Rachetele cu rază medie de acțiune un pericol pentru Europa?
Dec 5th, 2015 by admin
Într-o recentă postare în cotidianul Washington Post fostul Secretar al Apărării William J Perry, părintele armelor nucleare de croazieră ale SUA, spunea despre ele că sunt: o armă unică ca posibilități de destabilizare, deoarece ținta pe care o va lovi nu va ști niciodată dacă este sub un atac convențional sau nuclear.
Pe 7 octombrie, de ziua lui de naștere, președintele rus Vladimir Putin s-a întâlnit cu ministrul apărării, Serghei Șoigu. Ministrul l-a felicitat pe șeful statului rus anunţându-l totodată că, în acea dimineață specială pentru șeful de la Kremlin (7 octombrie 2015), navele rusești au tras o salvă de rachete de crozieră spre 11 poziții ISIS din Siria. Cele 26 de rachetele de croazieră rusești, Kalibr-NK (SS-N-27 conform standardelor NATO), trase de pe corvetele clasa Buian-M, poziționate de Federația Rusă în Marea Caspică au o rază de acțiune de 2500 km (sunt similare rachetelor americane Tomahawk). Navele Buian-M au un deplasament de 950 de tone și o viteză de 25 de noduri fiind dotate pe lângă rachetele de croazieră cu tunuri de calibrul de 30 şi 100 de milimetri şi rachete antiaeriene de tip Igla-1M. Această clasă de nave sunt mai greu detectabile decât cele echivalente americane, de tip LCS/Littoral Combat Ship, care au un deplasament de 4.000 de tone. Marea Caspică este o mare închisă, pe care strategii militari nu o considerau, până nu de mult timp, cu valoare militară strategică fiind înconjurată de cinci ţări: Rusia, Azerbaijan, Iran, Turkmenistan şi Kazahstan. Flota rusă la Marea Caspica are portul în Astrahan. Deşi Marea Caspică nu este vecină cu Siria, navele ruseşti dislocate acolo au avut un rol esențial în deschiderea campaniei militare a Moscovei împotriva rebelilor sirieni și a grpării teroriste ISIS, lovind ţinte (depozite, puncte de comndă etc) ale acestora de pe teritoriul sirian. Potrivit specialiștilor americani rachetele Kalibr pot fi dotate cu ogive nuclere ceea ce crează pericolul real al declanșării unei crize nucleare odată cu apariția lor în teatrele de operațiuni militare. Prețul celor 26 de rachete trase spre 11 ținte din Siria s-a situat între 8 și 16 milioane de dolari.
În timpul Războiului Rece, în anii 1980, rachetele cu rază medie de acțiune (raza de acțiune cuprinsă între 1000-5500 km), la modă, se numeau SS-20 la sovietici și Pershing I şi Pershing II la americani. Aceste rachete cu rază medie de acţiune au băgat spaima în două generaţii de europeni. Acum, la circa 25 de ani de la scoaterea din serviciu a celor două sisteme, între Washington şi Moscova începe o nouă cursă, deocamdată retorică a înarmării balistice a Europei (rușii se pare că au testat, în 2012, o astfel de rachetă R-500, o rachetă de croazieră care folosește lansatorul 9K720 Iskander). Perspectiva întoarcerii rachetelor cu rază medie de acţiune în Europa aminteşte cele mai sumbre zile ale Războiului Rece, când aliaţii NATO ai Washingtonului găzduiau rachete americane cu rază medie de acţiune cu lansare de la sol şi rachete balistice de tip Pershing 2 pentru a contracara rachete sovietice de tip SS-20. Răspunsul Statelor Unite-NATO la desfășurarea rachetelor sovietice în zona ocupată de Tratatul de la Varșovia a declanşat o mişcare de protest în întreaga Europă, în special în Germania unde activiști pro-sovietici acționau organizat, sub conducerea agenților STASI recrutați de KGB. Protestele au fost urmate de negocieri între Statele Unite şi Rusia care au condus la semnarea Tratatului Forțelor Nucleare Intermediare (INF), primul acord care interzice o întreaga clasă de rachete. Tratatul INF semnat în 1987 de Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov, este tratatul care a mai rămas în vigoare, după ce Administraţia George W. Bush a retras SUA din Tratatul ABM, care interzicea dezvoltarea rachetelor balistice intercontinentale iar administrația de la Moscova s-a retras ulterior din Tratatul cu privire la Forțele Armate Convenționale în Europa (FACE). Tratatul INF a lăsat în urmă o lume fără 2692 de rachete nucleare de croazieră (846 distruse de SUA și 1846 de URSS). În 1991 președintele George H.W. Bush a ordonat în mod unilateral ca toate rachetele nucleare de tip Tomahawk cu baza de lansare de pe submarine și de pe alte tipuri de nave să fie scoase, excepția find numai un stoc de rachete de croazieră care se lansează de pe bombardierele B-52. Similar Marea Britanie a scos rachetele de croazieră de pe submarine și nave, ministru de externe de la vreme respectivă, Philip Hammond, argumentând operațiunea cu următorul comentariu: o bază de rachete de croazieră determină un risc semnificativ de erore și de escaladare neintenționată și a continuat …incertitudinea pusă de asemenea arme poate crește riscul unui război nuclear într-o situație internațională tensionată. În 2007 șase rachete de croazieră au fost încarcate din greșeală pe un bombardier B-52 și au zburat peste 36 de ore deasupra SUA. Datorită faptului că rachetele de croazieră sunt asemănătoare cu cele convenționale au fost ușor confundate. Dacă acest eveniment s-a întâmplat în SUA, el derulându-se sub strictele regulamente militare americane, ce s-ar putea întâmpla atunci când rușii folosesc astfel de rachete în Orientul Mijlociu și apare o greșală?
Un alt moment semnificativ în sistemul relațiilor internaționale, cu consecințe importante pentru securitatea Europei a fost semnarea Tratatului Forțelor Armate Convenționale în Europa (FACE). Tratatul semnat de țările Pactului de la Varșovia și de țările NATO, la 19 noiembrie 1990 la Paris prevedea reducerea considerabilă de către ambele părți aflate în conflict de-a lungul Războiului Rece, a forțelor armate și armamentelor și respectarea unui oarecare echilibru între Occident și Orient. Tratatul impunea restricții în ceea ce privește echipamentul militar din Europa și prezența forțelor armate în anumite regiuni sau la granițele dintre state. De asemenea tratatul reglementa balanța forțelor armate, a membrilor celor doua alianțe militare, limitând amplasarea armamentului convențional de-a lungul liniilor de contact intre cele două organizații militare. În acest fel se elimina o posibilă concentrare a forțelor armate ce pot fi folosite pentru un atac spontan. Retragerea Federației Ruse din FACE a deschis calea celor două acțiuni militare împotriva Georgiei în 2008 și a Ucrainei în 2014.
Surse americane citate de presa internaţională au precizat că în Europa ar putea fi adus din nou armament strategic şi tactic. Pentru început, acesta ar trebui să fie suficient pentru a dota o forţă de 5.000 de militari americani. Parte din armament şi trupe ar urma să staţioneze şi în statele din flancul estic al NATO – Ţările Baltice, Polonia, România şi Bulgaria. Logica americană pleacă de la informaţiile obținute de serviciile secrete că Rusia violează Tratatul Forţelor Nucleare cu rază intermediară de acţiune (rușii au testat racheta R-500 cu rază de 500 km, o variantă a rachetelor Iskander precum și rachetele RS-26 cu rază de acțiune care ar acoperi întregul teritoriu NATO). Chiar dacă nici un serviciu de informaţii european nu are capabilităţi suficiente de supraveghere a Federației Ruse mai bune decît ale americanilor, nici un stat aliat din Europa nu dă semne că doreşte să se bazeze pe informaţiile americane cum că Moscova ar fi încălcat tratatul.
Liderii Germaniei sunt împotriva unei astfel de noi experiențe privind desfășurarea de rachete de croazieră cu ogive nucleare în Europa. Ministrul de Externe Frank-Walter Steinmeier, susținut de experții militari germani care și-au exprimat opinia că RS-26 nu intră sub incidența tartatului, vorbeşte despre „un reflex al războiului rece”. În schimb, referitor la retorica președintelui Vladimir Putin respectiv la scutul antirachetă de la Devesel sau la cel ce urmează a fi construit în Polonia, șeful Serviciului de Spionaj (BND), Guido Muller, spune că anunţul preşedintelui cum că Rusia îşi va dota armata în acest an cu 40 de rachete balistice capabile să penetreze sistemul antirachetă nu este decît „spectacol de propaganda”. Propaganda de la Moscova referitoare la posibilitatea ca SUA să revină cu rachetele sale cu rază medie de acţiune în Europa a luat o turnură agresivă.
Deocamdată semnele timpului pe care-l trăim în Europa sunt peste tot. Ungaria a ridicat un gard de sârmă ghimpată la granița cu Serbia. Urmează Slovenia să ridice un gard de sârmă la granița cu Croația. Estonia ridică un gard de sârmă de 2,5 m înălțime la care se adaugă drone, camere cu termoviziune, radare și senzori de supraveghere, la granița cu Federația Rusă. Vecinii Letonieni au anunțat și ei un plan de construire a unui gard la granița de est. Polonia plănuiește ridicarea unor puncte de observare de ultimă generație la granița cu enclava rusescă Kaliningrad. Și desigur Ucraina care are în plan să construiască un gard de-a lungul frontierei cu Federația Rusă. Vecinii Federației Ruse construiesc garduri și devin vigilenți temându-se de omuleți verzi politicoși nevoie mare care pot lansa războaie hibride nedeclarate. Mulți comentatori occidentali chemă la o revigorare a spiritului documentului lui George Kennan, Lunga telegramă, care cuprindea de fapt filozofia de bază a unei politici de constrângere/încercuire a URSS în timpul Războiului Rece. Este din nou necesară o politică serioasă, consolidată și pe termen lung a Occidentului ca răspuns la expansionismul rusesc și această politică nu poate fi decât una de constrângere identică cu cea din timpul Războiului Rece. Această politică necesită înainte de toate o limitare a sferei de corupție a Rusiei din Europa și extinderea zonei de transparență a Occidentului.
În 2012, James Greene, nota într-un raport pentru Chatham House că președintele Putin a utilizat schemele de corupție plecate din Rusia în întreg spațiul fost sovietic și strecurate dincolo de el spunea acesta, în scopul de a-și arunca umbra nefastă dincolo de granițele Rusiei în dezvoltarea unui grup captiv de sprijinitori. Pentru a atinge acest obiectiv Moscova a folosit de la contracte netrasparente cu energie, la companii create pe web, la intrări speculative de capital în City-ul Londrei (centrul bancar al Marii Britanii) sau finanțarea partidelor politice extremiste în diferite state est sau vest europene.
Succesul unei astfel de politici a ridicat costul economic al conflictului global actual (Siria și Ucraina), a făcut formală rezistența la presiunile Moscovei și a dat Kremlinului un lobby coerent și consolidat în capitalele Occidentale. Kremlinul a militarizat globalizarea!
