Alexandru Grumaz

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anul trecut, vicepreşedintele american Joe Biden declara la Bucureşti: „Este momentul ţărilor din Europa Centrală. Aţi dovedit că sunteţi pregătiţi pentru confruntările comune. Acum nu ne spunem ce putem face pentru ţările din Europa Centrală, ci ce putem realiza împreună”. Miza reală a prezenţei sale a fost reafirmarea credibilităţii articolului 5 din Tratatul Atalanticului de Nord, implicit a importanţei flancului estic, pentru politica externă a noii administraţii Obama. Atunci s-a vorbit și de noua viziune a Casei Albe privind proiectul scutului antirachetă.  

La câteva luni de la discursul lui Biden, vizita subsecretarului de stat american, Ellen Tauscher genera convocarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Acesta a luat decizia politică crucială de amplasare a elementelor scutului antirachetă pe teritoriul naţional, care se bazează pe faptul că România este membră a NATO, iar interesul naţional nu se negociează. Astfel, România devine parte integrantă în sistemul de apărare antirachetă euro-atlantic. Parteneriatul strategic al României cu SUA este esenţial pentru doctrina naţională.

Imaginea pe care o au unii militari din arealul de la Nistru la Urali, conform căreia această parte a lumii este încă sub asediu, nu a dispărut. De aici şi declaraţiile șocante pentru opinia publică. Observatorii ruşi recunosc însă opţiunea României ca fiind una raţională şi previzibilă. Faptul că Doctrina Militară Rusă, recent publicată, indentifică 11 ameninţări externe la adresa Rusiei, dintre care şapte vin dinspre vest explică poziţiile unor generali ruşi. Atâta timp cât NATO şi extinderea sa reprezintă ameninţarea numărul unu la adresa Moscovei, declaraţiile referitoare la poziţia României confirmă mentalităţi vetuste.    

Administraţia Obama a revizuit planurile iniţiale privind scutul anti-rachetă, care includeau Europa Centrală, prin desfăşurarea elementelor constitutive în Polonia (10 instalaţii Patriot) şi Cehia (o staţie radar). A avut în vedere evoluţiile tehnologice, costurile noilor sisteme de interceptare şi faptul că Iranul a continuat – pe lângă cooperarea cu Coreea de Nord, în vederea producerii rachetelor intercontinentale-, să-şi dezvolte rachetele cu rază medie şi scurtă de acţiune. Un  atac din partea Iranului este numai o chestiune de timp. Arsenalul iranian actual  conţine rachete de tipul Shahab-3 MRBM sau Sejil-2, ambele cu combustil solid, cu rază de acţiune de 2000 km, dar şi rachete de tipul Shahab-1 şi 2, cu combustibil lichid și raze de acţiune cuprinse între 1300 şi 2000 km.  Atacul are ca posibile ţinte ţări din Orientul Mijlociu, precum Israelul, dar şi state membre NATO, din estul Europei.

Contează în ecuație și arsenalul militar al Siriei, unde îşi au sediul  organizaţii teroriste, precum Hezbollah, care ameninţă stabilitatea regională, implicit a Israelului, Turciei sau Iordaniei. Arsenalul sirian conţine rachete de tipul SCUD şi SS-21SRBM, care pot fi dotate cu încărcătură chimică. O reluare, acum, a ostilităţilor cu Israelul ar însemna deturnarea atenției de la programul nuclear iranian. De altfel, Siria a și început constituirea rezervelor forţelor militare, în  perspectiva unei noi confruntări cu Israelul.

În aceste condiţii, Pentagonul a întocmit, în perioada martie 2009 – ianuarie 2010, la solicitarea Cogresului şi cu girul preşedintelui SUA, o analiză a sistemului de apărare anti-rachetă a SUA, care conține şi ceea ce ne interesează pe noi europenii, adică planul de acţiune până în 2020 privind apărarea contra rachetelor balistice. Acesta include segmentul european al scutului anti-rachetă în care România a devenit parte – fără cheltuieli bugetare! -, conform conceptului denumit   Abordarea Gradual-Adaptativă Europeană, cu patru faze de realizare.

 

 

 

 

Prima (până în 2011) se va axa pe protejarea unor porţiuni din sudul Europei, prin folosirea de nave maritime dotate cu sisteme anti-rachetă Aegis şi interceptori SM-3. A doua (până în 2015), va include interceptori tereştri de tip SM-3 în sudul Europei, inclusiv în Romania, pe lângă cei aflaţi pe baze maritime. A treia (până în 2018), vizează realizarea  în nordul Europei, a unei noi baze terestre cu interceptori SM-3, precum şi upgradarea celor existente. Aceste evoluţii vor asigura protecţia tuturor aliaţilor din Europa. A patra (până în 2020) va pune în funcţiune o nouă capacitate, împotriva unei potenţiale rachete intercontinentale lansate din Orientul Mijlociu. Administraţia Obama vrea să implementeze noua Abordare în cadrul NATO și intenţionează să implice Rusia şi China în programul de apărare anti-rachetă. Cu Rusia, SUA vizează atenţionarea reciprocă privind lansările de rachete, posibila cooperare tehnologică și chiar operaţională. Cu China, SUA dorește dialogul pe teme strategice de interes comun şi denuclearizarea peninsulei coreene.

Viziunea americană se concretizează în desfăşurarea unor nave Aegis în Marea Roşie şi vânzarea de rachete Patriot către Arabia Saudită, Qatar, Bahrein şi Kuweit. Achiziţiile militare ale statelor din Golf au depăşit 25 de miliarde de dolari, incluzând aici și 80 de avioane F-16. Generalul Petraeus afirma că bateriile de rachete prezente în Golf, câte două de fiecare ţară, vor fi upgradate să lovească atât avioanele, cât și rachetele. Iranul rămâne ameninţarea ce a generat noua concepție a SUA. Confruntarea este acum una psihologică, axată pe descurajare. Iată de ce este de înțeles modificarea doctrinei militare ruse: orice sistem          anti-rachetă slăbeşte potenţiala forţă de intimidare a rachetelor altui stat.

Să nu uităm însă mesajul lui Joe Biden, formulat la Bucureşti: cât timp Moscova va sprijini Teheranul, SUA va juca dur chiar acolo unde Rusia este afectată. În proximitatea propriilor graniţe. Iar Iranul a lansat o rachetă în spaţiu cu caracteristicile uneia intercontinetale. Quod erat demonstrandum!