Alexandru Grumaz

Politologul american Samuel Huntington a remarcat, corect, că nu există, în prezent, o ţară care să îşi poată permite asumarea rolului de lider al lumii islamice. Un candidat care s-ar putea califica însă pentru această poziţie este, fără îndoială, Turcia. Fondată de Kemal Atatürk, în 1923, Republica Turcia s-a aflat întotdeauna la răscrucea a două lumi, între Europa şi Orientul Mijlociu, neaparţinând clar niciuneia. În 1952, Turcia a aderat la NATO, fiind privită ca avanpostul estic al blocului capitalist, american, antisovietic şi proeuropean, iar din 1963, când a semnat acordul de asociere la Comunitatea Europeană, a devenit un perpetuu aspirant, vreme de 40 de ani, poate şi datorită guvernelor militare şi loviturilor militare de stat care au marcat istoria ţării, primind, în 2005, statutul de ţară candidată la aderarea la Uniunea Europeană.

Preluarea puterii de Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării (PDD), care l-a dat, în 2002, pe prim-ministrul Recep Tayyip Erdoğan (ajuns preşedinte prin alegeri directe, în 2014), a dus la schimbări politice importante, dar şi la ascensiunea economică a Turciei din ultimul deceniu. Erdoğan s-a îndepărtat de modelul social creat de Atatürk, care vedea în religiozitate o piedică în calea dezvoltării. Unele tabuuri, datând din vremea fondării republicii, precum purtarea hijab-ului în instituţii publice sau studierea Coranului în şcoli, au fost anulate. În septembrie 2010, în urma unui referendum naţional, puterea uriaşă a armatei a fost diminuată, ea nemaiavând acum mijloacele de a destitui un guvern, aşa cum s-a întâmplat în 1997. În mai 2009, Erdoğan l-a schimbat din postul de ministru de externe pe Ali Babacan, un entuziast al integrării europene, cu Ahmet Davutoğlu, un profesor de istorie, autor al lucrării Profunzimea strategică, un adevărat manifest al PDD. Această carte, devenită populară în rândurile universitarilor, politicienilor şi militarilor turci, vorbeşte de recucerirea diplomatică a fostului spaţiu otoman, prin promovarea unei bune vecinătăţi şi exercitarea unei influenţe notabile, prin diverse mijloace politice, economice şi culturale, în teritoriul fostului imperiu, adică în Orientul Mijlociu, Nordul Africii, dar şi în Balcani. Primăvara arabă a pus capăt izolării Turciei în lumea arabă şi l-a propulsat pe premierul Erdoğan (actualul preşedinte) în postura de erou al lumii arabe.

Astăzi, singura ţară care pare să ştie că Orientul Mijlociu nu mai este acelaşi este Turcia. Ankara le propune arabilor o altă faţă a democraţiei, una care să poată înlocui autoritatea dictatorului. Recep Tayyip Erdoğan le propune arabilor modelul turcesc: democraţia care nu neagă puterea islamismului. Este un soi de neo-otomanism moderat.

Turcia a început, în 2011, consolidarea noii politici prin aşa-numitul tur al primăverii arabe, realizat în Egipt, Tunisia şi Libia, de premierul (pe atunci) Erdoğan. Într-un discurs istoric, susţinut la Cairo, în faţa miniştrilor de externe arabi, Recep Erdoğan a pus capăt izolării Turciei în lumea arabă, alăturându-se taberei pro-palestiniene, spre încântarea auditoriului: Trebuie să îi ajutăm pe fraţii noştri palestinieni. Cauza lor este cauza demnităţii umane. Este timpul să ridicăm steagul palestinian la sediul Naţiunilor Unite. Mai mult, Erdoğan a proclamat, în acelaşi discurs, că steagul palestinian este simbolul dreptăţii şi păcii în Orientul Mijlociu. Să fie iluzia vechiului imperiu cea care oferă curaj Ankarei? Revitalizarea vechiului conflict israeliano-palestinian devenea însă periculoasă, în viziunea Turciei, fapt dovedit ulterior de reluarea relaţiilor diplomatice cu Israelul, dar la un nivel mult sub cel dinainte de 2011. În acest context, în care Turcia îşi dorea propria cale, îngrijorarea care s-a instalat la Washington era de înţeles. Turcia vroia independenţa geopolitică şi, mai mult, dorea să preia singură puterea în Orientul Mijlociu. De aici şi până la relaţia militară cu China, de unde încearcă să cumpere sisteme de rachete cu rază lungă de acţiune, nu a fost decât un pas. Cheia succesului părea să fie la îndemâna liderilor Turciei: prima cale, o cruciadă împotriva Israelului şi, a doua, câştigarea statelor arabe de partea sa. Dacă prima opţiune a fost trecută într-un plan secund, a doua s-a consolidat pe zi ce trece. Un acord de cooperare militară între Turcia şi Qatar a fost ratificat de Parlamentul de la Ankara. Acordul permite schimburile de experţi militari, efectuarea unor exerciţii militare comune, dislocare de trupe în ambele părţi şi cooperare în domeniul producţiei de armament. Turcia a încheiat mai multe astfel de înţelegeri cu ţările din Golf şi acest proces va continua în perioada care urmează.

Politica externă a Ankarei suferă însă modificări datorită unor evenimente care au loc în regiune. Turcia nu a permis americanilor să atace Irakul din bazele lor şi nu a permis navelor americane să intre în Marea Neagră prin Bosfor în timpul crizei georgiene. Ambele au pus multe probleme tactice şi întrebări strategice forurilor militare americane de la Pentagon. Acum, situaţia s-a schimbat şi, încercuită de crize – Ucraina la nord şi Siria la sud –, Ankara are motive să corecteze politica externă. Însă balansul pe care-l practică în politica externă este periculos, el avându-şi originea atât în strategia adoptată, dar şi în relaţiile cu UE şi cu vecinii, în special cu Armenia, Azerbaidjan şi Siria. Cu Azerbaidjanul lucrurile sunt clare, preşedintele turc Erdoğan exprimându-şi clar susţinerea Ankarei pentru aceştia în conflictul cu Armenia privind regiunea Nagorno-Karabah, considerând că soluţionarea acestuia poate fi găsită numai în integritatea teritorială a Azerbaidjanului. Cât priveşte relaţia cu Armenia, lucrurile sunt mult mai complicate. Între cele două state, care au urmărit rezolvarea conflictului început în 1915 de Imperiul Otoman, relaţiile diplomatice au cunoscut o evoluţie contradictorie din 1990. În anii ’90, Turcia a blocat graniţa sa cu Armenia, a rupt relaţiile diplomatice în tentativa de susţinere totală a aliatului său, Azerbaidjan, când forţele armene au început să ocupe teritorii ca parte din războiul sângeros din Nagorno-Karabah. La sfârşitul anului 2013, ministrul de Externe, Ahmet Davutoğlu, a realizat o iniţiativă diplomatică mult aşteptată şi rară: o vizită în capitala Erevan pentru a participa la reuniunea Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră. Deşi a reprezentat prima vizită la nivel înalt – după blocajul relaţiilor în 2009, când Turcia a refuzat să ratifice Protocoalele privind crearea unor relaţii diplomatice şi bilaterale cu Armenia – ea nu a reuşit să aducă îmbunătăţiri vizibile sau speranţele unui nou început, niciuna dintre părţi nefiind dispusă să facă vreun compromis. La începutul acestui an, prim-ministrul turc a lansat un apel către toţi cetăţenii armeni în vederea identificării unor metode de a soluţiona neînţelegerile istorice cu statul turc, în contextul în care Ankara a anunţat că va marca, la 25 aprilie, împlinirea a 100 de ani de la Bătălia de la Gallipoli şi l-a invitat pe preşedintele armean, Serj Sargsyan, să participe la această ceremonie. Liderul armean a refuzat imediat propunerea, Armenia pregătindu-se, pe de altă parte, să organizeze la Erevan, la 24 aprilie, ceremonii importante de comemorare a celor 100 de ani de la marea tragedie a poporului armean, lansând invitaţii aceloraşi lideri cărora Erdoğan le-a propus să i se alăture. Deocamdată, preşedintele Vladimir Putin a anunţat că va fi prezent la Erevan, cu prilejul manifestărilor.

Turcia continuă să fie un partener frustrat al SUA datorită modului în care Washingtonul a gestionat criza din Siria. Drept urmare, a apărut opoziţia la intervenţia militară împotriva Statului Islamic, PDD fiind guvernat, în politica sa externă, de interesele regionale, de multe ori diferite de cele ale coaliţiei anti-ISIS. Politica Ankarei a eşuat în Siria şi are mari dificultăţi în Irak, în condiţiile în care Iranul îşi consolidează politic şi militar poziţia pe coridorul Teheran-Bagdad-Damasc-Beirut iar naţionalismul kurd este la cote maxime, ca urmare a evoluţiilor din Siria. Deciziile de politică externă sunt contradictorii şi, pe termen lung, vor afecta interesele strategice ale Turciei. Prim-ministrul Ahmet Davutoğlu a reiterat poziţia Turciei, în Parlamentul de la Ankara, în 2014: Ankara, spunea premierul turc, se va angaja cu toate forţele în lupta coaliţiei împotriva ISIS, cu două condiţii: eliminarea preşedintelui Bashar al-Assad şi instaurarea unei zone de interdicţie aeriană şi a unei zone de siguranţă terestră asupra zonei de nord a Siriei. De asemenea, Turcia este nevoită să facă faţă problemei generate de comunitatea kurdă, cea din Siria şi cea din Irak, prin înarmarea forţelor kurde şi dorinţa unei formule statale. Eliminarea lui Assad nu este o prioritate a Occidentului, el bucurându-se de sprijinul Moscovei şi al Teheranului, ceea ce ar face imposibil un acord al Consiliului de Securitate al ONU. SUA vor trebui să negocieze cu preşedintele Assad, a declarat secretarul de stat John Kerry, într-un interviu recent, conform BBC. Cu poate fi considerată o astfel de acţiune a Turciei, când Rusia şi Iranul asigură 75% din gazul necesar economiei turceşti, iar SUA nu acţionează militar? În ceea ce priveşte zona de interdicţie aeriană, aceasta este considerată de specialiştii militari ca fiind o cerinţă a trecutului, când regimul Assad ataca civilii din nordul Siriei. Ankara crede că atacarea ISIS nu face altceva decât să-l sprijine pe Assad, care are posibilitatea astfel să preia din nou controlul asupra regiunilor din nordul Siriei. Din această cauză, zona de interdicţie aeriană şi pregătirea militară a rebelilor care luptă împotriva regimului de la Damasc sunt esenţiale pentru Ankara. Absenţa presiunii asupra lui Assad, spun turcii, face ca într-un viitor relativ apropriat un acord să fie posibil între acesta şi opoziţie, ceea ce nu ar favoriza Turcia. În aceste condiţii, Turcia ar accepta o fază tranzitorie, care să înceapă cu plecarea lui Assad, în favoarea unuia din adjuncţii săi. SUA, în schimb, doresc iniţial un acord, după care să intervină plecarea lui Assad. Din această cauză, Turcia a pus condiţii referitoare la utilizarea bazei militare de la Incirlik de către coaliţia anti-ISIS. Între timp, relaţia cu Qatarul duce la finanţarea sunniţilor din nordul Siriei pentru o eventuală răscoală împotriva regimului de la Damasc, ceea ce ar însemna că Ankara doreşte unirea opoziţiei siriene ca parte a unui pachet care să fie sprijinit şi de Washington.

Care sunt provocările Turciei pentru anul acesta? Războiul sectar, creşterea naţionalismului kurd şi creşterea continuă a pericolului ISIS. Ankara a eşuat în a adopta o acţiune coerentă care să oprească aceste provocări, în ciuda presiunilor externe de a se alătura în mod convingător coaliţiei contra Statului Islamic. Această dinamică sugerează fricţiunile dintre Ankara şi Washington. Turcii sunt obligaţi să negocieze cu kurzii şi, în acelaşi timp, vor o relaţie consolidată cu premierul irakian Haider al Abadi care însă nu-l agreează pe aliatul turcilor de la Bagdad, Usama al Nujaifi, vicepreşedintele Irakului şi preşedintele Parlamentului irakian. În regiune, Ankara a sprijinit Fraţii Musulmani, în Egipt, şi a creat un dezacord în relaţia cu generalii egipteni, astfel încât conceptul zero probleme cu vecinii este vânare de vânt. Dacă Ankara şi-ar asuma rolul de mediator între Siria şi Israel sau între Armenia şi Azerbaidjan multe din problemele actuale ar găsi o cale de rezolvare. Turcia are probleme istorice cu Grecia şi Armenia, care nu pot fi rezolvate fără compromisuri importante. În dimineaţa zilei de 22 februarie, 572 de soldaţi turci din trupele speciale au intrat în Siria, prin postul de graniţă Mursitpinar, într-o vastă operaţie militară, pentru a extrage 41 de militari turci care se aflau în enclava turcească stabilită conform tratatului între cele două state, încheiat în 1921, enclavă unde se afla mormântul lui Suleyman Shah, bunicul lui Osman I, fondatorul Imperiului Otoman. Peste 40 de tancuri şi alte zeci de vehicule blindate au intrat pe teritoriul sirian şi s-au îndreptat spre mormântul lui Suleyman Shah, situat la 30 de kilometri de frontieră. Prim-ministrul Ahmet Davutoğlu a declarat că mutarea osemintelor a fost făcută pentru protejarea onoarei naţionale: Ţările care nu respectă simbolurile istorice nu-şi pot construi viitorul, a declarat premierul. Ceea ce s-a întâmplat este, de fapt, o „deshumare” a Imperiului Otoman. Din 1930 şi până în 2015, retorica neo-otomană a fost îmbrăcată în diferite haine şi a constat dintr-un şir de soluţii externe controversate. Politica lui Atatürk a fost neutră şi izolaţionistă, cu excepţia preluării oraşului Alexandretta şi a unei dispute cu englezii asupra oraşului Mosul. Liderul de la Ankara şi-a construit statul şi economia acestuia în interiorul Anatoliei. Odată cu izbucnirea Războiului Rece şi intrarea în NATO, Turcia a trecut de la britanici la americani, care, prin preşedintele Truman, a pompat miliarde de dolari în economia turcă şi în armată, în vederea contracarării pericolului sovietic. Conceptul neo-otomanismului a fost revigorat, iar Turcia şi-a asumat rolul de a conduce ţările arabe împotriva pericolului sovietic.

Ce şi-ar dori acum Turcia? (1)Turcia este interesată să devină interfaţa principală între Europa şi Orientul Mijlociu – economic, militar şi social; (2)Turcia este interesată în a deveni centru de transfer energetic spre Europa, din Caucaz şi Orientul Mijlociu; (3) Turcia este interesată să fie membră a Uniunii Europene la un nivel de influenţă identic Germaniei, Franţei şi Marii Britanii; (4)Turcia are nevoie de Europa şi NATO pentru a contracara influenţa Rusiei în interesele ei vitale; (5) Turcia vrea un NATO în care vocea ei să fie egală cu a Marii Britanii, Franţei şi Germaniei.

Europenii, pe de altă parte, vor trebui să se gândească ce fel de Europă îşi doresc: cu Turcia vor fi multe probleme, dar fără Turcia ar putea fi şi mai multe. Rămânerea Turciei în Orientul Mijlociu ar putea rezolva unele probleme temporare, dar pe termen mediu şi lung ar putea crea altele mai mari. România are faţă de Turcia o politică mult mai apropiată de realităţile geopolitice ale regiunii, decât multe alte state ale UE, considerând Ankara un partener valoros cu care poate coopera economic şi militar în zona Mării Negre.

Tags: Erdogan, neo-otomanism, Turcia