Pakistan-Afganistan: două state un singur teritoriu de confruntare
Jul 22nd, 2010 by admin
Pakistanul a devenit în acest moment centru de gravitaţie geopolitică al Asiei, deşi situaţia lui ca stat este supusă unor provocări generate de-a lungul timpului atât de vecini cât şi de propria politică, internă şi externă. Vecinii: state instabile- Afganistanul şi Tadjikistanul. Politica externă: din 1947 Pakistanul îşi dispută cu India statutul provinciei Kaşmir fiind în acelaşi timp într-o permanentă competiţie nucleară cu aceasta. Politica internă: în cei 54 de ani de când există ca stat islamic, Pakistanul a avut numeroase guverne militare, care nu au reuşit să-şi impună controlul asupra întregului teritoriu naţional. Regiunea Tribală Administrată Federal (FATA) este cea care nu este sub controlul autorităţilor de la Islamabad. O caracteristică importantă a Pakistanului este populaţia formată din mai multe etnii: punjabi 48%, paştuni 15,4%, sindhi 14,1%, sariaki 8,3%, muhagirs 7,5% în schimb din punct de vedere religios pakistanezii sunt majoritari musulmani – 95% din totalul populaţiei, dintre care 75% sunt suniţi şi 20% şiiţi. În condiţiile în care economia este supusă unui declin major datorat crizei economice, cu o instabilitatea internă accetuată datorată grupărilor teroriste care acţionează pentru destabilizarea guvernului central, cu un război la graniţă dar şi cu dorinţa de a deveni un jucător important în Asia de sud Pakistanul suportă la ora actuală presiuni venite de la două mari puteri SUA şi China a căror interese însă diferă. India şi Pakistanul sunt doi parteneri strategici pentru oricine doreşte stabilitatea Asiei şi a Orientului Mijlociu iar Beijingul şi Washingtonul se confrută la ora actuală pentru întîietate în zonă.
Războiul din Afganistan a intrat într-o nouă fază. Acum este nevoie de o coordonare între Islamabad şi Kabul. Putem oare vorbi de o strategie cu „două state şi un singur teritoriu de confruntare”. Cred că este o definiţie aproape exactă. Deşi avem de-a face cu două state diferite, fiecare cu o istorie proprie, cu instituţii politice distincte, totuşi viitorul lor este unul intercondiţionat, pe fondul unor ameninţări comune generate de alianţa dintre Al-Qaeda şi talibani. Ne aflăm într-un cerc vicios. Războiul din Afganistan este în mare parte coordonat din Pakistan. Stabilizarea Afganistanului nu poate fi realizată fără stabilizarea Pakistanului, în timp ce stabilitatea Pakistanului este mult mai greu de obţinut fără o stabilizare prealabilă a situaţiei din Afganistan şi fără o cucerire a propiilor zone neadministrate încă de guvernul de la Islamabad. Strategia administraţiei Obama ţine cont de aceste realităţi tactice, recomandând o abordare integrată pentru cele două state: desfăşurarea simultană a două campanii de contrainsurgenţă capabile să înfrângă ofensiva extremiştilor, printr-o schimbare fundamentală a balanţei de putere în teatrul de operaţiuni. Noua abordare declanşată în relaţia dintre Washington şi Islamabad se distinge cu claritate în evoluţia parteneriatului strategic dintre cele două. Şefa diplomaţiei americane Hillary Clinton a anunţat la Islamabad, cu prilejul discuţiilor între cele două părţi, finanţarea cu sute de milioane de dolari a mai multor proiecte importante pentru Pakistan. Proiectele, pe care secretarul de stat american le-a numit „investiţii pe termen lung în viitorul Pakistanului”, includ construcţia de porturi, modernizarea centralelor electrice şi a reţelei de distribuţie a energiei, construirea a trei centre medicale. De asemenea Washingtonul va investi 100 de milioane de dolari pentru a extinde accesul la credite pentru întreprinderile pakistaneze mici şi mijlocii şi va oferi un sprijin de 50 de milioane de dolari pentru investiţii în proiecte de tehnologie şi inovaţie. SUA va construi două baraje hidroelectrice în Pakistan şi în acelaşi timp va ajuta Islamabadul să-şi dezvolte surse de energie alternativă precum cea eoliană şi cea solară. Proiectele vor fi finanţate prin legea Kerry-Lugar-Berman, care autorizează un ajutor de 7,5 miliarde de dolari în dezvoltarea Pakistanului pentru următorii cinci ani. Practic acest proces de sprijinire economică a Pakistanului a fost început de Washington anul trecut, în ciuda unui sentiment anti-american răspândit printre pakistanezi şi datorat acţiunilor militare desfăşurate înpotriva grupărilor teroriste cu sediul la graniţa cu Afganistanul, acţiuni din cauza cărora şi-au pierdut viaţa zeci de civili pakistanezi. Oficialii americani care vorbesc de lipsa de încredere a pakistanezilor cred că numai cu investiţii serioase le poată fi schimbată optica. SUA îşi ia un angajament serios în relaţia cu Pakistanul şi speră ca astfel să convingă Islamabadul că parteneriatul pe termen lung şi de durată, propus, nu se limitează doar la lupta împotriva terorismului. Pe lângă măsurile economice angajate s-au discutat şi probleme legate de colaborarea dintre Kabul şi Islambad, dar şi cele legate de lupta împotriva reţelelor teroriste de pe teritoriul Pakistanului-reţeaua Haqqani. De asemenea s-a accentuat rolul de mediator al administraţiei de la Islamabad între talibanii moderaţi şi guvernul de la Kabul. Dialogul Strategic a inclus şi creşterea ajutorului militar pentru forţele pakistaneze. Până în prezent au fost create 13 grupuri de lucru pe probleme militare care au ca scop atât dezvoltarea cât şi găsirea de noi zone de cooperare militară. Discuţiile au condus la semnarea unui acord de tranzit între Afganistan şi Pakistan, acord care va permite ca mărfurile afgane, ce se îndreaptă spre India, să poată tranzita Pakistanul. Cert este că la ora actuală se produce o schimbare în atitudinea oficialilor pakistanezi prezenţi în guvern şi apar elemente de schimbare a atitudinii pakistanezilor de rând faţă de americani.
China este şi ea în ofensivă în zonă încercând să aşeze un pod între interesle pe care le are în Afganistan şi cele din Pakistan. China este una din foarte puţinele naţiuni cu capacitate de a investi milioane de dolari,cu toleranţa mărită la riscul acestor investiţii, atât în Pakistan cât şi în Afganistan. Proiecte precum mina de cupru Aynak din Afganistan şi extinderea autostrăzii Karakorum în Pakistan sunt doar cele mai vizibile . De la telecomunicaţii în Afganistan la centrale electrice în Pakistan , China este implicată în sectoarele economice majore ale celor două ţări. Dar ce este mai important, este relaţia de lungă durată dintre Beijing şi Islamabad concretizată inclusiv în domenii sensibile precum construcţia de centrale nucleare şi participarea în proiecte militare de infrastructură (porturi militare). China are un proiect prin care doreşte să vândă două reactoare nucleare civile către Islamabad. Acest proiect a creat îngrijorarea la Washington pentru că Beijingul s-ar putea să nu urmeze procedurile impuse de Grupul Furnizorilor de Materiale Nucleare- Nuclear Suppliers Group( NSG). Există deja un exemplu de urmat al procedurilor, impuse internaţional de NSG, cel ocazionat de acordul nuclear dintre SUA şi India. Va urmări Bejingul procedura stadard sau va clama faptul că acest contract este urmare a precedentului contract prin care s-au realizat reactoarele Chashma 1 şi 2?. Nu ştim. Cert este că Beijingul nu va asigura un consens internaţionaţional în spatele acordului şi nici o concesie din partea Islamabadului cu privire la neproliferarea tehnologiilor nucleare în zonă.
Vizita de 6 zile a preşedintelui Asif Ali Zardari în luna iulie a.c. la Beijing, întâlnirile cu liderii de top chinezi, semnare unor protocoale de cooperare în domeniile agricol, sănătate, justiţie, mass-media, economie şi tehnologie au cimentat relaţia dintre cele două ţări. Est un nou început între cele două ţări, deşi întârziat ca timp al derulări, de la instalarea noului preşedinte pakistanez Asif Ali Zardari. Ambele părţi au promis să intensifice eforturile în lupta împotriva terorismului. Astfel cu acest prilej preşedintele Zardari şi omologul său chinez preşedintele Hu Jintao au asiastat la cel de-al treilea exerciţiu comun de luptă împotriva terorismului desfăşurat în provincia Ningxia. Cu acest prilej China a promis Pakistanului sprijin în echipamente militare şi în alimente pentru cei care acţionează acum în misiunile împotriva insurgenţilor talibani în Waziristan. Beijingul are o serie de îngrijorări la adresa Islamabadului: asigurarea stabilităţii interne a Pakistanului, asigurarea investiţiilor chineze dar şi a securităţii propriilor cetăţeni care-şi desfăşoară activitatea în realizarea de proiecte în zonă. Este cunoscut faptul că muncitorii chinezi au fost ţinte în 2007, în timpul incidentului de la Lal Masjid (Moschea Roşie) unde au fost răpiţi de extremişti, sau cu ocazia incidentului din Valea Swat când câţiva ingineri chinezi, prezenţi la o serie de proiecte din zonă, au fost de asemenea răpiţi de insurgenţii talibani. Pentru securitatea propriilor cetăţeni şi a investiţiilor proprii, Beijingul are pe agendă inclusiv negocierea cu talibanii, prin interemediul Serviciului de Informaţii Interarme. De asemenea nu doresc ca talibanii să-i sprijine pe insurgenţii uiguri cu arme şi fonduri (respectiv Mişcarea Turkestanului Islamic şi Partidul Islamic al Turkestanului-grupări militante uigure). Pakistanul caută sprijinul economic şi diplomatic al Beijingului iar Beijingul caută un aliat politic în lumea islamică şi un sprijin în structurile internaţionale. Cert este că Beijingul s-a simţit confortabil cu un regim militar care a cotrabalansat puterea Indiei în zonă şi a asigurat stabilitatea internă. Nu ştim cât de mult lipseşte din ecuaţie generalul Pervez Musharraf (!?).
Atât Washingtonul cât şi Beijingul au interese fundamentale în zonă: realizarea stabilităţii în Pakistan, prevenirea apariţia militantismului islamic, evitarea conflictelor directe cu India sau securizarea arsenalului nuclear. În vremuri de criză, războiul din Kargil 1999 sau atacul din Mumbai în 2008, criza financiară din Pakistan din 2008, cooperarea între cele două s-a dovedit extrem de eficientă. Apare însă un moment dificil odată cu identificarea pe termen lung a modalităţilor de cooperare, moment în care China devine reticentă. Beijingul a refuzat pur şi simplu să vorbească despre un plan de activităţi comune cu Departamentul de Stat al SUA. Acum, mai mult ca oricând este necesară cooperarea între cele două forţe. Acest lucru devine şi mai dificil în condiţiile în care Beijingul doreşte o relaţie militară privilegiată cu Islamabdul. Amândouă ţările, SUA şi China, sunt conştiente de faptul că stabilitatea Pakistanului este dată de dezvoltarea economică şi aici investiţii de risc făcute de Beijing sprijină acest obiectiv. Să nu uităm însă că anul trecut Beijingul a realizat planuri de criză cu scenarii referitoare la colapsul statului pakistanez sau pierderea de rachete nucleare. Desigur aceastea nu sunt decât„murmure diplomatice”, neexistând dovezi în acest sens. Undeva însă există o realitate crudă, iar îngrijorarea militarilor chinezi este obiectivă. În cazul în care Pakistanul nu funcţionează, exită pericolul inflamării regiunii Xinjiang[1] şi atunci instabilitatea se poate răspândi în China. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Afganistan. Pakistanul rămâne cheia stabilităţii Asiei.
[1] Provincia Xinjiang reprezintă pentru statul chinez un teritoriu de dimensiunea Franţei, Spaniei şi Italiei laolaltă, ocupat de o populaţie cât a României. Turkestanul chinez este o zonă cu resurse naturale deosebite: 40% din rezervele naţionale chineze de cărbune, cel mai mare zăcământ de uraniu, o treime din producţia de gaz natural a Chinei şi resurse petroliere care alimentează 14% din consumul casnic naţional. Limitată la aceste elemente, importanţa economică a regiunii este enormă. Rolul provinciei, cândva poartă a lumii chineze spre Asia Centrală şi Europa, pe Drumul Mătăsii, şi-a pierdut din importanţă în secolul al XIX-lea, când europenii şi americanii au deschis o cale nouă şi au dat Shanghaiului rolul de interfaţă economică a Chinei. Astăzi, rutele terestre spre centrul Asiei îşi recapătă importanţa: Xinjiang, învecinată cu Kazahstanul, este vitală pentru accesul Chinei la petrolul şi gazele din zona Mării Caspice.
