Pe 20 ianuarie 2009, al 44-lea preşedinte al SUA, Barack Obama a depus jurământul pe aceiaşi Biblie pe care a jurat Abraham Lincoln. Casa Albă a intrat astfel într-o nouă eră, sub semnul aniversării a 200 de ani de la naşterea lui Lincoln, autorul Proclamaţiei de emancipare, din 1 ianuarie 1863. El este modelul declarat al actualului preşedinte. La fel ca la Gettysburg, unde Lincoln însufleţea trupele proprii, Obama afirma în discursul inaugural: „Este timpul să ne ridicăm, ca să reconstruim America”.
Anterior, America era obligată să facă faţă, simultan, la două conflicte, în Irak şi Afganistan. Acum nu-şi mai permite finanţarea acestora la cotele iniţiale. În plus, dosarul nuclear iranian, sau cel vizând neîncheierea unei înţelegeri palestiniano-israeliană menţin tensiuni permanente. Concomitent, Asia Centrală devine din ce în ce mai instabilă şi se înarmează cu ajutorul Rusiei. Timp în care SUA se confruntă cu noile puteri economice emergente Brazilia, India, China, Rusia (BRIC). Deciziile noii administraţii demonstrează că este dispusă să lucreze prin intermediul instituţiilor comunităţii internaţionale, precum ONU, NATO, FMI, Banca Mondială. Este formula ce atestă că administraţia de la Casa Albă împarte costurile guvernării sistemului internaţional cu celelalte state.
Sistemul global, dominat de SUA şi UE, ca puteri conservatoare şi de Brazilia, China, Rusia şi India, ca puteri revizioniste în plină ascensiune, este în schimbare, influenţa spaţiului euro-atlantic asupra dinamicii internaţionale fiind în scădere. Acum UE se situează între două puteri militare şi economice ce se supraveghează reciproc. Europa, pe termen lung are – prin Tratatul de la Lisabona -, un nou cadru instituţional, un preşedinte şi un ministru de externe. Însă, pentru a deveni o forţă, într-o lume multipolară are nevoie de coagularea în interiorul UE a unei mase critice, de state euroatlantice şi proamericane, capabile să influenţeze procesul decizional european.
În 2009, Rusia a câştigat teren, 16 din cele 27 de state ale UE formând deja un grup de lobby pro-rus, condus de Germania, cel mai important actor geopolitic european şi cel mai mare contributor la bugetul UE. Unificată, Germania a devenit cel mai mare prieten al Rusiei, în cadrul proiectului european.
Vizita lui Obama la Moscova a marcat „restartarea” relaţiilor bilaterale. America a abordat o poziţie pragmatică în privinţa dosarelor grele internaţionale – Iranul, Coreea de Nord şi Afganistanul – solicitând colaborarea Moscovei în soluţionarea acestora. Rusia la rândul ei a avut o agendă proprie. Kremlinul a cerut stoparea extinderii NATO spre Est, recunoaşterea fostului spaţiu sovietic ca zonă de influenţă a Moscovei. Tratatul privind dezarmarea nucleară (START) expiră anul acesta, iar cele două puteri semnatare, Rusia şi Statele Unite au promis o nouă variantă.
Moment, indiscutabil, important al anului 2009, a fost memorabilul discurs „Un nou început”, rostit de Barack Obama la Cairo. Disponibiltatea faţă de reaşezarea relaţiilor SUA cu lumea arabă a constituit numitorul comun al iniţiativelor lansate de preşedintele american, bunele intenţii de dialog şi negocieri vizându-i şi pe cei doi inamici tradiţionali – Iranul şi Siria.
La Strasbourg, în Franţa şi la Kehl, în Germania s-a desfăşurat Summitul ce a marcat 60 de ani de la semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, actul fondator al celei mai de succes alianţe politico-militare din istoria contemporană: NATO. Desfăşurat sub semnul întăririi relaţiilor între UE şi Alianţă, pe fondul revenirii Franţei în structurile militare, membrii şi-au propus elaborarea unei noi strategii, în care cooperarea cu Rusia să beneficieze de o nouă abordare, menită să protejeze valorile euroatlantice în vecinătatea Europei, să menţină opţiunea consolidării şi dezvoltării democraţiei în Eurasia şi să soluţioneze paşnic tensiunile generate de Iran, Coreea de Nord şi Afganistan.
Summitul G20 a fost prima schimbare majoră determinată de criza financiară şi economică globală. Reforma sistemului financiar, introducerea instituţiilor de monitorizare a pieţelor financiare, reducerea bonusurilor bancherilor, perspectiva realizării unui acord privind relaxarea condiţiilor în schimburile comerciale au fost soluţiile adoptate de liderii ţărilor participante.
Balanţa nu s-a înclinat irevocabil în favoarea Chinei, însă asistăm la o tranziţie, către Beijing, a puterii din regiune. Turneul preşedintelui Obama în Asia, şi-a propus, de fapt , reafirmarea vocaţiei SUA ca putere a Extremului Orient. „Reasigurarea strategică”, conceptul sub care s-a derulat turneul asiatic la Tokio, Seul, Beijing şi Singapore a reafirmat angajamentul Americii de a accepta, la masa alianţei asiatice, puteri în ascensiune. Cu asigurarea, pentru aliaţii săi tradiţionali, că extinderea rolului global al Beijingului nu se va face pe seama prosperităţii şi securităţii lor.
Concluzia acestui an? Avem un New Deal/o Nouă orientare. Adică un G2, respectiv o relaţie bilaterală între SUA şi China. Lumea este, deocamdată, bipolară.
