Ieşirea din umbra Euro-Atlantică
Oct 26th, 2009 by admin
În secolul al XIX -lea, când Imperiul Otoman a început să se destrame, elitele conducătoare de la Istanbul au declanşat un proces de reformare a societăţii, prin impunerea de metode şi programe occidentale. Acestea nu au putut salva „marele muribund”. Ulterior, Kemal Ataturk i-a convins pe turci să accepte ideea că ţara lor trebuie să aparţină civilizaţiei contemporane, iar simbioza între identitatea lor islamică şi necesitatea modernizării este obligatorie. Reformele sociale radicale impuse, abolirea treptată a instituţiilor islamice şi consolidarea laicităţii statului, au făcut din Turcia un partener credibil pentru europeni.
Situată la intersecţia dintre Occident şi lumea islamică, Turcia are o importanţă geostrategică deosebită. Gravitând spre puterile vest-europene, statul turc devine membru al NATO în 1952, consolidând flancul sudic al Alianţei, la graniţa cu Uniunea Sovietică. Apoi, Turcia semnează Acordul de asociere cu Comunitatea Europeană, în 1963, având ca obiectiv strategic aderarea la UE, candidatură depusă oficial 23 de ani mai târziu – în 1986. Intervenţiile militarilor în viaţa politică a ţării şi nerespectarea drepturilor omului au determinat neluarea în considerare a cererii autorităţilor turce. Odată cu disoluţia URSS, UE şi-a îndreptat atenţia spre extinderea comunităţii prin cooptarea statelor din Europa de est, în acest mod neglijând promisiunile făcute Turciei.
Polarizarea globală, între Occident şi lumea islamică – datorată războiului din Irak – a determinat tensionarea relaţiilor dintre Turcia şi democraţiile euro-atlantice. Totuşi, sub presiunea diplomatică a SUA, statul turc a început negocierile cu UE. Integrarea Turciei în Uniunea Europeană, o comunitate creştină, ar semnala că războiul din Afganistan, nu reprezintă o cruciadă împotriva musulmanilor, ci doar o luptă împotriva terorismului. Ţară musulmană, seculară şi prooccidentală, cu relaţii detensionate în lumea arabă şi o cooperare aparte cu Israelul, cu vecini imprevizibili, precum Iranul şi Siria, sau aflaţi în război precum Irakul, Turcia rămâne pentru SUA şi UE un aliat strategic esenţial. Timp de decenii, relaţiile Turciei cu comunitatea europeană au fost marcate de dorinţa de aderare a oficialilor turci.
Sfârşitul bipolarităţii, aderarea masivă, în 2004, a unor state ex-socialiste la UE, schimbarea de guvern la Ankara, în 2002 au redirecţionat politica externă turcă. Turcia s-a reorientat spre Caucazul de sud, Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Dacă în primele două regiuni paşii par a preveni confruntarea cu Rusia, în a treia zonă, Turcia este percepută de ţările arabe drept puntea necesară de conexiune cu partenerii occidentali. Relaţia Turciei cu Israelul este una strategică, pentru regiune, chiar dacă acum „scârţâie”. Reglementarea relaţiilor cu Armenia, prin semnarea, la Geneva, a unui protocol între cele două state, face ca Turcia să închidă un capitol dureros în istoria Caucazului de sud.
Izbucnirea războiului ruso-georgian a întărit rolul statului turc ca factor de stabilitate în regiune. Aderarea Turciei la Uniunea Mediteraneană, implicarea sa ca jucător esenţial în iniţiativa Sinergiei Mării Negre, cât şi participarea la Parteneriatul estic arată importanţa pe care o are în politica de vecinătate a UE. Impactul angajării Turciei – prin Platforma de Cooperare şi Stabilitate din Caucaz – este crucial pentru Europa de Est, asigurând: aducerea la aceeaşi masă a Georgiei, Armeniei, Azerbaidjanului şi a Rusiei, pentru consolidarea stabilităţii regionale; atenuarea tensiunilor de la frontiere; asigurarea unei cooperări economice; securizarea traseelor energetice. De altfel, oficialii turci au propria viziune privind modul de abordare a acestor provocări din arealurile limitrofe graniţelor naţionale.
Rolul Turciei, ca mediator în Orientul Mijlociu poate deveni esenţial în abordarea unei relaţii dificile, precum cea dintre SUA şi Iran. Refuzul guvernului turc de a sprijini începerea războiului din Irak şi redefinirea relaţiilor acesteia cu ţările din regiune au făcut ca statul turc să iasă din umbra politicii euro-atlantice. Relaţiile ruso-turce s-au îmbunătăţit, cele cu Georgia, Grecia şi Siria au un trend ascendent, raporturile cu Iranul devin echilibrate, iar cele cu Armenia se restabilesc. Creşterea forţei sale economico-militare, noua politică externă – ofensivă şi coerentă, au determinat Turcia să-şi revizuiască rolul de putere regională – pentru prima oară în perioada postbelică.
Acum, Turcia are o agendă regională diferită şi nuanţată de cea euro-atlantică, intactă fiind doar relaţia militară[i] din cadrul Alianţei, care îi impune respectarea angajamentelor iniţiale.
[i] Marina turcă a primit de la americani comanda Combined Task Force 151, dislocată în Bahrein, care se ocupă de combaterea pirateriei navale. CTF 151 are în compunere nave militare din SUA, Singapore, Turcia, Danemarca şi Marea Britanie.
