Alexandru Grumaz

Victor Hugo visase o Europă unită. Era la vremea aceea o utopie. “Va veni ziua-spunea Hugo- când ghiulelele şi bombele vor fi înlocuite de voturi, de sufragiul universal al popoarelor, de venerabilul arbitraj al unui mare Senat suveran… va veni ziua când vom vedea Statele Unite ale Americii, Statele Unite ale Europei, faţă-n faţă, întinzându-şi mâna pe deasupra mărilor, făcând schimb de produse, comerţ, industrie, arte, genii… “. Europa din visul lui Hugo este aici, şi trăieşte acum prima ei mare criză. Indiferent de rezultatul acestei crize, Europa este o realitate complexă, incompletă, schimbătoare, o entitate în construcţie şi care are nevoie de o mai mare voinţă şi de o „inimă” mare care să-i de viaţă. Europa este o şansă. Ideea unei uniuni de mai multe ţări, pe baza geografiei, istoriei dar şi pe baza valorilor democraţiei şi libertăţii, este ceea ce al II-lea Război Mondial a generat pozitiv.

Cine este de vină de faptul că actuala criză a prins Europa „descoperită”? De doi ani europenii arunca pisica peste Ocean pentru problemele financiare mondiale. Ocupaţi cu implementarea Tratatului de la Lisabona liderii europeni au fost surprinși de o provocare fără predent:criza finaciară grecescă. Experţii de la Bruxelles s-au aplecat asupra problemelor din propria curte și au constatat: lipsa de disciplină fiscală, rigiditatea pieţei forţei de muncă, evaziunea fiscală și  competitivitatea în scadere. Reacţia: stabilirea unui plan de susţinere a monedei euro în valoare de peste 750 de miliarde de euro şi acordarea unui ajutor Greciei de peste 100 milioane de euro pentru a preveni colapsul financiar.Teama greilor europeni de extindere a crizei din Grecia în statele cu probleme din interiorul zonei euro, Spania şi Portugalia fiind primele nominalizate, a dus la lansarea acestui plan extrem de ambiţios într-un moment în care pieţele chiar aveau mare nevoie de el. Din nefericire, salvarea euro şi chiar a Uniunii Europene va avea nevoie de mai mult ajutor pe termen lung, iar aici nu mai vorbim doar de susţinere financiară. Criza economică a costat circa 10 ani de creştere economică în ţările din Europa Centrala, de Est și de Sud-Est.Teoretic, planul european este creat ca răspuns pe termen scurt pentru stabilizarea pieţelor financiare, urmând ca economiile să îşi revină la normal şi să continue un drum sănătos. Care drum? Cel de până acum în care statele s-au obişnuit să se împrumute mai mult decât pot returna, soluţia fiind aceea a rostogolirii finanţării prin contractarea de noi împrumuturi?. Punctul final al unui astfel de drum este clar: falimentul. UE are nevoie de noi reguli.Doar aşa ar fi posibilă eliminarea distorsiunilor macroeconomice. Un lucru este cert: măsurile preconizate vor duce la o mai mare intervenţie a statului în economia privată şi a politicilor comunitare în economiile din zona euro. Francezii se luptă de mult pentru o guvernare economică comună, o conducere centrală la nivel de Uniune care să aibă puteri extinse asupra politicilor monetare şi a sistemelor fiscale. Germanii pe de altă parte doresc impuneri şi amenzi mai mari pentru statele care au tendinţa de a-şi majora în extremis deficitele. Iar statele sud-estice „au nevoie“ de deficite pentru a recupera din distanţa care le desparte de ţările bogate. Devine evident că o politică economică comună îşi va găsi foarte greu susţinerea constrângerile fiind semnificative. Integrarea fiscală e limitată. Identităţile naţionale rămîn în continuare mai puternice decît o trăsătură europeană unică, în ciuda celor şase decenii de integrare, iar interesele naţionale, subjugate încă intereselor trecutului, au întîietate. O uniune cu 27 state face anevoioase şansele închegării unui singur stat federal european și datorită faptului că organizarea instituţiilor europene este anevoiasă. Implementarea unei politici comune europene, dezacordurile asupra hotărîrilor şi rezolvarea conflictelor prin zeci de comisii sunt frustrante. Care va fi primul pas? O uniune fiscală și crearea unui Fond Monetar European. Astăzi, nimeni nu mai poate alunga uşor idea unui “guvern economic european” solicitat de preşedintele  FMI-ului. Nu mai este vorba doar de “măsluirile” greceşti şi de “iluzoria prosperitate” spaniolă, ci de omogenizarea nivelurilor de dezvoltare a unor economii eterogene dintr-o aceeaşi zonă monetară. Relaţiile dintre Franţa și Germania, în mod tradiţional motoarele economiei din UE, au fost supuse presiunilor legate de criza din Grecia. Poziţiile divergente ale  Franţei și Germaniei în privinta Rusiei, Chinei si Iranului, fac aproape imposibilă o politică europeană coerenta. Francezii și germanii au vederi economice diferite, iar, în plus, au o politica diferita în privinta zonei euro și a monedei adoptate de cele 16 ţări. Pe de o parte, Germania, finanţatorul UE de multa vreme, susţine că nu mai vrea să platească pentru greșelile și fraudele altora. Pe de alta parte, Franţa pune accentul pe unitatea și mândria europeana, încercand să evite implicarea unor institutii externe, cum ar fi Fondul Monetar International, mai ales cand vine vorba de viitorul monedei euro, simbolul încercarii Europei de a întrece Statele Unite. Viitorul Europei este indisolubil legat de revigorarea economiilor din Vest. Cresterea economică a Germaniei, responsabilă pentru peste jumatate din cresterea zonei euro pe ansamblu, este un semnal încurajator. Dar ce înseamnă mai exact acestă creştere? Explicaţia: creşterea exporturilor pe fondul slăbirii euro și o crestere a segmentului de construcţii în urma unei ierni dure care a blocat lucrarile. Deşi liderii politici au aplaudat aceste semne ale creşterii ca pe un semnal puternic de revenire economică a zonei euro din cea mai puternică recesiune de dupa 1930, mare parte a creşterii se datorează unor factori a caror extindere în cea de-a doua parte a anului este improbabila. Este tot mai evidentă necesitatea realizării unui nou tip de networking european. Mark Leonard, directorul Consiliului European pentru Relaţii Străine spunea- „mentalitatea generală e că momentul Europei a venit şi a plecat. Lipsa de viziune, divizările, obsesiile legate de cadrele legale, înverşunarea contra proiectelor militare şi scleroza economică, toate contrastează cu imaginea Statelor Unite, care e mai pregnantă chiar decît cea a Romei antice dar problema nu e Europa – este viziunea noastră, o viziune decalată asupra înţelegerii conceptului de putere“. Europa are potenţialul unei puteri globale dar nu are coerenţa necesară în a o exercita. Economic Europa deţine cea mai mare piaţă financiară, reprezentînd 17% din comerţul mondial, comparativ cu 12% din cel al Statelor Unite. Puterea este astăzi conectată la resursele materiale iar accesul la ele depinde de capacitatea de aș-i proiecta forţele militare. Implicarea în zonele de conflict este esenţială în ciuda efortului finaciar și uman. Europa este a doua putere militară a lumii, investind 21% din fonduri pentru cheltuieli militare, comparate cu 5% făcute de China, 3% de Rusia, 2% India şi 1,5% Brazilia. Zeci de mii de militari din statele membre UE au fost trimise către Sierra Leone, Congo, Coasta de Fildeş, Chad, Liban, şi Afghanistan. În fiecare vară Europa este în război. În iulie 2006 datorită datorită nenumăratelor provocări ale Hezbollah Israelul a început confruntările militare din sudul Libanului împotriva gherilelor șiite înarmate de Teheran. Guvernele europene au reacţionat şi au întărit forţele de păstrare a păcii de la graniţa Israel Liban. În august 2008 Rusia a invadat Georgia. UE atrimis o echipă de monitorizarea a încetării focului. Anul acesta în august europeni au fost din nou în alertă datorită schimburilor de focuri de la graniţa dintre Israel şi Liban soldate cu moartea a 3 militari libanezi și a unui ofiţer israelian. Tel Aviv-ul îngrijorat de evoluţia programului nuclear iranian şi de acţiuniile provocatoare a gherilelor Hezbollah, sub presiune comunităţii internaţionale a reacţionat cu prudenţa la evenimentele de la graniţă. În aceste condiţii politicienii de la Bruxelles, în special cei însărcinaţi cu redactarea noii politici a Serviciului Diplomatic Extern European s-au văzut nevoiţi să revizuiască politica de securitate din vecinătatea graniţelor. Concentrarea Bruxellului asupra problemelor interne a afectat vizibilitatea externă a uniunii. Crearea Serviciulul Diplomatic Extern, cu un rol important în promovarea unei politici externe europene coerente, va avea ca obiectiv şi rezolvarea crizelor de la periferia uniunii. Conceptul „wait,react, peacekeep” este depăşit. Acum adevărata provocare este aceea a creeri unor echipe diplomatice de contact care să fie în legătură permanentă cu factorii politici și militari din zonele de conflict. Europa este un partener important în relaţiile internaţional atât timp cât participă la soluţionarea conflitelor. Europa trebuie să se implice nu numai în soluţionarea conflictelor din vecinătate dar și în a celor de care depinde în viitor securitatea propriilor cetăţeni precum Afganistanul. Criza nu poate fi o cortină după care politicieni pot să se ascundă atunci cînd decid retragerea trupele din zonele de conflict. Terorismul, cu sau fără voia sondajelor de opine defavorabile implicari în solutionarea lui, omoară civili nevinovaţi inclusiv în UE.

Va rămâne Europa unită? Proiectul european se află într-un moment dificil. Paradoxal  toată lumea  credea că odată cu intrarea în vigoare a Tratatul de la Lisabona acesta va aduce pacea şi liniştea.S-a dovedit eronat. Din cauza crizei economice acest lucru nu s-a întâmplat. Criza a început chiar înainte ca tratatul să intre în vigoare. Nimeni nu se aştepta ca criza să zdruncine fundaţiile monedei unice, considerată de către vechile state membre drept pilonul principal al integrării. Este evident astăzi că vechea, adânca şi cea mai importantă diviziune dintre nordul şi sudul Europei se relativizează şi că multe din deciziile temporare dintre est şi vest sunt rezultatul istoriei secolului 20. Tandemul franco-german a devenit o dată în plus decisiv pentru viitorul UE. Nu pentru că liderii germani şi francezi determină viitoarele tendinţe într-o perfectă înţelegere, ci pentru că viitorul UE se joacă în funcţie de conflictele de interese dintre Germania şi Franţa. Germania este hotărâtă, din diverse motive, să menţină UE ca un întreg. Germania are cu mult mai multă nevoie de UE decât celelalte ţări europene. O prăbuşire a UE ar avea consecinţe catastrofice pentru Germania, a cărei economie depinde aproape în proporţie de 50 % de exporturile sale. O dispariţie a euro ar avea ca efect creşterea valorii monezii germane şi distrugerea modelului economic german, care depinde de exporturi. UE se  regionalizează intern şi extern. Marii actori îşi dezvoltă centrele lor de influenţă naţională ori supranaţională în UE şi îşi întăresc propriile domenii de activitate. Suntem conduşi spre un tip de “model” în care fiecare membru îşi alege sferele de influenţă care îl interesează. Care ar fi principale pericole care vor ameninţa UE? Acestea sunt de ordin geopolitic. Europa are nevoie de un front comun. Turcia se îndepărtează de Europa şi intenţionează să devină o putere dominantă în Orientul Mijlociu. Egiptul este astăzi în stagnare. Este ameninţat să cadă în haos. Există ţări belicoase ca Iran sau Siria. Axa critică merge de la Ankara la Kabul. Iar UE nu ştie ce atitudine să adopte. Politicienii europeni reuşesc să se înţeleagă mai uşor asupra problemelor economice decât asupra problemelor strategice. Din ce în ce mai mulţi comentatori, şi mai ales Niall Ferguson, istoric reputat al economiei, afirmă că UE este astăzi confruntată cu o mare dilemă „fie va ajunge să se angajeze cu adevărat într-un proces de unificare politică, fie va ajunge să dispară, mai devreme sau mai târziu. Dorinţa lui Nicolas Sarkozy, de a vedea afirmându-se o Uniune Europeană total centralizată cu o politică economică comună nu va putea fi satisfăcută, căci aici se înfruntă două culturi: cultura germană şi cultura franceză. Prima cere mai multe reforme interne, de piaţă şi de disciplină, a doua cere mai multă centralizare, etatism şi expansiune. Visurile lui Sarkozy nu pot fi realizate”.

Zile fatidice: Occidentul a sărbătorit victoria împotriva Germaniei naziste pe 8 mai, Rusia în 9 mai. Iar în acest an, armatele Forţelor Aliate au defilat împreună pentru a comemora victoria. În Piaţa Roşie din Moscova, Angela Merkel a stat chiar lângă Putin. Cancelara sosea de la Bruxelles, unde, jucând un rol diferit, ea participase, de asemenea, la o înfrângere, complet diferită. Imaginea surprinsă la conferinţa de presă, în timpul căreia a fost anunţată decizia şefilor de guvern din UE de a stabili un fond comun pentru a salva euro-ul fragilizat, trădează mentalitatea crispată a Germaniei actuale. Această fotografie scrâşnitoare prezintă chipurile încremenite ale lui Merkel şi Sarkozy – şefi de guvern epuizaţi, care nu mai au nimic să-şi spună. Va deveni oare acest document iconografic simbolul eşecului unei viziuni care, timp de o jumătate de secol, a marcat istoria postbelică a Europei ?