Egiptul după Mubarak
Jan 21st, 2013 by admin
Predecesorii lui Mubarak, Gamal Abdel Nasser și Anwar Sadat, au fost figuri marcante ale istoriei în mandatul lor având loc naționalizarea Canalului Suez sau negocierea acordului de pace cu Israelul. Pe vremea cand era la putere, Mubarak se compara adesea cu aceștia, dar ironia soartei face ca el să rămână în istorie pentru demonstrațiile care i-au adus sfarșitul politic. La 14 octombrie 1981 când Mubarak a luat puterea era privit ca o speranță, o imagine a reformismului. A promis atunci reforma sistemului judiciar și a eliberat din închisoare pe toți opozanții lui Sadat. La final, Mubarak devenise mai impozant decât Egiptul însuși, susținând că deține puterea absolută. Noul preşedintele egiptean Mohamed Morsi, în dorința de a-și îndeplini programul politic anunțat cu prilejul alegerii, a emis un decret care îi extindea prerogativele constituționale provocând o gravă criză politică. Evenimentele ulterioare, proteste și manifestații pro şi contra liderului de la Cairo, l-au determinat să-l anuleze, singura opțiune viabilă rămasă fiind organizarea unui referendum asupra unui proiect controversat de Constituţie. Odată cu sporirea propriei puteri, Morsi a decis destituirea procurorului general, Abdel Meguid Mahmud, pe care nu reuşise să-l decadă din funcţii în precedenta remaniere administrativă. În plus, actualul preşedinte a solicitat „noi anchete şi procese” în cazuri de ucidere a unor manifestanţilor în timpul revoltei din 2011, care a înlăturat de la putere regimul lui Hosni Mubarak. Morsi şi-a justificat acţiunile prin nevoia de „apărare a revoluţiei”, dar decizia sa i-a determinat pe opozanţii săi să-l numească „noul faraon” şi să-l compare cu Hosni Mubarak. Revolta opoziției s-a extins rapid iar palatul prezidențial a fost luat cu asalt de manifestanți. Armata, după o perioadă de neutralitate, s-a implicat în criza politică izbucnită la cererea administrației de la Cairo. Pe 6 decembrie în plină criză politică președintele Morsi, șeful armatei egiptene, membri ai Consiliului Suprem al Forțelor Armate, premierul egiptean și membri ai cabinetului s-au întâlnit pentru a lua măsurile necesare restabilirii calmului și ordinii. Astfel primul pas a fost desfășurarea forțelor Gărzii Revoluționare Naționale (aflată sub controlulul lidershipului militar) în jurul Palatului prezidențial, avioanele F16 survolând în permanență Piața Tahrir. În spatele scenei militarii au rămas soluția pentru rezolvarea crizei politice iar negocierile lor cu Frații Musulmani au ținut balanța între administrație și puterea militarilor. Militari au exploatat greșelile guvernului și au determinat Frații Musulmani să accepte un acord între cele două părți sub presiunea opoziției și a străzii. De altfel noua constituție securizează interesele militarilor. Guvernul președintelui Morsi a definit clar că o serie de valori economice rămân în mâinile militarilor. Liderii militarilor continuă să influențeze numirile în sistemul judiciar, poliție sau în alte instituții. Armata rămâne principala putere în Egipt deși de la venirea sa la Palatul prezidențial, președintele Morsi, a numit un nou ministru al apărării și un nou șef al armatei, ambii cu vederi apropiate de Frații Musulmani și a pensionat 70 de generali din elita militară egipteană. Aceste schimbări nu implică automat trecerea sub conducerea civilă a armatei. Actuala criză a relevat cât de calculați sunt militari în mișcările pe care le fac atât față de administrație cât și față de opoziție. Intrarea armatei, ca soluție în criză, s-a făcut după două săptămâni de așteptare. În ciuda eforturilor Fraților Musulmani de a prelua controlul asupra conducerii superioare a armatei acest lucru nu a reușit. Armata are o strategie proprie și este o instituție solidă și coerentă care poate conduce țara prin această eră de turbulență internă sau externă determinată de Primăvara Arabă. Dinamica generată de binomul Frăția Musulmană și armată trebuie înțeleasă ca o entitate de care depind deciziile interne și externe ale Egiptului mai ales când vine vorba de relațiile cu SUA sau Israelul sau cu monarhile din Orientul Mijlociu. Președintele Morsi nu contolează armata, negociează cu ea. Criza din Egipt generată pe fondul redactării noi constituții dar și al pregătirii alegerilor paramentare din primăvară pe care Frăția Musulmană vrea să le câștige cu majoritate de voturi este doar vârful unei aisberg politic greu de descifrat în Egipt. Preşedintele Mohamed Morsi a ratificat noua constituţie aprobată prin referendum. Peste două luni ar urma să aibă loc în Egipt alegeri legislative. A intrat Egiptul cu adevărat în era democrației? Greu de spus. Noua constituție, de inspirație islamistă a fost redactată exclusiv de partidele islamiste după ce reprezentanți societății ciile și ai partidele de opoziție s-au retras, permite instalarea rigorii religioase în apartul de stat. Sfera puterii în Egipt rămîne, arăta un editorialist din Le Monde, la fel de secretă şi de obscură ca pe vremea lui Hosni Mubarak. Concluzia este că în Egipt avem două zone politice distincte: pe de o parte cei care doresc islamizarea rapidă a statului și a țării iar pe de altă parte cei care se opun acestei tendințe și doresc separarea puterii religioase de cea de stat. Armata va trebui să urmeze un traseu diferit de cel din vremea lui Mubarak. Care va fi modelul ales: modelul turc sau cel pakistanez? Armata turcă a intrat sub controlul administrației de la Ankara deși rămâne o forță de prim plan pe scena politică turcă. Frații Musulmani doresc realizarea modelului adoptat de Partidul Justiției și Dezvoltării al premierul Erdogan care a redus rolul armatei turce pe plan intern. Modelul pakistanez este însă cel ales de lidershipul militar egiptean model care se redesenează la Cairo la ora actuală. În lumea musulmană într-o democrație precum cea pakistaneză, armata își păstrează poziția privilegiată. Noua administrație de la Cairo are nevoie să continue o politică externă în Orientul Mijlociu care sa-i permită să mențină poziția de lider al lumii islamice iar pentru aceasta are nevoie de o armată puternică. Armata egipteană vede în modelul pakistanez un exmplu de urmat pe calea ce-i va permite rolul de arbitru într-un Egipt divizat între islamiști si seculariști. Militarii vor ca Frația Musulmană să urmeze modelul Partidului Poporului din Pakistan (PPP) al fostului premier Benazi Bhutto. Între cele două partide există difernța de ideologie, Frăția Musulmană probând o ideologie islamistă cu vădite accente religioase pe când PPP aduce elemente seculare în propria ideologie islamistă. Evoluția relației militar-civil în Pakistan din 1988 când regimul generalului Mohammed Zia-ul-Haq s-a încheiat oferă indicii clare asupra a ceea ce se întâmplă acum în Egipt. În multe aspecte Egiptul de astăzi se aseamănă cu situația din Pakistanul anului 1990 când militarii pakistanezi controlau partidul de guvernământ PPP. În 1990,1993 și 1996 generalii pakistanezi au folosit opoziția, sistemul judiciar și președinția să prevină o preluare a prerogativelor militarilor. Elita militară egipteană a realizat un parteneriat cu Frăția Musulmană mai repede decât cel realizat de militarii pakistanezi cu PPP cu diferența că președintele Morsi provine din partidul de guvernământ iar cel pakistanez era creația sistemului militar. Morsi este prins în turbulențele create de realția militari Frăția Musulmană.Va fi posibilă o situație ca cea din Pakistanul anului 1999 când generalul Pervez Musharaf a preluat președinția statului? Nu. Lecția lui Musharaf care a dăunat sistemului de securitate națională este una care se pare că militarii egipteni au învățat-o. Consiliul Suprem al Forțelor Armate va evita orice intervenție în actul prezidențial deși constituția le permite acest lucru. În ambele țări opoziția este slabă și nu pune mari probleme. Diferența între cele două state este dată de unitatea teritorială, Pakistanul fiind divizat de liniile provinciilor unde partide precum Liga Musulmană din Pakistan în statul Pujab sau Mișcarea Muttahida Qauni în Sindh au fost sprijitite de militari ele limitând puterea PPP în zona respectivă și obligându-i să coopereze cu armata. Egiptul nu este divizat iar paridele de opoziței nu pot supravețui fără sprijinul militarilor. Trei elmente vor influența evoluția ulterioară a Egiptului. Primul este dat de Primăvra Arabă care a reașezat relațiile instituționale în întreaga zonă. Sistemul judiciar din Egipt care nu a fost în totalitate subjugat de administrația Mubarak (revolta din 2005 a proeminentului Club al Judecătorilor egipteni) este în pericol de a intra sub controlul Fraților Musulmani ceea ce ar duce la o situație explozivă în societate. Un pact strategic între opoziție, puterea judiciară, armată și administrație actuală ar avansa procesul de democratizare. În al doilea rănd situația economică a Egiptului este dezastroasă deși ajutoarele de la vecini continuă să sosească (Turcia, Qatar, Arabia Saudită sau Kuveitul) ele însumând actualmente 5 miliarde de USD. Egiptul nu a reușit să închidă discuțiile cu Fondul Monetar Internațional pentru un împrumut de 4,5 miliarde USD. Somajul, scăderea producției industriale și agricole, inflația vor duce la noi revolte pe termen scurt. În al treilea rând competiția cu Turcia pentru supremația în Orientul Mijlociu care este paradoxal benefică în fața unei cooperări între cele două. Deși au interese comune precum relația cu Iranul sau rezolvarea conflictului israelo-palestinian au și teatre de competiție precum Siria unde Frația Musulmană ramura siriană are legături atât cu Ankara cât și cu Cairo. Egiptul se află într-o situație de tranziție turbulenă iar redefinirea politicii sale față de Israel va influența în mod semnificati poziția acestuia în zonă. Agentiile de securitate egiptene au monopolizat de multa vreme politicile față de palestinieni, colaborand îndeaproape cu Israelul și impunand limite ferme vecinilor din Gaza de teama ca militantismul Hamas sa nu ia amploare și în Egipt. Acum situația este reversată de politicile Fraților Musulmani creîndu-se premizele unui conflict permanent între Israel și palestinieni. Relația dintre Frații Musulmani și Iran, în special cu membrii Corpului Gărzii Revolutiei Qud condus de generalul mior Qasem Solimani îngrizorează monarhiile din Golf. Revoluția din Iran din 1979 a dus la crearea în 1981 a Consiliului de Cooperare al Golfului organism care să trateze pericolul creat de resurgența islamismului șiit. Creșterea islamismului fundamentalist devine pe zi ce trece o amenințare la monarhiile din Golf amenințări la care acestea vor răspunde în funcție de mijloacele de care dispun și de nivelul de insecuritate pe care-l simt. Deocamdată Emiratele Arabe Unite sunt în prima linie a luptei. Era Egiptului secular creat de sus în jos de Gamal Abdel Nasser s-a încheiat. Ce urmează? Autocrație sau drumul spre democrație?
