Alexandru Grumaz

 

 

 

 

 

 

 

 

 

V-aţi întrebat unde se termină şi unde începe Europa? Ce valoare strategică are râul Nistru? Dar ce a însemnat estul pentru continentul europen? De la invaziile triburilor barbare şi până în zilele noastre teritorile de la est de Nistru, stepa ucrainiană, a fost frontiera disputată de Rusia, Austria şi Imperiul Otoman. Cele două Războie Mondiale au modificat pe rând administraţia teritoriilor şi au supus locuitorii acestor unor drame demne de scrierile lui Kafka. A urmat Războiul Rece, la al cărui final, câştigătorii s-au situat de partea vestică a noii graniţe Shengen ceilalţi rămânând în Estul pactului Ribentrop-Molotov. Noua situaţie respectă graniţa desemnată cândva, în istorie, între cetăţile genoveze de la Marea Neagră şi zona transcarpatică. Situată în această zonă Ucraina, a doua ţară ca mărime din Europa, ocupă o poziţie strategică în raport cu Europa Centrala, valoarea acestei poziţionări fiind dată de repere politice, militare, economice şi geografice. Frâmîntările generate de crizele interne, prost genstionate, de cele mai multe ori cu sprijinul Moscovei, au distrus posibilitatea soluţionării problemelor regiunii de către administraţia de la Kiev. Strategia zonală „Ucraina-prima abordare” derulată de SUA şi UE, ce ducea la captarea acesteia în zona euro-atlantică, făcea ca Rusia să fie blocată ca putere imperială spre Vest. Astfel bătălia pentru Moldova şi Belarus devenea, automat, câştigată. Strategia vestică s-a dovedit însă insuficientă. Indiferent de înţelegerile dintre marii actori mondiali, atitudinea elitelor politice şi mai ales a cetăţenilor ucrainieni a făcut şi va face diferenţa.

Alegerile din februarie indică de fapt sfărşitul bătăliei pentru Ucraina şi întoarcerea numai şi simbolică a ei în sfera de influenţă a Moscovei. Viitoarea bătălie nu se dă pentru integrarea într-un bloc militar, ci pentru integrare economică în UE sau în Comunitatea Economică Asiatică. Moscova a făcut deja primii paşi. Pachetul de acorduri semnate de preşedintele ucrainian Victor Ianucovici şi de preşedintele Dimitrie Medvedev în oraşul Harkov pe 21 aprilie cuprinde în principal prelungirea perioadei de utilizare a bazei navale militare de la Sevastopol la 25 ani  adică până în anul 2042, cu posibilitatea de extindere automată pe încă 5 ani. Rusia foloseşte portul Sevastopol încă din 1783 când a anexat regiunea.  Extinderea acordului privind utilizarea bazei navale se face în schimbul reducerii cheltuielilor generate de plata gazelor naturale importate de Ucraina din Rusia. Acordul va aduce în visteria Kievului aproximativ 40 de miliarde de euro drept economie, va creşte depozitele în valută, odată cu colectarea taxelor de tranzitare a gazului rusesc spre Europa (acum acestea se ridică la 98 milioane de euro) şi va opri, implicit, alunecarea spre colaps a economiei ucrainiene. Opoziţia condusă de Iulia Timosenko ameninţă că se va împotrivi, în Parlamentul de la Kiev, ratificării acordului, ameninţându-l cu suspendarea pe preşedintele în funcţie, din cauza trădării interesului naţional.Constituţia Ucrainei declară ţara ca fiind neutră şi nu permite staţionarea bazelor străine pe teritoriul naţional. Dar la fel ca toate constituţile redactate în Est după căderea comunismului şi aceasta suferă de lipsa de coerenţă şi dă naştere la interpretări. Bazele deja existente pot funcţiona fără a avea repercusiuni legislative prevede constituţia. Acordul din aprilie a fost negociat în secret de cei doi premieri Nicolai Azarov şi Vladimir Putin.

Preşedintele Ianukovici urmează de fapt strategia mentorului său Leonid Kuchima care a poziţionat Ucraina între Rusia şi Occident, fară uverturi pro NATO explicite pentru a nu antagoniza Rusia,explorând în acelaşi timp posibilităţile de aderare la UE. „Scopurile noastre strategice nu se schimbă. Ucraina se va integra în UE…Obiectivul meu este ca în triunghiul format de UE-Rusia-SUA, Ucraina să-şi găsească poziţia de echilibru astfel încât interesele naţionale să fie îndeplinite” declara Victor Ianukovici. Odată cu preluarea puterii noua administarţie de la Kiev a „casat” majoritatea priorităţile de politică externă ale Revoluţiei portocalii inclusiv dorinţa de aderare la NATO. În acest context, trebuie precizat, că Alianţa a lăsat totuşi, uşa larg deschisă pentru aderare Ucrainei. Accesul depinde acum de Kiev. Administraţia ucrainiană condusă de actualul preşedinte a trecut activ la repararea relaţiilor cu Rusia deteriorate în mandatul lui Iuscenko. Primul pas, făcut în zona prezidenţială, a fost invitarea la inaugurare a capului bisericii ortodoxe ruse Patriarhul Kiril care să-şi dea binecuvăntarea. Al doilea pas a fost eliberarea din funcţie a amiralului Igor Teniukh, comandantul flotei ucrainiene, cel care s-a opus acordului de staţionare a flotei ruse la Sevastopol. Ianukovici l-a desemnat în funcţie pe vice-amiralul Victor Macsimov. Acesta a şi trecut la pregătirea unui exerciţiu nava cu participarea ambelor forţe. Exerciţiul va fi o premieră a ultimilor ani. De asemenea preşedintele a numit în posturile cheie din guvern şi armată partizani ai relaţiei cu Rusia. Partea de Est a Ucrainei cuprinde 15 milioane de etnici ruşi fiind şi locul de unde vine preşedintele. Aici îl gasim inclusiv pe actualul premier Azarov, un etnic rus. Primul proiect ce a fost iniţiat de primul ministru se referă la modernizarea liniilor de transport gaz, proiect refuzat de administraţia precedentă. De remarcat că Ianucovici a fost adus la putere de oligarhia ucrainiană condusă de magnatul oţelului Rinat Akhmetov originar din estul Ucrainei. De asemenea în spatele actualului preşedinte stă multimiliardarul gazului Dimitrie Firtash, propietarul lui Rosukrenergo. În timp ce legăturile economice cu Moscova s-au intensificat s-a evitat angajarea Kievului în blocuri militare atât în NATO cât şi în Organizaţia de Securitate Colectivă din care fac parte fostele ţări din blocul sovietic. În consecinţă pe 28 mai Parlamentul ucrainian a exclus cu 226 de voturi pentru, participarea ca membru la orice fel de alianţă militară. Acelaşi parlament a aprobat, în schimb, colaborarea şi cooperarea cu alianţele militare. Deci Ucraina nu vrea MAP în schimb politicile promovate trebuie să fie pe placul Moscovei chiar dacă cooperarea cu Alianţa rămâne viabilă. Acest lucru conferă Ucrainei posibilitatea continuării dialogului cu NATO în cadrul comisiei comune. O explicaţia este dată de voinţa exprimată a ucrainienilor de a rămâne în afara alianţelor militare. Această voinţă s-a constituit în unul din motivele pierderii popularităţii lui Iuscenko. Dorinţa acestuia de aderare la NATO, exprimată cu fiecare prilej, a dus la antagonizarea cetăţenilor ucrainieni din vest cu cei din est sau din Crimeia. Ucrainieni nu i-au aşteptat pe americani 50 de ani precum au făcut părinţii noştri.      

Neutralizarea Ucrainei produce o „gaură” în strategia estică a zonei europene. Ambiţiile Moscovei de a-şi reconstitui dominaţia în Europa de Est au continuat să obsedeze elita politică din Rusia. Demnitari civili şi militari ai Federaţiei Ruse etalează din ce în ce mai strident pretenţiile Rusiei de a-şi reface influenţa în „vecinătate“. Vezi actualele oscilaţii de politică de la Sofia. Evocând „fraternitatea“ din perioada sovietică, Moscova a lansat o ofensivă viguroasă de a delegitima suveranitatea statelor desprinse din Uniunea Sovietică, de a-şi restabili hegemonia economică, politică şi de securitate în fostul spaţiu CSI şi de a intimida guvernele respective prin incitarea minorităţilor ruse din ţările lor, cărora le-a oferit cetăţenie şi paşapoarte ruse. Actualmente strategia energetică a trecut pe primul plan ca soluţie de ieşire din criza în care se găseşte economia rusă. Infrastructura ucrainiană este de fapt podul de legătură între Asia şi Europa iar centru de management a trasporturilor de gaze este la Moscova. Contracarare de către UE a unei astfel de situaţii se poate face prin reglementări la nivel pan-european al Regimului de Transparenţă Energetică.

Care sunt schimbările produse sau care urmează să se producă odată cu venirea lui Ianukovici la putere? În primul rând Ucraina a trecut la o politică de non-bloc, care înseamnă, în opinia experţilor ucrainieni, oprirea integrării în NATO dar care nu exclude integrarea în UE. În al doilea rând Kievul este interesat într-un nou sistem de securitatea europeană la fel ca şi Rusia în speţă Kievul doreşte aceleaşi asigurări pe care le-a căpătat atunci când a aderat laTratatul de neproliferare, semnat în 1994. Kievul la fel ca şi Moscov se consideră în afara arhitecturii de securitate europene create pe parcursul anilor 90. În acest sens ambele state sunt împotriva statu-quo actual. Pe de altă parte draftul Trataului de Securitate Europeană este o propunere dezastroasă ,complect nefezabilă din perspectiva intereselor europene. Pe de alta parte este clar ca Europa ca întreg nu va putea fi sigură atât timp cât Rusia se simte exclusă. Întrebarea este cum să aduci Rusia şi Ucraina înăuntru, într-un mod în care nu sunt periclitate interesele europene fundamentale cum ar fi funcţionarea NATO? În al treilea rând Ucraina vrea să recupereze terenul pierdut în relaţia cu Rusia atât economic cât şi militar (producţia de armament). Ea doreşte restartarea relaţiilor cu Moscova care la rândul ei vrea Kievul într-o uniune vamală cu Belarusul şi Kazastanul. În al patrulea rând Ucraina îşi doreşte aderarea la UE. Aici este singur loc unde UE poate interveni pentru a păstra Ucraina în zona vestică prin utilizarea Parteneriatului Estic, împreună cu Acordul de Asociere în curs de semnare şi crearea unei zone de comerţ liber cu Ucraina. Aici impulsul trebuie dat de Kiev pentru că UE nu acceptă state nereformate, unde corupţia este în floare iar luptele pentru putere paralizează luarea deciziilor şi implementarea acestora. În al cincilea rând cooperaea pe baze practice cu NATO va râmâne prezentă.  În al şaselea rând Ucraina doreşte continuarea relaţiilor strategice cu SUA în baza cartei semnate în 2008.În al şaptele rând o parte a politicienilor cred că schimbarea cursului strategic al ţării se face într-un mod în care ar putea compromite suveranitatea acesteia. Prin urmare, viitorul politic, economic si militar al Ucrainei, la graniţa de est a UE, va depinde în principal de capacitatea sa de a-şi defini şi afirma identitatea şi de a se dezvolta pe o traiectorie democratică. Proba pentru Ianukovici şi echipa sa ar putea fi maniera în care va rezista la propunerea de aderare la  Uniunea vamală Rusia-Belarus-Kazahstan.

Şi totuşi, când te gândeşti ca Beijingul concurează acum Rusia în Ucraina parcă Europa se îngustează geografic!. Spectrul falimentului financiar pentru Kiev face din Beijing un finanţator de temut. Autorităţile chineze sunt interesate să investească în sectoare ale complexului militaro-industrial de unde pot obţine accesul la tehnologiile avansate din domeniul aero-spaţial a sistemelor de rachete ori a tehnologiei navale în special pentru construcţia portavioanelor. Relaţia economică este una biunivocă, în plus Beijingul poate folosii cooperarea în vederea pătrunderii pe pieţele Europei de Est şi Centrale. Zonele de influenţă îşi schimbă configuraţia în Est iar graniţa este tot mai incertă. 

Cât priveşte relaţia Ucrainei cu România, dilogul început de cuplul Băsescu-Iuscenko trebuie continuat, în ciuda opiniilor contradictorii venite din mediul politic sau academic de la Kiev. Relaţia cu Romania a devenit una dintre temele favorite de discutie în  Ucraina, în timpul campaniei mediatice pentru alegerile prezidenţiale din ianuarie 2010. De cele mai multe ori, numele României apare în  comentariile negative la adresate preşedintelui Viktor Iuscenko, acuzat ca a cedat în fata Bucurestiului în  cîteva chestiuni esenţiale: canalul Bastroe, apele teritoriale ale Marii Negre şi  influenta politica în zonă. Imediat după victoria „revoluţiei portocalii”, Kievul şi-a asumat (de unul singur) în mod serios rolul de lider regional în bazinul Mării Negre. La temelia acestuia a stat  „planul Iuscenko” de reglementare a conflictului transnistrean, care ar fi permis relansarea GUAM (bloc prooccidental-la vremea creerii lui- format din Georgia, Ucraina, Azerbaidjan si Republica Moldova) şi transpunerea în  practică a iniţiativelor Ucrainei de consolidare a influenţei sale în regiunea Marii Negre. Determinante au fost două momente:crearea în decembrie 2005, a forumului Comunităţii opţiunii democrate, chemat să reunească ţări din regiunea cuprinsă între Marea Neagra, Marea Baltica şi cea Caspica, şi apoi summitul GUAM de la Kiev, din mai 2006, unde preşedinţii Ucrainei, Georgiei, Azerbaidjanului şi Moldovei au proclamat infiinţarea Organizaţiei pentru democratie şi dezvoltare economica GUAM şi au semnat statutul ei. Reuniunea de la Kiev a fost de fapt începutul şi sfârşitul dominaţiei ucrainiene în zona Mării Negre, dominaţie marcată de o conjunctură politică favorabilă. Relaţiile cu Kremlinul ale acestor ţări, erau la vremea respectivă la cotele cele mai scăzute. Clubul era denumit de către analişti al „nemulţumiţilor faţă de Rusia”.

Odată cu noile alegeri, Ucraina revine în zona de influenţă a Moscovei iar în zona Mării Negre se formează un alt parteneriat startegic cu România şi Turcia ca principali actori. Parteneriatul are la bază accesul la resursele energetice vitale Europei. România şi Azerbaigian au semnat deja un parteneriat strategic în această direcţie.„Părţile azeră şi română-declara preşedintele Băsescu- au aceeaşi parere în  ceea ce priveşte securitatea energetică, transportul de resurse energetice şi diversificarea traseelor de livrarea catre Europa”. Printre priorităţile celor două ţări se numără – proiectul Nabucco, terminalul de gaze naturale din Constanta şi oleoductul Constanta- Trieste. Acest parteneriat certifică dorinţa părţii azere de a-şi  extinde activitatea în  ţările UE prin intermediul Romaniei.

În regiunea Marii Negre se formeaza noi configuraţii politice şi economice. România, alaturi de Turcia, poate pretinde unul dintre rolurile de lideri. În mod sigur acela pe care Ucraina nu l-a putut caştiga. Diplomaţia română, în ciuda schimbărilor destul de dese de la conducere, a reuşit să se impună  prin coerenţă  în zona estică sporindu-şi puterea de influenţă politică în arealul Mării Negre şi în cel adiacent acesteia. Sunt încă multe proiecte de construit iar prezenţa României nu este suficient consolidată, poate şi din cauza factorilor politici şi economici care au o mare inerţie dar şi o lipsă acută de resurse financiare. Asta ne face să ne aducem mereu aminte de butada: „la teorie suntem tari, în schimb practica ne omoară”