Alexandru Grumaz

„Au trecut vremurile când Roosevelt, Churchill şi Stalin au putut să schimbe lumea,  în cursul unei singure întâlniri. Au trecut zilele când imperiile se jucau cu statele precum  nişte piese pe tabla de şah”  Barack Obama

          Războiul Rece şi consistenţa relaţiei transatlantice SUA-Europa, care de-a lungul a şase decenii a creat UE, perfectată prin Tratatul de la Lisabona – au rămas amintiri frumoase. Globalizarea a redistribuit puterea între Sud şi Est promovând economiile emergente precum China şi India. În aceste condiţii, SUA a înţeles că este momentul să dezvolte o reţea de parteneriate, menită a asigura administraţiei de la Washington D.C. girarea a priori a relaţiilor internaţionale pe termen lung.

          Pragmatismul administraţiei Obama a generat o nouă viziune pentru europeni privind relaţia cu Statele Unite, facându-i pe acestia parteneri egali şi responsabili în faţa provocărilor globale. Spre deosebire de perioada când Europa Ocidentală era preocupată de integrarea economică a UE, acum, când aceasta şi-a dublat mărimea, trebuie să devină un actor global, prin politica sa externă. Naţiunile europene, în marea lor majoritate se consideră parte atât a relaţie cu Washington cât şi a relaţiei cu Brussels-lul iar Obama este un lider, aclamat cu entuziasm şi considerat preşedintele pe care şi-l doresc europenii la Casa Albă. În condiţiile umbrelei transaclantice, Europa nu a reuşit să devină actorul dezirabil pe arena securităţii internaţionale. Lipsa unităţii de vederi, în abordarea realaţiei cu Rusia, sau China sugerează mai degrabă un NGO, decât o „afacere de familie”. Cum trebuie să fie azi UE? Să fie un partener activ în arena internaţională. Pentru asta trebuie să dezvolte o strategia proprie pentru Afganistan, prin implicarea activă în reconstrucţia economică şi instituţională a acestui stat. Să accepte responsabilitatea cooperării cu Rusia, nu doar prin prisma Parteneriatului Estic al UE sau a parteneriatului strategic Rusia-UE, dar şi prin discutarea diferitelor probleme de securitate de pe continentul european, în cadrul uniunii. Să adopte strategia comună pentru Orientul Mijlociu, inclusiv faţă de Iran şi viitorul relaţiei Israelului cu palestinienii.

          Deşi procesul de ratificare a Tratatului de la Lisabona a parcurs etapa  dificultăţilor  şi compromisurilor, noua eră diplomatică pentru Europa poate fi deschisă prin setul de măsuri instituţionale şi puterile sporite acordate conducerii de jure a uniunii. Preşedinţia spaniolă a UE şi-a fixat drept obiectiv central aplicarea urgentă a Tratatului de la Lisabona, dar mai are pe agenda de lucru şi restartarea legăturii transatlantice. Premierul Zapatero, profitând de relaţia specială pe care o are cu preşedintele Barack Obama, pregăteşte strângerea relaţiilor cu SUA, în domeniile politic, economic şi de securitate.

           Belgia va urma la preşedinţia UE. Prin urmare, respectarea agendei stabilite acum poate aduce beneficii importante în realizarea vocii unitare a Europei. Cancelarul Angela Merkel, primită cu fast la Washington D.C., a avut şansa unui discurs – transmis live/in direct, de către marile canale de televiziune americane, precum NBC -,  în faţa Congresului. Când? După 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului.  Şi la 52 de ani de la alocuţiunea, tot în faţa parlamentarilor americani,  a cancelarului Konrad Adenauer! Agenda vizitei a avut ca teme prioritare relaţia transatlantică şi participarea la soluţionarea dosarelor afgan şi iranian. Au mai fost abordate soluţiile finaciare adoptate de G20 şi răspunsurile dezirabile pentru reuniunea de la Copenhaga, pe tema condiţiilor de mediu.

          Americanii au apreciat relaţia privilegiată pe care Berlinul o are cu Mosova  – atât de sensibilă în cazul dosarului iranian. Summitul Rusia-Germania, ce va avea loc, are o conotaţie specială mai ales în urma răspusului ruşilor la problema iraniană. Adjunctul ministrului Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse, Aleksey Borodavkin a declarat că se va continua cooperarea tehnico-militară cu Iranul, bazată pe respectarea legislaţiei internaţionale. Deşi SUA şi Israelul au pledat, succesiv, la Moscova, pentru încetarea cooperării ştiinţifice şi militare între Rusia şi Iran, replicile liderilor ruşi au fost descurajante. Invocatul ajutor, presupus a fi dat de către cercetătorii ruşi colegilor de la Teheran –  conform unor surse media din Marea Britanie şi Israel -, de care Rusia s-a distanţat, într-un mod previzibil, nu este la fel de îngrijorător precum subtilul sprijin militar acordat Teheranului, de către Kremlin, sau votul posibil al Moscovei în Consiliul de Securitate, care poate anihila orice rezoluţie de sancţionare a Iranului.

          Opţiuni actuale? Casa Albă ar putea face concesii Kremlinului, în ceea ce priveşte zona sa de influenţă în regiunea limitrofă statului iranian, în schimbul renunţării, de către ruşi, la sprijinirea tehnico-militară a regimului de la Teheran. Administraţia americană ar putea renunţa la aplicarea de noi sancţiuni Iranului, cu condiţia schimbării retoricii militariste a preşedintelui iranian. Pentagonul ar putea amâna/anula acţiuni militare împotriva Teheranului, cu condiţia renunţării la continuarea programului nuclear iranian. Optimul este greu cuantificabil în condiţiile în care criza bântuie economiile mondiale iar conflictele în derulare sau cele îngheţate sunt pe rol. Exerciţiile militare terestre navale şi aeriene atât în nord cat şi în Mediterană sunt la ordinea zilei demonstrând că inclusiv opţiunea militară este posibilă în soluţionarea diferendelor zonale. 

          Rusia lui Putin, nu va ceda!

          În aceste condiţii, UE este nevoită să reafirme, public, ataşamentul necondiţionat faţă de relaţia transaltlatică cu SUA şi să devină un partener activ în rezolvarea problemelor globale.

La Bruxelles se caută acum  răspunsul decisiv la şahul… dat de Teheran.