Alexandru Grumaz

Provocările de securitate din ziua de astăzi includ pericole complexe aflate într-o evoluţie continuă. Printre acestea se numără terorismul internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă (WMD), statele problemă, conflictele îngheţate/latente (protracted conflicts), criminalitatea organizată, ameninţările cibernetice, penuria energetică, degradarea mediului şi riscurile de securitate asociate, dezastrele naturale sau provocate de om, epidemiile şi multe altele. Combaterea eficientă a acestor ameninţări solicită o strategie coerentă, un parteneriat amplu, o sinergie între conceptele de securitate ale NATO şi cele ale UE. Implicarea Rusiei dar şi a ţărilor emergente precum China sau India crează condiţiile găsirii de soluţii urgente în combaterea şi prevenirea acestora. Finalul secolului anterior, a Razboiului Rece, ne-a  obligat sa dezvoltăm o noua terminologie politico-militară pentru a defini conflictele de tip nou: înghetate sau asimetrice. Pentru analişti era limpede că se intra într-o noua epocă, iar instrumentarul consacrat după cel de-al II-lea Razboi Mondial nu mai era valabil şi nu mai acoperea/măsura realitatea.

Dintre pericolele cu mare risc la adresa securităţii şi stabilităţii globale/regionale pe primele locuri s-au situat „conflictele îngheţate” care adeseori s-au transformat în „conflicte fierbinţi”. Conflictele îngheţate se definesc ca acele conflicte în care violenţele etnopolitice suprapuse cu secesiunea duc la stabilirea de facto a unui regim care nu este recunoscut de comunitatea internaţională şi nici de statul din care s-a rupt. Odată cu încetarea violenţelor şi stabilirea unui staus quo diferit de cel inţial, conflictul se consideră îngheţat. Bizar sau nu conceptul de conflict îngheţat este uzitat cu dezinvoltura cu care majoritatea dintre noi cred că dacă introduci ceva la congelator, produsul respectiv nu se altereaza indiferent de perioada de depozitare păstrâdu-şi calităţile şi prospeţimea. Fals. Nici produsul respectiv dar nici relaţiile internaţionale nu rămân nealterate. La mijlocul primului deceniu al noului secol existau pe glob circa 90 de conflicte deschise, 23 de conflicte caracterizate ca a fi „înghetate” – cu potenţial de aprindere imediată– şi 25 de conflicte caracterizate cu termenul de „asimetric” datorită varietăţii de factori incluşi în analiză. Faţă de anii ‘70, de exemplu, numarul focarelor de conflict se triplase iar scara ideologică după care erau judecate/analizate atunci conflictele nu mai era operantă. În anii ’90, Casa Albă şi  Departamentul de Stat au considerat că UE este nepregătită să conducă procesul de extindere a comunităţii în Europa de Est. Au preluat initiativa, au admis noi membri în NATO şi i-au stimulat pe noii candidaţi  să adopte reforme liberale facilitându-le încorporarea ulterioară în UE. Extinderea prin aderarea ţărilor din estul continentului la NATO şi UE, a creat pentru Europa o noua „frontieră” în acea zonă. Nepregătiţi şi relativ dezbinaţi, liderii occidentali nu au reuşit să elaboreze o strategie clară faţă de noii vecini de la periferie, la acel moment. Recent însă, Înaltul reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate, Catherin Ashton şi Comisia Europeană a primit de la Consiliul Miniştrilor de Externe ai UE mandatul să redefinească până la începutul lui 2011 Politica Europeană de Vecinătate (ENP). Dacă rememorăm situaţia actuală a conflitelor îngheţate constatăm cu regret menţinerea focarelor moştenite din 1990 odată cu destrămarea fostului URSS: Transistria, Oseţia de Sud, Abhazia (amâdouă au suferit o dezgheţare forţată după războiul ruso-georgian din 2008) Nagorno-Karabah. Deşi razboiul-fulger ruso-georgian s-a încheiat, butoiul cu pulbere caucazian are nevoie doar de o scânteie pentru a exploda. Pretenţiile Osetiei de Nord şi ambiguităţile planului de pace acceptat de Rusia şi Georgia, dislocarea rachetelor S-300 în Abhazia, consolidarea bazelor militare ruseşti în Abhazia şi Osetia de Sud, cât şi livrarea de  armament greu rusesc pot amorsa alte conflicte din regiune, deocamdata tot „înghetate”. Este unanim cunoscut faptul că republicile separatiste deţin arsenale militare convenţionale care nu se supun pragurilor fixate de Tratatul CFE. De asemenea instabilitatea politică însemnată din Daghestan, Ingusetia şi Cecenia, aflate la graniţa cu Georgia, poate determina reacţii din cele mai diverse în toată zona caucaziană. Instinctul de mare putere al Rusiei, nu se pierde uşor. Federaţia Rusă, după contracţia autorităţii şi a prestigiului internaţional, odată cu puciul eşuat din august 1991,  a început o nouă renaştere prin venire la putere ca preşedinte a lui Putin. Acesta a declanşat o nouă stratergie în ofensiva redobandirii influenţei în zona Asiei Centrale, Caucazului şi a Marii Negre, bazată pe sprijinul serviciilor de informaţii ruse dar ajutat de creşterea preţului petrolului şi a exportului de arme.  Rusia odată cu extinderea şi derularea parteneriatelor UE şi  NATO în fostul spaţiu sovietic, a trecut la o campanie de apărare a ceea ce consideră spaţiul său tradiţional de influenţă. Să analizăm pe rând zonele cele mai importante unde sunt prezente conflictele îngheţate. Nagorno-Karabah  un teritoriu disputat de-a lungul istoriei de azerii şi armenii prin derularea unor conflicte sângeroase. Declarat teritoriu autonom în 1923 (95% din populaţie etnici armeni)  a fost supus unui plan de „azerificare” treptată în timpul ocupaţiei ruse (25% azeri la finele lui 1980). În 1991 parlamentul local şi-a declarat independenţa. A izbucnit un război crâncen, caracterizat prin acte de purificare etnică, masacrarea civililor şi distrugerea proprietăţilor şi a moştenirii culturale a ambelor popoare. Trupele armene din Karabah au primit un ajutor important din partea Rusiei iar pacea care a urmat armistiţiului din mai 1994 se caracterizează prin fragilitate. Teritoriul separatist Transnistria  apărut între 1988-1990 face parte de jure din componența Republicii Moldova. Apariţia Transnistriei este motivată ca fiind rezultatul temerii minorităţilor ucraineane şi ruse că vor fi de-rusificate, că se va trece de la alfabetul chirilic la cel latin şi că va fi impusă o reformă culturală menită să reducă influenţa Rusiei. În septembrie 1990 cele două etnii au votat pentru independenţă iar în iulie 1992 s-a ajuns la confruntări sângeroase şi de amploare. Armata a 14-a sovietică a intervenit în favoarea separatiştilor, ceea ce a marcat înfrângerea Moldovei şi semnarea unui armistiţiu. Rusia îşi menţine prezenţa militară în regiune – aproximativ 1200 de militari. Germania prin vocea cancelarului Angela Merkel a cerut recent Rusiei să-şi retragă trupele din Transnistria în schimbul promovarii dialogului privind iniţiativa preşedintelui Dmitri Medvedev de a redacta un nou tratat de securitatea europeana. Abhazia  este o fâşie de pământ de aproximativ 8600 km pătraţi, pe coasta de est a Mării Negre, la graniţa Georgiei cu Rusia. Pe acest teritoriu se află baze militare ruseşti şi un important terminal petrolier. Economia sa depinde de cea a Rusiei iar majoritatea etnicilor abhazi deţin paşapoarte ruseşti. Aici violenţele au izbucit în iulie 1989 iar armata sovietică a intervenit imediat. Odată cu declararea independenţei în iulie 1992 au început confruntările militare cu Georgia. Separatiştii abhazi învinşi iniţial au fost sprijiniţi ulterior de trupe ruseşti reuşind să obţină victoria. Ca şi în Karabah, au urmat crime în masă şi distrugeri ireparabile. În prezent, tensiunile sunt ţinute sub control prin prezenţa unor observatori ONU şi a unor trupe de menţinere a păcii provenite din fostul spaţiu sovietic. Osetia de sud o regiune la graniţa de nord a Georgiei cu Rusia şi-a votat independenţa într-un referendum din noiembrie 2006. Numai Rusia a recunoscut declaraţia de independenţă. Osetia de sud a fost creată în 1922, iar amestecul etnic de osetieni şi georgieni a rămas neschimbat câţiva zeci de ani (2/3 osetieni,1/3 georgieni). În 1989, tensiunile s-au accentuat odată cu dorinţa localnicilor de a organiza un front popular pentru unirea cu Osetia de nord – aflată peste graniţă, în Rusia. Violenţele s-au intensificat în 1991, când au avut loc lupte sângeroase. Georgia a fost obligată să accepte un armistiţiu pentru a evita o confruntare serioasă cu Rusia. O misiune de pace ruso-georgiano-osetiană se află încă la faţa locului. Ca şi Abhazia, Osetia de Sud are relaţii economice şi politice strânse cu Rusia. În toate cele patru regiuni, poziţia Rusiei a fost de susţinere a forţelor separatiste, fie cu soldaţi, fie diplomatic, lucru care nu s-a întâmplat şi în cazul Kosovo. Recunoaşterea administraţiilor separatise de către Rusia va face din aceasta mai devreme sau mai târziu un adversar al Chinei şi Indiei care nu acceptă imixtiunea în treburile suverane ale unui stat şi nici recunoşterea separatiştilor.  De remarcat că Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria întreţin relaţii „diplomatice” chiar înainte de a fi recunoscute (ultimele două) ca state independente de Rusia. Ele au „ambasadori” pe teritoriile celorlalte ,se coordonează, se sfătuiesc şi chiar şi-au oferit garanţii verbale de sprijin în caz de „agresiune” din partea Georgiei respectiv a Moldovei.  Concluzionând cele mai importante ameninţări de securitate asociate acestor regiuni sunt cele legate de criminalitatea transfrontalieră: contrabanda, migraţia ilegală, traficul de arme şi droguri. Conflictele se află în zone în plin proces de recostrucţie a propriilor societăţi, în tranziţie de la totalitarism la democraţie de la economia planificată la cea de piaţă iar ramificaţiile lor răzbat dincolo de graniţele regionale. Regiunea Mării Negre unde „zac” astfel de conflicte este în acelaşi timp o punte către zona bogată în energie a Mării Caspice dar şi o barieră în faţa ameninţărilor transnaţionale. Prezenţa în regiune a unor importante resurse naturale, în special energetice, locul şi rolul pe care regiunea o deţine în economia şi geopolitica transportului acestor resurse către pieţele de desfacere, lupta pentru controlul acestora şi uriaşul potenţial de influenţă şi putere asociat acestui control, explică de fapt prezenţa unor zone de conflict ce pot destabiliza întreaga regiune şi arunca în aer economia multor ţări beneficiare a „energiei caspice”. Astfel conflictul îngheţat devine o armă de presiune de temut.