Alexandru Grumaz

Menuetul dintre cuplul UE-SUA şi Iran este la ora actuală dansul care conduce relaţiile internaţionale. Modul în care va fi soluţionat programul nuclear iranian va determina relaţiile de putere care se vor stabili mult peste zona adiacentă Teheranului, cu implicaţii directe în zona Orientului Mijlociu Largit. Dezvoltarea programul nuclear îşi lasă puternic amprenta asupra relaţiilor internaţionale: afectează sistemul energetic mondial (preţul petrolului şi al gazelor naturale), pune la încercare credibilitatea Consiliului de Securitate al ONU şi a rezoluţiilor adoptate de acesta, verifică limitele snacţiunilor politice şi economice, testează capacitatea puterilor regionale de a confrunta în arena internaţională puterile globale, relevă relaţia dintre Iran şi Vest în ceea ce priveşte interesul global, indică coeerenţa politicii externe a UE şi arată  modul de aplicare a legilor internaţionale, convenţiilor şi tratatelor. Dincolo de poziţiile politice existente în regiune  datorate SUA, Iran, UE şi Israelului, trei sunt problemele care necesită soluţionare: dreptul Iranului de a dezvolta un program nuclear verificabil dedicat în totalitate scopurilor paşnice, îngrijorarea Israelului cauzată de posibila existenţă sau realizare a armelor nucleare de către Teheran, statut pe care Tel Avivul nu-l va accepta niciodată şi îngrijorarea Vestului că puterea militară în creştere a Iranului la care se adugă capacităţile militare aflate sub comanda unui regim religios conservator cu vădite accente radicale se va „revărăsa” asupra întregii regiuni a Orientului Mijlociu, situaţie în care şiiţii iranieni sunt minoritari în faţa suniţilor. 

 Care este importanţa partenerilor? Poziţia geografică a Iranului îl situează pe placa turnantă dintre Orientul Mijlociu şi Asia acolo unde conflictele permanente, fără limite geografice sau temporale au zone de referinţă. Descendent direct al Imperiului Persan, Iranul are o influenţă culturală seculară supra veciniilor. Elita politică şi religioasă de la Teheran se consideră, în virtutea tradiţiilor imperiale, o mare putere regională ce trebuie să deţină arme nucleare.Teheranul este fără doar şi poate centrul galaxiei şiite-minoritate a lumii musulmane care trăieşte de-a lungul ţărmului Golfului Persic- centru mondial al producţiei de petrol-precum şi în Irak, Afganistan sau Siria. Iranul este pe locul trei în ceea ce priveşte rezervele mondiale de petrol şi gaze naturale aceste neputând fi exploatate din cauza lungii perioade de izolare intermaţională a ţării. Teheranul prin poziţia sa geografică contolează cel mai important traseu de tranzitare a petrolului, traseu ce leagă Japonia, China sau Europa de rezervele petroliere din Golf. Axa strategică Damasc-Teheran finanţează gruparea terororistă Hezbollah a cărei prezenţă în Liban generează o continuă stare de tensiune la graniţa cu Israelul. Proba evidentă este că de câte ori Teheranul are probleme, Hezbollahul se implică în acţiuni militare lansând zeci rachete cu rază scurtă de acţiune în teritoriile israeliene. Vom avea un al treilea conflict în Liban? Da, este foarte posibil, datorită situaţiei critice a programului nuclear Iranian.Şiiţii irakieni, sposorizaţi de Teheran blochează formarea unui guvern în aceste zilele la Bagdad, organizând prin insurgenţa locală un număr nemaiîntîlnit de atentate ce afectează civilii şi militarii irakieni. SUA este cel mai vehement contestatar al regimului Ayatollahilor. Implicarea Teheranului în Irak şi Liban a facut din regimul Ahmadinejad un inamic fără de tăgadă. Mulţi analişti politici nu mai cred în relansarea negocierilor referitoare la sistarea programului nuclear iranian iar opţiunea prezentată de Preşedintele Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore al SUA amiralul Mike Mullen cu prilejul emisiunii „Întâlnire cu presa” la NBS devine o soluţie fezabilă. Afirmaţia conform căreaia exzistă o opţiune militară la soluţionarea situaţiei are la bază declaraţiile şefului CIA Leon Panetta care preciza că Teheranul deţine combustibil nuclear îmbogăţit suficient pentru a produce două bombe nucleare. În cel mult doi ani dezvoltarea tehnologică va permite Teheranului să operaţionalizeze rachetele. În 2008 preşedintele Barack Obama a reânoit un ordin ce interzicea schimburile comerciale şi investiţiile americane în Iran. Acestea se adaugă la ultima Rezoluţia 1929 a Consiliului de Securitate al ONU care limitează afacerile internaţionale ale Gărzii Revoluţionare în industria navală în sectorul financiar şi comercial. Consiliul de Securitate a adoptat o serie de alte rezoluţii care stipulează abţinerea de la relaţiile comerciale cu Teheranul şi autorizează inspecţiile la bordul navelor sub pavilion iranian precum şi interdicţii în comerţul cu tehnologie militară, rachete şi tehnologie dual-use. UE care după ani de zile în care a purtat „dialoguri critice” cu oficialii de la Teheran, a aprobat sancţiuni similare cu cele aprobate de Congresul american. Două fenomene s-au remarcat după intrarea în vigoare a sancţiunilor. Unul a fost datorat Rusie şi Chinei care au umplut golul lăsat de firmele americane şi europene în relaţiile comerciale cu Teheranul. Al doilea fenomen a fost datorat reacţiei negative a marilor companii petroliere care investeau în terenurile petroliere din Iran. Royal Dutch Shell PCC şi Total SA au trecut la operaţiuni de mascare a propriilor afaceri în zonă. Vânzările de petrol aduc în visteria de la Teheran ½ din PIB-ul iranian. Sancţiunile nu impun însă restricţii la vânzările de petrol şi gaze naturale pentru simplu motiv că acestea ar putea duce la creştrerea cu cel puţin a 1 $ a preţului pe galonul de benzină vândut în SUA. În acelaşi timp acestea ar dăuna aliaţilor Washingtonului şi în principal Japoniei care importă în jur de 420000 de barili de petrol iranian. Ultimele sancţiuni au creat o stare de tensiune la Teheran impund guvernului iranian să mărească taxele ceea ce a dus la revolta propietarilor din Marele Bazar. Este a doua revoltă de la Revoluţie încoace, vânzătorii din bazar ne fiind aliaţii opoziţie dar deschizând un nou front de luptă împotriva guvernului lui Ahmadinejad. Teheranul caută soluţii pentru importul de produse sub embargou.   Din cele 123 de nave, iniţial în propietatea companiei Liniile Navale ale Republicii Islamice pe scurt IRISL au rămas numai 46, 77 având acum proprietari diferiţi sau operând pentru companii din Malta, Hong Kong, Cipru, Germania sau Isle of Man. În ianuarie 2009 un cargo sub pavilion Hong Kong a ancorat în portul Durban din Africa de Sud.Oprirea nu era prevăzută în itinerar. Vasul a luat o încărcătură clandestină: o vedetă de mare viteză Bladerunner 51 ce poate fi înarmată cu torpile şi utilizată în operaţiuni militare. Nava cu numele Diplomat,proaspăt rebotezată, propietatea a companiei Staring Shine Ltd, s-a îndreptat spre portul iranian Bardar Abbas. Cu şase luni înainte nava se numea Mufateh şi aparţinea companiei IRISL. Au apărut companii de navigaţie iraniene noi, Hafiz Darya Shipping Ltd. care a preluat întreaga flotă de cargouri irakiene, Sapid Shipping şi Saroush Sarzamir Asatir, cu sedii situate în clădiri apartinând iniţial companiei IRISL-Aseman Tower sau Martime Institute. Ce se va întâpla în continuare? Sancţiunile nu sunt o soluţie suficientă iar o startegie bazată pe opoziţia iraniană nu este nici ea fezabilă. Regimul de la Teheran utilizează  modalităţi de îngradire şi intimidare a opoziţiei lăsând Miliţiile Basij s­-o hărţuiască în permanenţă. În 1979 Revoluţia nu a avut lideri interni acum Hossein Mousavi şi Mehdi Karrubi sunt mai mult observatori decât organizatori. De remarcat abilitatea opoziţiei de a organiza mitinguri continuii în diferite zone ale ţării deşi duc lipsă de lideri. În aceste condiţii Iranul sfidează comunitatea internaţională şi continuă programul nuclear. Sancţiunile nu sunt suficient de dure pentru a înspăimânta Teheranul în schimb uşa diplomaţie trebuie sărămână deschisă. Închiderea ei ar lăsa lumea cu două opţiuni: un Iran nuclear sau o lovitură militară asupra instalaţiilor nucleare (nu un război).Un Iran nuclear cu un regim religios conservator nu va adera la regulile internaţionale şi chiar dacă ar face-o ar declanşa o cursă a înarmărilor în Orientul Mijlociu.O umbrelă nucleară americană ar calma spiritele dar ar alimenta sprijinul radicalilor islamişti acordat Teheranului. O lovitură militară ar avea conotaţii greu de previzionat.Chiar dacă ea va avea succes va întârzia programul nuclear cu câţiva ani şi va da guvernului iranian stimulentul să construiască noi facilităţi mai bine disimulate. Ca ripostă Teheranul ar putea bloca traficul naval în Golful Persic reducând comerţul cu petrol şi creeând haos pe piaţă. De asemenea Iranul va înarma Hezbollahul, şi insurgenţi din Afganistan şi Irak.Va ataca cu rachete cu încărcătură convenţională, cu rază medie şi lungă de acţiune Israelul şi Europa. O soluţie posibilă? Animozităţile din cadrul guvernului de la Teheran, lupta pentru putere ce face ca decizile de politica externă să devină fluide şi inconsistente. Jocurile pentru putere pot crea o coaliţie care să preia puterea şi să accepte condiţiile externe în cazul programului nuclear. Regimul de la Teheran se află acum în dilema Şahului: ori să facă concesii dar este prea târziu ori să lărgească baza politică a guvernului cu liderii opoziţiei însă oscilaţiile de decizie din administraţie şi folosirea forţei brute a aparatului represiv poziţionează liderii de la Teheran în situaţia din 1979. Ce va urma? Răspunsul comunităţii internaţionale trebuie să fie dur. Se anunţă o lupta surdă ce se va duce în spatele scenei unde toate elemntele enumărate mai sus vor căpăta un rol important. Statele din Golf în frunte cu Arabia Saudită au un cuvânt greu de spus și o decizie dificilă de luat.