Alexandru Grumaz

 

 

 

 

 

 

 

Alegerile parlamentare din Marea Britanie s-au terminat cu un rezultat neaşteptat şi bizar pentru ţara care a inventat scrutinul majoritar uninominal, sistemul electoral în care câştigătorul ia totul: niciun partid nu a obţinut majoritatea absolută.

Pentru prima oară, în ultimii 36 de ani, britanicii au ales o Cameră a Comunelor fără majoritate sau aşa numitul, în traducere liberă, „Parlament atârnat”(hung parliament). Dată fiind raritatea acestei situaţii, într-o ţară obişnuită cu majorităţi confortabile, noul cabinet este  unul de coaliţie, primul în ultimii 70 de ani. Liderul Partidului Conservator şi cel al Partidului Liberal Democrat, până mai ieri adversari politici implacabili au devenit acum parteneri la guvernare. Formarea în doar cinci zile a acestei coaliţii între un partid de centru-dreapta (conservatorii) şi unul care oscilează între centru şi centru stânga (liberal-democraţii) a reprezentat o adevărată revoluţie în viaţa politică a celei mai vechi democraţii parlamentare din lume.

Partidul   Conservator, condus de David Cameron, deşi s-a situat pe primul loc cu 306 mandate, nu a  obţinut majoritatea absolută de 326 mandate. Partidul Laburist,al lui Gordon Brown, a obţinut 256 de locuri, iar Partidul Liberal Democrat, condus de Nick Clegg nu a confirmat aşteptările din sondajele pre-electorale câştigând doar 57 de mandate.

Gordon Brown, într-o ultima tentativă de a rămâne la putere, a încercat, timp de cinci zile, să formeze un Guvern de coaliţie cu liberal-democraţii, dar şi cu alte partide mai mici, sacrificându-şi chiar poziţia de lider laburist, pentru a permite alegerea unui nou lider şi potenţial prim-ministru. Tentativa lui s-a dovedit însă zadarnică. Singura opţiune rămasă: demisia. Astfel, ca ultim gest de guvernare, a recomandat suveranei Elisabeta a II-a desemnarea lui David Cameron în funcţia de premier.

În seara zilei de 11 mai 2010, David Cameron a devenit cel mai tânăr prim-ministru al Marii Britanii – din 1812 încoace – şi primul lider al unui Guvern de coaliţie din 1945.Venirea la putere a guvernului Cameron marchează sfârşitul a 13 ani de guvernare laburistă. La 43 de ani, liderul conservator  David Cameron este cel mai tânăr prim-ministru al Marii Britanii, din ultimele două secole.

Noul cabinet este o adevărată adunare a tuturor talentelor din cele două partide. Sunt prezenţi doi foşti lideri ai Partidului Conservator – William Hague, la Externe şi Iain Duncan-Smith, la Muncă şi Pensii. Fostul ministru de Finanţe din guvernarea John Major, Kenneth Clarke, revine la 70 de ani în cabinet, ca ministru al Justiţiei, iar George Osborne, mâna dreaptă a lui David Cameron capătă Ministerul de Finanţe, de departe cel mai important portofoliu din cabinet. O singură femeie – Theresa May – este prezentă în cabinet, ea căpătând portofoliul Internelor. În cabinet, liberal-democraţii au cinci reprezentanţi, Nick Clegg fiind vice-prim-ministru răspunzător de reforma politică, iar Vince Cable (Afaceri) şi David Laws (adjunct al lui George Osborne la Finanţe) deţin două portofolii extrem de importante, mai ales în actuala conjunctură economică.

Noul cabinet a dat publicităţii programul de guvernare, care conţine câteva promisiuni importante, făcute de cele două partide în campania electorală. Astfel în politica fiscală, este inclusă eliminarea impozitului pe venit pe primele zece mii de lire sterline câştigate anual, faţă de şase mii patru sute, actualmente. Coaliţia va convoca un referendum privind schimbarea modului de scrutin parlamentar, din majoritar uninominal într-o variantă mai aproape de reprezentarea proporţională şi va introduce termenul fix de cinci ani pentru mandatul Camerei Comunelor. Liberal-democraţii au renunţat la propunerea de amnistie pentru imigranţii ilegali pe termen lung şi la opoziţia lor faţă de reducerea cheltuielilor bugetare anul acesta cu şase miliarde de lire. De altfel, diminuarea uriaşului deficit bugetar – 163 de miliarde de lire în anul fiscal 2009–2010, 12% din Produsul Intern Brut – reprezintă prima urgenţă. A fost înfiinţat Consiliul Naţional de Securitate, prezidat de David Cameron, care include principalii miniştri, liderii armatei şi şefii serviciilor secrete. Consiliul  s-a reunit imediat şi a discutat între altele implicarea militară a Marii Britanii în Afganistan.

În acest context nou, două subiecte sunt în atenţia analiştilor şi anume: cum va acţiona noul Executiv în relaţia cu Bruxelles-ul şi care vor fi direcţiile de acţiune în politica externă. Se va aventura David Cameron într-un conflict cu UE? Business as usual sau discursuri anti-europene ? La ora actuală, guvernul britanic pare să se rezume la „business as usual”, în ceea ce priveşte relaţia cu Uniunea Europeană. De fapt preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, l-a felicitat pe David Cameron şi a adăugat că noului premier britanic îi revine misiunea de a lua decizii dificile în vremuri grele. Barroso a declarat: „Eu sper ca premierul britanic să apere interesele naţionale în limitele unui cadru european.”  

Să nu uităm că David Cameron a „bruscat” Bruxelles-ul prin decizia ca reprezentanţii conservatorilor britanici să părăsească principalul grup parlamentar de centru-drepata din Parlamentul European, Partidul Popular European, pe care majoritatea conservatorilor britanici îl considerau prea deschis faţă de Europa. Se prea poate ca gestul să fi fost unul de tactică electoral. În orice caz, noua administraţie va face referendum pentru orice transfer de putere către Bruxelles, iar traseul de aderare la zona euro se va complica. În contextul relaţiei cu UE interesant va fi modul în care Cameron va construi relaţiile bilaterale cu Germania şi cu Franţa. De reţinut că mai mulţi oficiali francezi au condamnat refuzul britanicilor de a lua parte la pachetul de 750 de miliarde pentru stabilizarea monedei euro, ceea ce a făcut ca UE să se fragmenteze în trei: „Ai pe de o parte Europa (moneda) euro, pe de altă parte Europa ţărilor care înţeleg moneda euro… şi mai ai englezii”-spunea Jean Pierre Jouyet şeful Autorităţii pieţelor financiare franceze.   

În actuala conjunctură, coaliţia britanică se va întoarce la o politică externă care să reprezite mai bine interesele naţionale. Marea Britanie rămâne un suporter al NATO pentru securitatea proprie, dar îşi va construi propriile relaţii bilaterale de parteneriat cu ţările cu care a avut tradiţional relaţii de cooperare. Va dezvolta parteneriate cu China şi India, dar şi cu ţări din America Latină şi Orientul Mijlociu. Noul cabinet va reseta relaţiile cu administraţia Obama şi va adăuga rigoare la misiunea NATO în Afganistan. În plus va crea o nouă punte de cooperare cu Europa.

Recesiunea economică îşi va pune amprenta pe agenda politică externă a guvernului. Astfel, reducerea cheltuielilor sociale se va face în paralel cu diminuarea celor militare, în pofida sumelor necesare modernizării  echipamentelor militare şi găsirii de noi resurse umane – după 7 ani de implicare în operaţiuni militare în Irak şi Afganistan. Noul cabinet se află sub presiunea conaţionalilor care cer retragerea propriilor trupe din teatrul de operaţiuni afgan,  înainte de 2012.

Campania încheiată recent nu ne-a oferit soluţii la două subiecte fierbinţi: Iranul şi Orientul Mijlociu. De ce? Pentru simplul motiv că nu au fost dezbătute. Aşadar, un început frenetic pentru primul Guvern de coaliţie de după cel de-al doilea Război Mondial.

Cât va rezista însă acest Guvern ? Deocamdată, liderii ambelor partide din coaliţie sunt optimişti, ei susţinând că au inaugurat o nouă politică de colaborare în interes naţional.

De reţinut: ultimul guvern britanic de coaliţie a fost format în februarie 1974, de laburistul Harold Wilson şi nu a durat decât opt luni!