanul Pacific, până la finele lui 2020. Astfel proporția dintre flotele americane dislocate Atlantic și în Pacific va fi de 40% la 60%, marina americană dispunând de 285 de nave dintre care aproximativ jumătate vor fi desfășurate în Pacific. De peste 70 de ani Pentagonul a căutat desfășurarea propriilor trupe în insulele japoneze și consolidarea bazelor sale în zonă. Acum odată cu reangajarea militară în zona Pacificului se coută soluții noi pentru realizarea unor baze militare care să asigure cu usurință proiectarea puterii navale a Washigtonului într-o regiune extrem de complicată din punct de vedere geostrategic. Noua startegie, preciza secretarul de stat Hillary Clinton, se bazează pe mai multe componente inclusiv oferte diplomatice și economice însă componenta de bază rămâne cea militară.
Ascensiunea militară a Chinei și dorința acesteia de a utiliza resursele din Marea Chinei de Sud a făcut ca multe țări din regiune să accepte cu brațele deschise ajutorul militar american. China prin puterea militară construită (portavionul de tip Variag, însoțit de 4 distrugătoare rusești de tipul Sovremenni și dotat cu ultimile tipuri de vioane J-15 Flyng Shark varianta lui Su-33 dar și elicopterele de luptă antisubmarin Ka-31 și elicopterele K-8 destinate cercetării radioelectronice) are acum capacitatea de a controla în totalitate teritoriul Mării Chinei de Sud. Marea Chinei de Sud este fără doar și poate un subiect fascinant pentru exploratorii dar și un adevărat tărâm al oportunităților economice. Depozitele petroliere din Marea Chinei de Sud sunt estimate la 213 miliarde de barili de petrol, ceea ce reprezinta în jur de 80% din rezervele Arabiei Saudite. În afară de China și Filipine, care reclama suveranitatea apelor aflate în interiorul unei zone de 200 de mile nautice, Taiwanul, Malaezia, Brunei și Vietnamul reclamă teritorii care se suprapun în Marea Chinei de Sud, ceea ce face ca aceasta zona să aibă un potențial ridicat de conflict. A doua cea mai mare economie a lumii, China, revendică “suveranitate indiscutabilă” asupra unei parți majore a mării.
Ce ne spun reglementările internaționale? Conform legii internaționale (Conventia ONU din 1982 asupra Legii Marilor) statele costiere pot stabili suveranitatea maritimă în două moduri: marea teritorială – apele adiacente tarmurilor până la 12 mile nautice în adancimea marii, inclusiv coastele insulelor din larg detinute și Zona Exconomica Exclusiva (EEZ-Exclusive Economic Zones), întinsă până la 200 de mile nautice de la linia coastei. Disputele care apar pot fi soluționate prin arbitraj internațional, ad hoc sau apel la instanțele speciale existente. O prevedere a acestei Convenții ONU permite statelor să desfășoare explorări privind bogățiile minerale ale fundului marilor inclusiv în EEZ.
Strategia companiilor petroliere chineze se suprapune peste strategia guvernului de la Beijing. Exploatarea resurselor în afara zonei autorizate a făcut din aceasta o armă de recuperare a teritoriilor din Marea Chinei de Sud. Compania de petrol chineză CNOOC (China National Offshore Oil Corp.) a anunțat pe 25 iunie că va deschide 9 perimetre de foraj marin împreună cu alte companii străine. Compania este între primele trei din China și are o platformă de exploatare în ape adânci, la peste 3000 de m sub nivelul mării. Din cele nouă perimetre petroliere 7 sunt localizate în zona Zhongjiannan și 2 sunt în zonele Wan’an și Nanweixi. Unul din perimetre se află în zona economică de exclusivitate a Vietamului. De asemenea Beijingul se pregătește să construiască un oraș Sansha, pe insula Yongxing în arhipelagul Paracels. În conformitate cu Bejingul noul oraș va fi centrul administrativ al arhipelagurilor Paracels, Spratley și Macclesfield Bank.
Toate acestea au deschis o cutie a Pandorei în zonă. Tensiunile pe marginea drepturilor teritoriale în Marea Chinei de Sud sunt în creștere după blocajul datorat unui incident naval între China și Filipine. Un vas de razboi filipinez și două vase de supraveghere ale Chinei au fost blocate într-o situație cu potențial conflictual în apropiere de insulele Scarborough Shoal. Opt vase de pescuit chineze se aflau ancorate în teritoriul filipinez, la 124 de mile nautice de coasta vestica a insulei principale a țării, Luzon. Zona este bogată în resurse piscicole dar și în resurse petroliere. Vasul-amiral al Filipinelor, Gregorio Del Pilar, a descoperit vasele în cursul unei misiuni de patrulare în zona. Doua vase de supraveghere chineze au ajuns însă imediat în zonă, plasându-se între Gregorio del Pilar și vasele de pescuit, impiedicând arestarea pescarilor chinezi.
Hanoiul a efectuat exerciții ale marinei sale de război cu muniție reală, Vietnamul fiind iritat de ultimele incidente dintre navele sale și patrulele chineze. Vaporul vietnamez Binh Minh 02 efectua studii seismice la 120 mile maritime în largul apelor Cap Dai Lanh, când echipajul a detectat trei nave chineze. O ora mai tarziu, patrule chineze au penetrat în zonă și au sectionat cablurile întinse de vasul vietnamez. O confruntare similară a vizat nava Viking 2, navă norvegiană închiriată de PetroVietnam, care a fost abordată de un vas chinez de pescuit, foarte rapid, urmat de alte două nave similare. Între Tokio și Beijing există deja dispute asupra insulelor Senkaku (Diaoyu în chineză), insule redate în controlul administrației japoneze, în 1972, de către SUA. Relațiile sino-japoneze sunt marcate de această dispută, insula fiind la periferia zonei de control a marinei chineze dar și o puternică sursă de minerale și energie. În Japonia trendul naționalist este în creștere ceea ce va crea pentru Beijing un adversar militar de temut. Un pas major în relații dintre țările din regiune, Corea de Sud și Japonia, a fost semnarea primului pact militar bilateral în domeniul schimbului de informații din 1945 când s-a încheiat ocuparea de câtre trupele japonezi a Coreei de Sud. Seulul a oferit un asemenea pact și Beijingului datorită în primul rând poziției sale între două puteri, deocamdată, ostile.
Potențialul ridicat al unor incidente maritime determinate de dosare litigioase care opun state vecine, ingrijorate de creșterea economică impresionantă a Chinei și de întărirea puterii ei militare, poate duce la izbucnirea unor conflicte locale dar nu poate duce, deocamdată, la un razboi major în Asia. În schimb implicarea unor actori precum SUA, Japonia, Indonezia, India și Australia este iminentă. Acceptarea de către Beijing a unui cod de conduită pentru rezolvarea disputelor teritoriale din Marea Chinei de Sud este propunerea diplomației administrației Obama la reuniunea țărilor ASEAN, propunere pe care Beijingul o refuză cu obstinanță, deocamdată. Pacificul necesită cantități importante de material militar desfășurate departe de costele SUA și certifică rolul important pe care-l vor juca operațiunile navale și aeriene. Orice strategie americană se va confrunta cu doctrina chineză de contracarare a oricărie intervenții, așa numita strategie A2/AD (anti-access/area-denial). Pentru a contracara această strategie Pentagonul a dezvoltat conceptul AirSea, doctrină care presupune coordonarea strânsă a forțelor aeriene cu cele navale și a inființat un birou Air-Sea Strategy Offiice pentru gestionarea palnurilor operaționale.
SUA nu percepe un conflict cu China iminent dar Washingtonul percepe un risc mare datorită ciocnirile militare regionale, deoarece China are acum capacitatea militară necesară să-și afirme puterea în aceste conflicte, iar diferendele cu Filipine, Vietnam, Taiwan, Malezia și Brunei într-o zonă de circulație navală aglomerată s-ar putea finaliza cu un conflict violent.
