Alexandru Grumaz

 

 

 

Conflictele de astăzi sunt diferite de ceea ce ne-am aşteptat să fie în viziunea de acum 20 de ani odată cu încheierea Războiului Rece. Contrainsurgenţa şi războiul de gherilă sunt la ordinea zile şi vor rămâne pentru mult timp de acum înainte. Noile provocări devoalează cea mai mare problemă cu care se confruntă armatele tradiţionale astăzi: organizarea. Aceasta le permite să poarte războaie convenţionale creîndu-le dificutăţi în a le purta pe cele neconvenţionale. Dacă adăugăm şi mentalitatea militară „mai mult este mai bine” vom obţine abordări masive de trupe în ducerea unor războie mici. În primii ani ai erei post 9/11 , modelele stabilite pentru combaterea „războaielor mici” s-au dovedit ineficiente împotriva insurgenţei din Irak şi Afganistan. Armatele aliate au ajuns la un impas al strategiei militare utilizate în lupta cu insurgenţa. Era  clar că o nouă abordare este necesară.

Primul pas l­a făcut Pentagonul care în 2008 a oficializat într-o directivă strategică importantă conceptul „războiului neconventional”, cu insurgenţii şi teroriştii. Pentagonul pune „războiul neconvenţional” declarat teroriştilor pe acelaşi plan cu „războiul convenţional” dintre state. Acest gen de conflict acoperă activităţile de contraterorism, contrainsurgenta, precum şi „operaţiunile de stabilizare” în „ţările fragile”, definite de acum ca „o misiune-cheie”. Printre misiunile acoperite de această directivă, Washingtonul trebuie să ajute la sporirea capacităţilor militare ale ţărilor partenere, să susţină naţiunile ameninţate de adversarii „neconvenţionali” sau „să creeze un mediu stabil şi  sigur în statele fragile”, pentru a impiedica  formarea de sanctuare extremiste.

La Washington crizele prelungite creează oportunităţi. Războiului rece a dat naştere unei elite naţionale de securitate ai cărei membri s-au educat de-a lungul anilor şi au fost permanent implicţi în afacerile guvernamentale fie din înăuntru guvernului fie din afară colaborând în think-tankuri. La fel s-a întâmplat şi acum cu ocazia celor două conflicte din Irak şi Afganistan. Astfel la constelaţia celebrităţilor condusă de Henry Kissinger şi Zbigniew Brzezinski se adaugă acum, militari precum  generalul David Petraeus sau colonelul Herbert Ryamond McMaster, eroul de la Tal Afar, colonelul Jhon Nagl autorul cărţii „Învăţaţi să mâncaţi supa cu cuţitul” acum un membru important al Centrului pentru Noua Securitate a Americii (CNSA) şi David Kilcullen figura poate cea mai interesantă din acest grup. Kilcullen fost ofiţer în armata australiană, cu un doctorat la Universitatea din New South Wales ( temă: mişcarea teroristă şi de gherilă în Indonezia) Kilcullen a fost pe rând consilier al fostului secretar de stat Condoleezza Rice  şi al generalului Petraeus la Bagdad, consilier pentru guvernele SUA, Australia şi Marea Britanie, consilier al NATO, iar acum a devenit membru al CNAS şi partener al grupului Crumpton, o firmă de consultanţă cu sediul la Washington fondat de fostul funcţionar – CIA specializat în lupta împotriva terorismului Henry ” Hank ” Crumpton.

 

David Kilcullen considerat ca unul dintre cei mai buni experţii din lume în războiul de contrainsurgenţă şi gherilă, a devenit un arhitect-cheie în procesul de regândire a strategiei  militare de contrainsurgenţă. În cartea sa Gherila accidentală-cum să lupţi războaie mici în interiorul unuia mare, Kilcullen ne poartă în teatrele de operaţiuni militarea pentru a descoperi faţa reală a războaielor moderne, atât provocarea numită războiul  cel lung împotriva terorismului cât şi războaiele mici, ce se defăşoară în cadrul acestuia.Călătorim din Afganistan şi Irak în Africa de Nord, Indonezia, Filipine, Cecenia, Thailanda , Timorul de Est şi Pakistan. Această carte alături de Manualul Contrainsurgenţei (realizată de generalul David Petraeus ) aduce clarificări importante la dezvoltarea doctrinei de contrainsurgenţă contemporană. Cele două se alătură celor publicate de experţi în contrainsurgenţă precum John Nagl , HR McMaster , Mansoor Peter, şi TX Hammes. Cartea cuprinde atât provocarea globală a extremismului islamist cât şi recentele războaie care implică insurgenţa: capitolul unu stabileşte cadrul conceptual şi modele de conflict; capitolele doi şi trei examineză în detaliu Afganistan (2006-2008) şi Irak (2006-2007); capitolul patru tratează pe scurt alte trei conflicte – Timorul de Est (1999-2000), sudul Thailandei (2004-2007) şi zonele tribale administrate federal (FATA ) din Pakistan (2006-2008); capitolul cinci explorează strategii şi soluţii practice pentru lupta împotriva teroriştilor la nivel global cât şi a gherilei „accidentale”. Studiile de caz sunt în principal din zone musulmane , unde insurgenţii islamişti sunt denumiţi takfiri (musulmani infideli), cei care doresc convertirea la islam a necredincioşilor prin forţă şi moarte.

 

În toate aceste cazuri autorul foloseşte o terminologie medicală datorată, poate, şi pregătirii sale anterioare de antropolog. Astfel un scenariu militar este caracterizat de autor printr-o terminologie medicală: infecţia- intrarea extremiştilor într-o zonă vulnerabilă; contagiunea - răspândirea influenţei extremiste în zona ocupată; intervenţia–intrarea în acţiune a militarilor,uneori a serviciilor de informaţii partenere; respingerea-eliminarea grupului insurgent sau terorist de către populaţie. Kilcullen vede conflictele de astăzi ca un complex de elemente asociate: reţele sociale locale şi mişcări la nivel mondial; culturii tradiţionale şi postmoderne;  insurgenţe locale care doresc autonomie şi o campanie amplă pan-islamică. Conflictele devin astfel un hibrid complex de tendinţe ce estompează distincţia dintre local şi global şi astfel, complică enorm provocările. „Trebuie-spune Kilcullen- să învăţăm cum să clarificăm aceste aspecte şi să dezvoltam strategii care să facă faţă ameninţărilor globale, pentru a evita conflicte locale acolo unde este posibil,şi a le câştiga, dacă este necesar”. Succesul abordarii lui Kicullen implică o conlucrare între forţele guvernamentale şi cele militare, incluzând în ecuaţie serviciile de securitate şi de cel de informaţii, a ţărilor gazdă. Guvernele locale trebuie să ia în considerare repercursiunile datorate propriilor acţiuni, desfăşurate împotriva insurgenţei musulmane, în cadrul propriilor graniţe. Un studiu de caz prezentat este cel al construcţiei drumului rutier principal prin provincia Kunar din Afganistan în perioada 2007-2008. Acest proiect  ilustrează modul în care practici de cooperare cu populaţia pot fi efectuate şi s-a demonstrat că implicarea populaţiei locale în planificarea, construcţia, precum şi securitatea operaţiunii a contat mai mult decât drumul în sine. Proiectul, similar cu cele derulate în Irak, a oferit triburilor şi grupurilor insurgente de pe traselul rutier acorduri de securitate şi o alternativa la opţiunea extremistă.

 

 

Napoleon remarca că „cei mai buni generali sunt cei favorizaţi de soartă”. Generalul Petraeus este în mod clar un general capabil având şi şansa de partea sa în Irak. Câteva luni înainte de sosirea sa în Bagdad, caracterul războiului din Irak a început să se schimbe. Această schimbare a pornit din vestul provinciei Anbar, unde triburile sunite erau principalul rezervor de luptători pentru insurgenţă. La comanda liderilor lor, aceştia au întors armele împotriva Al Qaida. Pragmatismul şeicilor suniţi i-a facut ca în schimbul unor aranjamente de securitate, avantaje materiale şi a armelor să se întoracă împotriva teroriştilor fapt dovedit ulterior drept crucial. Referitor la perioada petrecută în Irak de Kilcullen, în calitate de consilier al  generalului  Petraeus,  prezintă două puncte de vedere. Primul se referă la succesul operaţiunii  de creştere a numărului de militari americani participanţi la operaţiuni(„surge”). În al doilea rând acest succes aparţine celor care au servit în Bagdad, în primul rând generalului David Petraeus şi ambasadorul Ryan Crocker. „Surge” a dus la întoarcerea societăţii iarkiene de pe marginea colapsului. Folosirea iniţială a forţei excesive a aruncat comunitatea sunită în braţele Al-Qaida. Planul de operaţiuni militare pentru campania 2007-2008, elaborat sub conducerea lui Petraeus, a inversat logica de până atunci. Noua abordare, conform celor prezentate de Kilcullen, a început cu o strategie politică detaliată care viza reconcilierea diferitelor facţiuni sectare şi etnice din Irak. Îmbunătăţirea securităţii civililor crea condiţiile pentru reconciliere. Cheia acestei noi stări  a fost situarea în centrul acţiunilor militare a protecţiei cetăţenului irakian. Cât timp va rezista această căsătorie de convenienţă şi ce fel de rezultate va produce este încă prea devreme pentru a spune. Când vine vorba de viitorul Irakului , Kilcullen, a cărui mod de exprimare sugerează încredere în sine când explică o situaţie actuală, devine circumspect. El admite că aşteptările referitoare la  securitate s-au îmbunătăţit, ele producând inclusiv o aşezare a structurilor politice de „sus în jos” deşi guvernul de la Bagdad rămâne divizat şi disfuncţional. Cu toate acestea el speră că înţelegerile cu liderii locali să deschidă un proces de reconciliere de „jos în sus” care să asigure stabilitatea Irakului. Irakieni devin pe zi ce trece responsabili de ceea ce li se întâmplă. Cât timp va fi necesar ? Nu ştim acum. „Trezirea suniţilor, a fost ideea lor, ei au început-o, ei o conduc, în condiţiile puse de ei şi în cadrul caledarului stabilit de ei” supune Kilcullen continuând „Prin extensie irakienii sunt cei care vor decide cursul evenimentelor viitoare într-un fel bun sau rău dar cert nepredictibil”. În 2008, Kilcullen a plecat din Bagdad şi s-a îndreptat spre Afganistan. De peste şapte ani veştile care ajungeau de la Kabul la Washigton nu erau întodeauna bune. Kilcullen cunoşte situaţia de pe teren şi are convingerea că războiul poate fi câştigat. În acest contex spune autorul cărţii că „sunt necesari până la zece ani, cel puţin, de prezenţă în Afganistan unde trebuie să se constituie o rezistenţă a societăţii civile afgane capabilă să se apere împotriva resurgenţei talibane”. Cheia succesului , în opinia sa, este de a extinde o prezenţă eficientă, a guvernului legitim de la Kabul în 40020 sate. O astfel de prezenţă nu a fost realizată niciodată. Contrainsurgenţa eficientă- scrie Kilcullen- necesită prezenţa forţelor de securitate 24 ore pe zi. Dar cum o să faci acest lucru ? „Contrainsurgenţa-spune el-cere prezenţa continuă a forţelor de securitate, alianţe şi parteneriate  cu liderii comunităţii locale, crearea forţelor de auto- apărare ale populaţiei şi operaţiuni ale unităţilor militare mici în teren în tandem cu forţele de securitate locale”. Cu alte cuvinte activităţile forţelor militare aliate se reîntoarce la elementele fundamentale ale contrainsurgenţei: asigurarea satelor, văilor, drumurilor şi centrelor populate. El citează un colonel dislocat în Afganistan : „Puteţi săpa o fântână într-o zi, sau construi o şcoală într-o lună,…dar este nevoie de o mult, mult timp pentru a construi un drum. Când începeţi construcţia trimiteţi un mesaj că acesta  nu este un parteneriat pentru o lună- este pe termen lung“.

Victoria militară în Afganistan nu va face decât să mute problema dincolo de graniţă în Pakistan. „Full-spectrum strategy” este conceptul care trebuie utilizat în întreaga regiune şi care înseamnă în traducere îmbunătăţirea guvernării, securitate consolidată şi condiţii economice propice dezvoltării. Autorul nu oferă soluţii financiare pentru costurile strategiei şi nici cine va plăti pentru ea. Kilcullen distilează un set de principii necesare pentru a face contrainsurgenţa eficientă: (1) o construcţie statală riguroasă (2) o relaţie civil-militar eficace,(3) continuitatea în administraţie şi în aplicarea politicilor adoptate,(4) securitatea populaţiei-problema centrală, (5) sincronizarea politicilor de securitate şi a celor de dezvoltare, (6) dreptul de a conduce propriile politici de către naţiunile gazdă, (7) construirea de forţe de securitate nationale, (8) o abordare de nivel regional în distrugerea paradisurilor insurgenţilor şi asigurarea condiţiilor de siguranţă la frontierele controlate. Cartea este un amestec savant de memorii şi analize de politică dar este şi un manual care prescrie cele mai bune parctici pentru contrainsurgenţă. Fareed Zakaria cunoscutul comentator de politică de la CCN spunea: „ ar trebui ca acesată carte să fie lectura obligatorie pentru fiecare soldat american , precum şi oricine este implicat în războiul împotriva terorii”.